Omul care nu rîde

        Serios, enorm de serios, cu o faţă înţepenită într-o nefirească gravitate, cu paşi circumspecţi, pacientul intră în cabinet şi se opri în faţa medicului, ca un cal în faţa unui restaurant clasa întîi.
        — Am sarcina să rîd.
        — Şi de ce nu vă achitaţi de ea? Rîdeţi!
        — Nu pot. De aceea am venit la dumneavoastră.
        — Deprindeţi-vă progresiv. Începeţi prin a zîmbi şi, printr-o evoluţie în crescendo, veţi cuceri idealul, veţi rîde ca un public de circ.
        — Mi-e surîsul anemic. Poate mă supuneţi unui tratament...
        Medicul, cu un larg spirit de înţelegere, îl aşeză pe un scaun şi chemă asistenta. Pacientul are o faţă casantă, ca un geam mat, care atrage atenţia asistentei. Iar aceasta arăta astfel, încît ar fi tentat şi-un mort să-i zîmbească.
        — Gata, fiţi atent! Zîmbiţi-i, vă rog!
        Faţa pacientului rămase insensibilă ca o circulară de natură financiară.
        Asistenta se văzu obligată să intervină.
        — Zîmbiţi-mi, vă rog!
        În fine, clientul, care părea că e necuvîntătoare ca o rocă sedimentară, deschise gura:
        — Imposibil!
        — Ce e imposibil!
        — Eu nu pot să rîd. Nu rîd niciodată.
        — Dar noi nu vă cerem decît un zîmbet — îl îmbie fata.
        — Îmi cereţi imposibilul. Eu nu zîmbesc nimănui.
        — Să vă citim o schiţă umoristică din Urzica.
        — Nu vă deranjaţi. Mi s-a mai citit, şi...
        — Şi?...
        — Am fost tentat să mă arunc de la etaj...
        — Se pare că aţi căzut rău. Vă doare şi-acum, nu!?
        — Ah, nu! Mă aflam la un demisol.

        Medicul se adresă fetei:
        — Dacă nu suferă de nimic, să nu disperăm. Să încercăm nişte metode psihologice. Lăsaţi-vă pe spătarul scaunului! îl rugă pe pacient.
        Cei doi căutară să-l aşeze cît mai comod pe scaun.
        — Închipuiţi-vă că vă aflaţi pe un şezlong. Beţi o ceaşcă de cafea şi zîmbiţi unei dudui care vă priveşte seducător...
        Binevoitor, clientul încercă să zîmbească, dar rezultatul fu un rictus ca după untură de peşte.
        — V-am rugat să beţi cafea, nu sare amară!
        — V-am spus că nu pot să rîd.
        — Nu vă cerem decît un zîmbet!
        — Un zîmbet generos! Un zîmbet cu mesaj. Ca al lui Clemenceau... sau ca al lui Gică Petrescu. Un zîmbet cald.
        — Te rog să-i zîmbeşti domnişoarei.
        — Cine, eu? Să zîmbesc eu?! M-am învăţat minte. O dată am rîs la programul brigăzii artistice din întreprinderea noastră... Tocmai îl critica pe şeful meu... Îl critica bine... Era un text scris de „amatori" de profesie, băieţii aveau talent şi... m-au făcut să rîd.

        — Cum aşa?
        — Uite aşa, fără să vreau. N-am ştiut că e şi şeful în sală... M-a văzut...
        — Şi?
        — Am rămas tehnician II vreo 10 ani la rînd. Dacă nu murea, tot tehnician II eram şi azi.
        — Dispoziţia vine rîzînd. Dar dumneata, cînd mergi la teatru, la cinema, la circ, nu rîzi?
        — Nu.
        — De ce?
        — Pentru că nu mă duc. Eu stau acasă şi văd „Cascadorii rîsului". Rîd singur.
        — Hai, închipuiţi-vă că sînteţi fericit şi zîmbiţi. Un singur zîmbet ne trebuie, pentru analiză. Hai, vă rog, închipuiţi-vă că sînteţi fericit!
        — Dar eu sînt fericit! Ce, trebuie neapărat să rîd? Ursul cînd dă de miere, e fericit, dar nu rîde. Nici lupul nu rîde. Pînă şi rîsul nu rîde.
        Medicul propuse o soluţie sigură.
        — Închipuiţi-vă că-i faceţi curte asistentei mele, că vreţi să-i cereţi mîna, şi-i zîmbiţi.
        Fata, cu cochetărie completă:
        — Sînt angajată prin transfer în interesul serviciului.
        Pacientul se uită fix la ea şi scoase un rînjet canin. Pentru moment, fata se gîndi că cel din faţa ei a fost victima unei tentative de otrăvire şi îi şopti şefului:
        — Dacă mai întîlnesc un zîmbet ca ăsta, mă călugăresc.

        Presupusul otrăvit interveni sec şi dur ca un bazalt:
        — Sînt căsătorit.
        — Spuneţi-mi, vă rog, soţia continuă să convieţuiască cu dumneavoastră?
        — Desigur! Sîntem o familie organizată. Avem şi un copil.
        — Fără îndoială că vă jucaţi cu el, îi zîmbiţi... (suferindul aprobă)... Poate vreţi să ne arătaţi şi nouă cum vă jucaţi cu el...
        Clientul încearcă să zîmbească, dar efectul fu de sens contrariu, se hlizi ca o tigvă aşezată pe două oase încrucişate.
        — Şi ce face copilul cînd îi zîmbiţi aşa?
        — Plînge!
        — Vă flatează. Altfel ar lua-o la fugă — îi spuse fata.
        — Are abia opt luni: nu se poate ridica pe picioare.
        — Iertaţi-mi indiscreţia, dumneavoastră n-aţi rîs cu adevărat niciodată?
        — Ba rîd şi acum. Dar pe dinăuntru, aşa că nu se vede. E mai bine!
        — Dar în hohote, n-aţi rîs deloc?
        — Ba da, mă închideam într-o cameră şi rîdeam cu toată gura, cînd îmi plăcea ceva. Dar am renunţat... Pereţii au urechi, ştiţi dumneavoastră vorba...
        — Dar de ce vă e teamă să rîdeţi?
        — Cum să rîd, doctore? Dacă aş rîde, nu mi-ar mai şti nimeni de frică. Din cauza asta, cînd am motive de rîs, eu mă încrunt. M-am autosugestionat atîta, în acest sens, încît bucuria şi durerea la mine au reacţii inverse. Cînd sînt determinat să rîd, mă încrunt şi cînd trebuie să mă vait, devin optimist şi rîd...

        Fata deveni nervoasă: un aşa insucces nu avusese niciodată, nici în activitatea medico-sanitară, nici în viaţa particulară.
        — Dar înţelegeţi şi zîmbiţi odată, nu ne mai ţineţi în picioare, pe lîngă dumneavoastră, că doar nu naşteţi. Zîmbiţi!
        Nemaiputînd suporta situaţia, lovi cu piciorul în duşumea, dar nimeri cu tocul în piciorul clientului. Se mai purta încă „tocul cui". Maladivul personaj ridică piciorul speriat de durere şi izbucni în rîs. Un rîs din toată inima.
        — Ha, ha, ha! nu mai pot de durere. Ha, ha...
        Medicul şi frumoasa asistentă rămaseră ca trăzniţi.
        — Vai ce rîs sănătos! Ar trebui să-i fotografiem...
        — Eu v-am spus că la mine durerea are efect invers.
        Văzînd că e pericol să dispară odată cu durerea şi rîsul, fata mai lovi o dată clientul, reatimentînd sursa dureroasă a veseliei lui. Plecă rîzînd, dar, pe drum, se gîndi: ce mi-au făcut? Cine o să-mi mai ştie de frică acum? Şi aşa treaba în întreprinderea mea nu prea merge. Acum o să fie o lipsă de disciplină şi mai mare.
        Pe faţa clientului se mai menţinea, încă, un zîmbet cald, omenesc. Traversă strada, se asigură că nu-l vede nimeni zîmbind şi îşi rectifică mina. Un rînjet de fiară încremeni iar pe faţa lui, şi se îndreptă hotărît spre întreprindere! Tot aşa, cu faţa asta, va încerca să scape de necaz... Nu pricepuse de ce i se recomandase, de către forul tutelar, să rîdă omeneşte!

(Perpetuum comic ’87, pag. 196)

Vezi toată postarea

Şefofobia

        Bică e omul despre care se spune că ar fi uns cu toate alifiile. Desigur, asta nu implică faptul că Bică ar suferi de vreo boală de piele, ci doar că beneficiază de o calitate devenită de excepţie: tupeul. Bică e un tupeist. Şi inimă largă. Prietenii din copilărie nu se uită niciodată.
        — Salut, Nică!
        — Salut, Bică!
        — Ce-i cu tine pe aici?
        — Cu cererea asta a mea.
        — Vrei s-o rezolvi?
        — De o lună încerc să intru la şefu’ăl mare şi nu reuşesc.
        — Ia, vino cu mine, să-ţi arăt eu cum trebuie să procedezi.
        — Bică, mai bine lasă... Eu...
        — Tu nu trebuie să faci nimic... Taci şi ţîţîi dezaprobator din buze. De rest, mă ocup eu.
        Şi, urmat de un Nică timid, Bică dădu buzna pe poarta instituţiei vizate. Cerberul era la post, îmbrăcat în uniformă de portar.
        — Alo, tovarăşul — strigă cerberul. Încotro?
        — Cu mine vorbeşti? — întrebă neîncrezător Bică, reţinîndu-l cu o mînă pe Nică.
        — Dar cu cine? Cu tata-mare?
        — Ce e porcăria asta? — izbucni tam-nesam Bică. V-aţi tîmpit cu toţii? Trebuie să fiu anunţat de fiecare dată cu surle şi trîmbiţe?! Cînd o să vă faceţi datoria cum trebuie? Am să vă dau pe toţi afară!
        Portarul păru lovit în plin de cometa Halley. Încercă timid.
        — Să vedeţi... eu...
        — Ce să văd? — nu-l lăsă Bică să-şi revină. Văd cum orice prost îmi ţine calea, lăsînd în schimb să intre toţi neisprăviţii, fără să-i legitimeze.
        — Mă iertaţi... din spate... parcă am fost legat la ochi...
        — Păi, sigur, asta faceţi voi în timpul orelor de program. Jucaţi baba oarba. Nuuu, trebuie să fac curăţenie pe aici, aşa nu se mai poate. Poftiţi, tovarăşe secretar, lăsaţi, cu ăştia mă descurc eu, făcu spre Nică.
        Cînd îşi mai reveni, Nică îl întrebă:
        — De unde te cunoaşte portarul?
        — De nicăieri. Nu mă cunoaşte. Aici sînt atît de mulţi şefi, încît e imposibil să-i cunoşti pe toţi.
        — Bică, eu zic să ne oprim aici. Gata, m-ai convins.
        — Fii serios, mergem pînă la capăt. Dacă am trecut de portar, am trecut de cel mai greu lucru. De acum, e uşor. Fii atent.
        Şi, pe neaşteptate, Bică dădu buzna într-un birou unde cîţiva funcţionari munceau pe brînci la nişte sandvişuri.
        — Ce-i, bre, îl interpelă unul din ei pe Bica. Nu ştii să baţi la uşă?!
        Atît aştepta Bică. Uraganul Fify era un vînticel în comparaţie cu el.
        — Cum îndrăzneşti? Şi, ce e aici? Parc de distracţii? Să mi-l aduceţi imediat pe director, să vadă şi el cum muncesc funcţionarii lui. Pentru asta sînteţi voi plătiţi, să mîncaţi în timpul programului. De mîine să nu vă mai prind prin birouri. Să vă duceţi în producţie, să vedeţi şi voi ce greu se cîştigă o pîine! Nuu, aşa nu mai merge, i-am spus şi ministrului, trebuie făcută o curăţenie generală. Unde e directorul?
        — Cred că... în birou... — îngăimă timorat funcţionarul păstrînd o politicoasă poziţie de drepţi.
        — Păi, sigur, în birou, cu mapa! Lasă, că-l trimit eu la sapă!
        Uşa trîntită îi pleoşti urechile lui Nică.
        — Bică, te rog, să plecăm...
        — Nici gînd, mi-am intrat aşa bine în piele, că încep să mă cred şi eu cineva. După mine, la atacul final.
        Şi, asemeni înaintaşilor noştri care porneau la luptă pentru a se întoarce pe scut sau sub scut, Bică pătrunse în anticamera directorială.
        — Stop! — zise secretara punînd deoparte oglinjoara şi fardurile. Nu daţi buzna că nu sînteţi la crîşmă.
        Bică înghiţi în sec, nu de alta, dar femeile erau slăbiciunea lui, şi, depăşindu-şi impulsul de moment, zise din străfundul pectoralilor:
        — Pînă cînd credeţi că o să mai suport toate astea? Nuuu, voi abuzaţi de bunătatea mea! V-aţi învăţat să trăiţi ca nişte paraziţi. Am să vă trimit la munca de jos. Aici, la degetul mic, vă am pe toţi!
        — Eu... cu telefonul... n-am...
        — Ce telefon? Unghiile ţi le-ai făcut, cafeaua ţi-ai băut-o, acum hai să stai la telefon cu toate coţofenele pe banii instituţiei! Am suportat destul dar, gata, s-a zis cu voi!

        Îl înhăţă de o mînecă pe Nică, aproape de starea de leşin, şi-i trase în biroul directorial. De astă dată, Bică se grăbi să fie primul la apel.
        — Şi dumneata, în loc să stai în mijlocul subalternilor şi să-i urmăreşti, te-ai retras aici ca pe o insulă.
        — Tovarăşe... încercă directorul căutînd să-şi aducă aminte de figura lui Bică.
        — Nici un tovarăş! Să vă băgaţi minţile în cap, că dau cu voi de pămînt! Ce e degringolada asta? Ce e haosul ăsta? Asta e instituţie sau discotecă?
        — Discotecă?!
        — Te învăţ eu să conduci o instituţie!
        — Eu... cu oamenii... — mai zise directorul, părînd a recunoaşte în Bică un tovarăş întîlnit pe culoarele ministerului.
        — Păi, sigur, acum căutăm ţapi ispăşitori pentru greşelile noastre! Şi cu omul ăsta, ce-aţi avut? — urlă Bică, dîndu-i un ghiont lui Nică.
        — Eu... nici nu-l cunosc!
        — Rău! Foarte rău! Pe mine mă cunoşti?
        — Ei, pe dumneavoastră... cine nu...
        — Omul ăsta se plînge că de o lună nu i s-a rezolvat cererea.
        — Nu se poate.
        — Ba se poate. De ce sînteţi voi puşi în funcţiile astea? Băiete, dă-i cererea. Acum s-o rezolvi! Iar despre neregulile de aici, discutăm noi. Dar, în altă parte!
        Afară, la o distanţă bunicică de instituţie, Bică îl chestionă pe Nică:
        — Ei, ce zici?! Eşti mulţumit? Gata, ţi-a semnat. Nu te bucuri?!
        — De bucurat, m-aş bucura eu, dar, vezi, că, m-am pierdut aşa de rău, că, în loc să-i dau să-mi semneze cererea mea, i-am dat o scrisoare pe care am primit-o azi de la soacră-mea!

(Perpetuum comic ’87, pag. 128)

Vezi toată postarea

Un milion de dolari

        Turboreactorul părăsise pista de cîteva minute, iar pasagerii fumători începuseră să-şi aprindă ţigările. Cu excepţia persoanelor feminine, atît fumătorii, cît şi nefumătorii aşteptau cu mult interes apariţia celebrelor stewardese ale companiei de navigaţie aeriană „Transocean", atît de renumite pe plan mondial pentru picioarele neobişnuit de lungi ce le posedau.
        Iată însă că în clipa în care prima fiinţă zîmbitoare de acest gen apăru în uşa compartimentului destinat personalului navigant, de pe unul din fotolii se ridică un individ mărunţel care, scoţînd din buzunar un revolver de mărime mijlocie se autointitulă deturnător de avioane, declarînd-o pe încă nedezmeticita sirenă a văzduhului ostateca sa personală, pînă în momentul în care i se vor satisface toate dorinţele: un milion de dolari autentici şi o paraşută din mătase naturală, întrucît intenţiona să parăsească avionul cît mai curînd cu putinţă. Stewardesa comunică mai departe aceste pretenţii comandantului aeronave: prin intermediul unui microfon aflat la îndemînă.

        Om cu experienţă, comandantul ceru un răgaz rezonabil, iar odiosul pirat aerian i-l acordă: oricine şi-ar fi putut da seama ca solicitările respective nu puteau fi rezolvate decît după o prealabilă legătură radio cu solul.
        Piratul se plictisi de la o vreme şi, negasind o ocupaţie mai plăcută pînă la satisfacerea cererilor sale, începu să mîngîie picioarele ostatecei, activitate ce o realiza cu o anumită îndemînare ce-i determina pe unii pasageri să creadă că omul nu era la prima deturnare din viaţa lui.
        Iată însă că, venind dinspre coada avionului, se apropie un moşneguţ rotunjor şi oarecum chel.
        — Nu ţi-e ruşine? îl repezi el pe deturnător. Dacă rupi ciorapii fetei?!
        Luat prin surprindere, mărunţelul se fîstîci.
        — Dacă-i rup, îi cumpăr alţii! Şi pe tine, boşorogule, ce te interesează? Eşti bunicul ei? Or te-ai săturat de viaţă? Cară-te la locul tău, pînă nu-ţi fac stomăcelul depozit de muniţii!

        Bătrînul îl privi curios o clipă, apoi, fără să dea prea mută atenţie obiectului metalic şi ameninţător, îşi făcu loc lîngă cei doi, înghesuindu-i către perete.
        — Ce-ţi veni omule, să te apuci de prostii? se interesă el, cu o umbră de curiozitate în glas. Nu te gîndeşti la consecinţe?
        — Nu, răspunse piratul hotărît. Mă gîndesc la bani!
        — La amărîtul ăla de milion? se uimi bătrînelul. Adică ce, crezi că ai să faci mare scofală cu el? Şi, pe urmă, tot te prinde. Te agaţă şi te prăjesc pe scaunul electric. Ai stat vreodată pe un scaun electric?
        — Nu cred.
        — E ca un reşou mai mare. Păcat că n-avem pe aici un reşou, să te aşezi niţel cu fundul pe el şi să vezi, în mic, ce înseamnă asta. Dar nu la asta vroiam să mă refer, îşi aminti el. Apropo, cum te cheamă?
        — Zi-mi Bill, dacă ţii morţiş..
        — Bine, Bill. Să lăsăm scăunelul de o parte şi să discutăm serios. Cum rămîne cu dragostea faţă de muncă?
        — Cu ce?!

        — Nu face pe prostul, că ai înţeles. Nu iubeşti munca? Nu vrei să te apuci de o trebuşoară cinstită? Eu, unul, cred că vrei, nu eşti tu omul ăla care să se dea la o parte cînd e vorba de o treabă serioasă, te trădează mutra. Dar nu ţi-a oferit-o nimeni. Uite, aruncă drăcia aia şi te iau la mine la fermă, în Arizona.
        — Ce să fac acolo?
        — La bălegar. Am nevoie de un om de încredere, unul, aşa, ca tine. Bălegarul vacilor mele e renumit pe plan federal. Munceşti cinstit, ai la dispoziţie un halat de protecţie frumos, cizme de cauciuc pînă la brîu chiar şi mască antiseptică punem la dispoziţie, iar seara... seara, cu bănuţii cîştigaţi cinstit în buzunar, te duci acasă, unde te aşteaptă copiii spălaţi şi veseli...

        — N-am copii, zise piratul aerian, ca şi cum ar i făcut pe nepusă masă o descoperire epocală.
        — Nu-i nimic, faci. Un băiat şi o fată. Şi vor fi mîndri de tăticul lor cel cinstit şi respectat, care aduce în fiecare seară acasă 5 dolari foşnitori... Te vor întîmpina vioi în faţa casei şi te vor întreba: „Tăticule, tăticule, cum a fost bălegarul astăzi?'
        „Molicel", le vei spune tu, şi îi vei săruta pe vîrful năsucului. Iar în casă te va aştepta, cu cafeaua aburindă, soţioara, trupeşă, cu ochii rîzători, mirosind a liliac şi pîine proaspătă, vei fi un om cinstit şi demn, respectat de concetăţeni care vor şuşoti mîndri cînd vei trece pe stradă „Uite, aia e Bill, întorcătorul de balegar, un baiat excepţional de calificat din punct de vedere profesional...".
        Înduioşată, stewardesa începu să plîngă înăbuşit. Lacrimi mari, publicitare, i se rostogoieau pe obraji, deteriorîndu-i machiajul,
        — Ţine puţin pistolul, îi zise bătrînelului piratul şi scoase din buzunar o batistă mototolită şi începu să şteargă obrajii umezi ai stewardesei.

        Bătrînelul examină curios pistolul, un Smith şi Wesson de 38 mm, apoi îl aşeză lîngă el pe banchetă.
        În difuzorul amplasat deasupra uşii, se făcu auzită, deosebit de calmă, vocea comandantului aeronavei:
        „Comandantul Williams se adresează onoraţilor pasageri, cu rugămintea de a păstra puţină linişte, în vederea unei importante comunicări. De la sol am primit ştirea că ni s-a permis aterizarea pe aeroportul din Cocosville, unde un reprezentant al societăţii «Transocean» aşteaptă, deja, cu o servietă conţinînd un milion de dolari în bancnote de 50 şi 100, şi o paraşută din mătase naturală «Plonjor»', produs de calitate al firmei «Pierce, Pierce, Pierce et Terrell, furnizoare a Armatei Aerului. Aceste obiecte vor fi înmînate solicitatorului, după care ne vom lua din nou zborul pentru a-i permite oaspetelui nostru să se despartă de noi. Ulterior, cu o întîrziere de numai 35 de minute, ne vom continua drumul pe ruta stabilită. Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă urez şi în continuare o călătorie plăcută".
        Piratul aerian ascultă cu deosebită atenţie această scurtă luare de cuvînt, apoi îşi aprinse o ţigară Pall Mall şi îl invită pe bătrînel să continue.

        — Nu va trece mult timp, şi concetăţenii tăi, la sugestia mea, te vor propune candidat pentru alegerile de consilieri municipali. Am nevoie de un om de încredere, ca tine, Bill. Vei candida, vei ţine frumosul tău discurs electoral, fotografia ta va fi lipită pe toate gardurile, copiii oraşului vor admira zîmbetul tău bun şi părintesc, vei fi ales. Drumul tău glorios către Capitoliu va începe, Bill! Am nevoie de un om în camera reprezentanţilor, şi acel om vei fi tu!
        — Credeţi că viitoarea mea soţie o să fie de acord, domnule? Că deputaţii ăştia bat mereu coclaurii în campanii electorale, am văzut eu la televizor, cînd naiba să-i mai dai o mînă de ajutor nevestei în gospodărie? Dacă tot strîng mîinile alegătorilor, cînd îi mai bat nevestei covoarele?
        — Cit despre soţia ta, să n-ai nici o grijă, Bill, îl linişti bătrînul domn. Pentru bătut covoarele veţi avea cameriste, căci soţia ta te va însoţi peste tot, va da şi ea interviuri, aşa cum se şi cuvine soţiei unui om politic de succes, va apare la televizor, te va pupa pe obraz şi unele firme franceze producătoare de cosmetice îi vor oferi contracte să facă reclamă pentru noul ruj de buze „Sărutul Candidatului"! Vă umpleţi de bani! O să înotaţi în dolari ca ţînţarii în lapte, vei zîmbi dispreţuitor cînd îţi vei aminti de pricăjitul ăsta de milion...
        — Atunci nu sînt de acord, se hotărî piratul aerian. Cum o să trăiesc eu pe spinarea nevestei? Cum o să dau eu pe gin venitul ei provenit din reclame? Mie mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc din muncă cinstită, ţipă el bătînd cu palma pe patul pistolului.

        Bătrînelul ridică sprîncenele:
        — Cine zice că vei trăi pe spinarea nevestei? Cine crede că nu vei cîştiga o droaie de bani prin munca ta cinstită? Păi nu primeşti o cotă suculentă să votezi ca deputat legea majorării cheltuielilor militare? Crezi tu că trusturile producătoare de armament stau cu mîinile încrucişate? Păi ele împart plicuri, Bill! Plicuri doldora de dolărei! Ca să nu mai vorbesc de alte plicuri, tot aşa de consistente, ca să zici „da" la acordarea unor concesiuni miniere, la defrişarea de păduri pentru construcţia de aerodroame, la reducerea taxelor vamale pentru produsele textile din Hong Kong? O să te umpli de milioane ca puşcăriaşul de păduchi, dolarii nevestei vor fi cît o muscă pe o savarină în comparaţie cu dolarii tăi!
        Ochii mărunţelului începură să se dilate.
        — Iar copiii, copiii, Bill, vor sări în sus pe picioruşele lor mici şi vor bate din palmele dolofane cînd vor afla că tăticul lor care merge cu Rollsul, cu banii cîştigaţi cinstit îşi va putea finanţa un partid al lui şi campania electorală pentru alegerea în funcţia de Preşedinte! Aşa că o să-ţi fie ruşine să-ţi reaminteşti că ai cerut odată un milion cu pistolul în mînă. O să-ţi crape obrazul de ruşine, ce mai!

        Piratul aerian îşi frecă nehotărît bărbia nerasă.
        — Nu minţi? întrebă el.
        — Mă jigneşti, Bill.
        — Scuzaţi-mă, mister, bolborosi Bill şi începu să mîngîie uşurel mîna stewardesei, care se potolise între timp din plîns şi fuma, privind visătoare prin hublou, o ţigaretă Camel cu filtru. Stau şi mă întreb, adăugă el după o scurtă pauză, dacă nu cumva mediul e de vină... tata a murit la Sing-Sing, condamnat la 2016 ani închisoare pentru răpirea unei neveste de milionar, mama o alcoolică, la balamuc. La 15 ani, fusesem deja condamnat de 14 ori...
        — Desigur, Bill, încuviinţă bătrînelul. Desigur. Pe mine însă nu dosarul tău mă interesează, ci tu însuţi. Pari un om hotărît, cu un fond sufletesc admirabil. Lasă-l dracului de pistol, cere-i iertare domnişoarei, şi să uităm totul. Eşti de acord să uităm totul, Bill?
        — Sînt, domnule, spuse Bill, şi îi întinse pistolul.
        — Cere-i scuze domnişoarei, Bill.
        — Scuzaţi-mă, domnişoară, zise Bill, cu ochii pironiţi pe genunchii stewardesei.
        — Nu-i nimic, domnule, spuse ea, în vreme ce zîmbetul îi revenea pe buze. Mi-a făcut o deosebită plăcere. Folosiţi oricînd şi cu încredere serviciile societăţii „Transocean", întotdeauna în slujba celor grăbiţi, care doresc să călătorească cît mai comod. Succes în afaceri, domnule!
        Stewardesa îşi deplasă alene picioarele perfecte în direcţia toaletei pentru personal, iar bătrînelul, proaspăt absolvent al cursului de reciclare (secţia psihologia delincventului), organizat de poliţia federală, îi puse piratului aerian, cu o mişcare sigură, cătuşele.
        Era o pereche de cătuşe confecţionată din cel mai fin oţel suedez, produs de calitate al firmei „Merrill et Linch", întotdauna la dispoziţia onoratei clientele.

(Perpetuum comic ’87, pag. 121)

Vezi toată postarea

În căutarea papucilor pierduţi

        Maricica de la filatură s-a schimbat la faţă. Fenomenul s-a produs pe drumul de la conducere în secţia unde, încă, mai lucra. Fusese chemată mai devreme „sus", adică în sala mare de la etajul întîi al blocului administrativ, unde se desfăşura adunarea generală a oamenilor muncii. Cei mai mulţi ştiau de ce a urcat şi Maricica acolo. Nu era vorba despre o simplă participare la şedinţă, ci de mult mai mult: urma să fie propusă în organul colectiv de conducere a întreprinderii, ca reprezentantă a muncitorilor.
        Maricica plecase din secţie cu băsmăluţa ei înflorată strîngîndu-şi tinereşte părul — mai ales că aşa prevedeau şi regulile de protecţia muncii — în halatul de lucru, fată modestă, încă nevenită cu totul din satul ei, pe care-l părăsise cu ceva ani în urmă. Ce mai vorbă? O fată şi jumătate. Nici la muncă n-o prea întrecea nimeni, iar cît despre băieţi, păi numai să fi îndrăznit vreunul să-i facă semne cu ochiul, aşa, mai cu înţeles, şi apoi vedea ei semn. Peste ochi. Că aşa învăţase Maricica să se arate oamenilor: cinstită, curată, dreaptă, muncitoare. Aşa s-a şi dus către sala de şedinţe. Poate de aceea şi fusese chemată acolo.
        Deci, a intrat fata în sală, şedinţa şi-a văzut de mersul ei, s-a ajuns şi la punctul cu alegerea noului organ, cineva de la prezidiu a citit lista de propuneri, cei din bănci au aprobat-o, după care adunarea a mai ţinut o vreme, iar apoi s-a încheiat. Abia pe urmă au urmat felicitările căzute puhoi pe capul Maricicăi, de nu mai putea săraca fată să respire de atîta învălmăşeală de mîini ce se întindeau către ea. Şi unde nu s-a scuturat o dată Maricica de sub grămada de felicitări şi s-a adresat cu glas sever tovarăşilor săi de muncă:
        — Dar staţi, bre, fraţilor! Păi, unde vă treziţi aici? Aţi uitat că eu de acum înainte sînt organ?
        Colegii au mai privit-o o dată, acum cu multă, foarte multă mirare. O veche prietenă a încercat s-o atingă cu colţul baslamei, să vadă dacă Maricica din organ e aievea ori vreo închipuire, dar gestul ei a rămas făcut doar pe jumătate, iar glasul i s-a stins înfricoşat, de-a rămas un abia şoptit:
        — Măi Maricica, măi...
        Atît de şoptit, încît nici ea, prietena ei cea veche, n-ar fi putut depune mărturie că a zis aşa ceva. Iar cercul admiratorilor s-a desfăcut, Maricica putînd pleca nestingherită. Abia atunci oamenii au observat cum se schimbă fata văzînd cu ochii, asta nemaifiind o expresie ca oricare alta, ci purul adevăr. Mîinile i se neteziseră, bătăturile dispăruseră, unghiile i se alungiseră, lacul de pe ele se învineţise, iar pielea îi mirosea a „Helena Rubinstein". În locul halatului de lucru apăruse ca din pămînt o rochie superbă de la „Fondul plastic". Cînd proaspăt aleasa în organul colectiv de conducere s-a pus în mişcare, cei rămaşi în urma ei au putut observa că şi încălţările îi sînt altfel. Nici vorbă de papucii ei de lucru, comozi, cu care se putea deplasa lesne de la o maşină la alta. Pentru că Maricica lucrase pînă atunci la mai multe maşini, asta uitasem să vă spun, fusese chiar o iniţiativă a ei, care luase amploare în întreaga fabrică. Or, acum papucii parcă intraseră în pămînt, le luaseră locul o pereche de pantofi din pachet. Şi ciorapii erau foarte fini.
        Vrînd să se arate, totuşi, apropiată de foştii colegi, scoase din poşeta ei, procurată din surse necunoscute, un pachet de ţigări şi o brichetă „Ronson", servindu-i pe cei din jur cu un „Kent":
        — Vă ajunge una singură la toţi, că-i destul de lungă şi spornică.

        Aşa se face că, pînă a ajuns la ea, în secţie, Maricica se transformase cu totul. Se schimbase la faţă, cum îi plăcuse cuiva să constate. Şi nu numai la faţă, mai gîndeau oamenii, ci şi în conţinut, pentru că acum nimic nu-i mai era pe plac Maricicăi. Devenise foarte exigentă. Iar la şedinţele unde participa, găsea numai cusururi, sărind mereu cu critica pe oameni — o critică dură, ca gerul de februarie — încît nu mai pridideau foştii ei colegi să se mire cît de departe ajunsese fata asta. Departe de ei, se înţelege.
        De lucrat, a lucrat din ce în ce mai puţin. Cuiva i-a venit ideea s-o scoată de la maşini şi s-o facă un fel de supervizor, controlor, aranjor, împachetator-despachetator, oricum ceva de care se şi puteau lipsi, asta pentru cazurile cînd tovarăşa Maricica trebuia să plece la judeţ, pentru analize şi şedinţe, producţia neştiind ce-s aiea, ea fiind obligată să meargă nestingherită înainte... Trecem peste faptul că de la acele şedinţe uita adesea să se mai înapoieze în fabrică, de ajunsese programul ei de lucru destul de facultativ, la fel ca şi condica de prezenţă. Maşina ei intra şi ieşea nestingherită pe poarta întreprinderii, nimeni neîndrăznind s-o întrebe pe tovarăşa din organ ce, cum şi de ce..
        Iar cînd toate păreau a merge tot înainte, adică spre o permanentă schimbare la faţă a tovarăşei Maricica — o lege dialectică, în fond, nimic mai etern decît transformarea — cuiva, la următoarea adunare generala a oamenilor muncii, i-a venit ideea s-o schimbe chiar pe Maricica, din organul colectiv. Şi să aleagă pe altcineva, care se modifica mai lent sau chiar deloc. Propunerea mai întîi a şocat, dar pe urmă chiar a plăcut. Iar la sfîrşitul şedinţei, tovarăşa Maricica făcea eforturi să-şi amintească felul cum arăta fata aceea de dinainte de întîmplarea frumoasă prin care trecuse, căutîndu-şi de zor băsmăluţa ei de filatoare şi papucii de lucru... pe care singură îi aruncase la gunoi, crezînd că n-o să-i mai fie de folos niciodată. Puneţi-vă, deci, în pielea sărmanei fete şi înţelegeţi-i mica tragedie, pe care o trăieşte pînă va ajunge să-şi procure alţi papuci şi o nouă băsmăluţă, fără de care nu poate intra in secţie, oprind-o normele de protecţie a muncii...

(Perpetuum comic ’87, pag. 109)

Vezi toată postarea

Perpetuum comic ’86

Perpetuum comic ’86
Antologie anuală de umor românesc şi universal
Editat de revista „Urzica”

Coperta I-a: NIC MIRODONE

Cuprins:

Catrene (pc86)
Interviu cu Mircea Pavelescu
Cronica balneară
Despre duhuri
Roman banal
Reverii de iarnă
Demon ratat
Factotumul
De vorbă cu Amza Pellea
În tren
Papă-lapte
Fiara din livada de meri
Zîmbete (pc86)
Rugby sumar
Zîmbind de-o amintire I (pc86)
Sonete, adorabile sonete moderne şi cu regrete şi fără regrete eterne
Fabule cu parabole
Duduia de celuloid
Portretul unei protuberanţe
Requiem
De cu toamnă
Domnişoară-ntîmplătoare
Stirpe întomnate
Răzbunarea
Mitică T
Ca între prieteni (pc86)
Zîmbete în familie (pc86)
Zîmbete medicale (pc86)
Ciuleandra
Îngheţul
O pantomimă adevărată
Corida la Bogaţi
O poveste aiurită
Ospăţul lui Simeon Balmoş
Execuţie
Lîngă turla trupului meu
Draga mea anvelopă de automobil
Domnule colonel
Oh, les beaux jours
Zîmbind de-o amintire II (pc86)
Microsioane (pc86)
Divorţ imposibil
Cum am scăpat de moarte
Roluri inversate
Fotbal minut cu minut
Meniuri pentru fotbalişti
Bătrînul
Bal mascat
Soluţie
Ierburi
La ofiţerul stării civile
Old-boys: festivitate finală
Anecdote I (pc86)
Mihail Kogălniceanu – colecţionar
Odă pentru Alfons
Simultanele de şah
Atlantida
O nouă zi de muncă
Catrene cu poantă
Cronică literară
O întîmplare cu ghinion
Îndrăgostitele şi balconul
Zîmbind de-o amintire III (pc86)
Zîmbind de-o amintire IV (pc86)
Rapidul 15
Cum muzica te face om
Scurtă antologie de haz fără necaz...
Apariţia
Primii paşi pe scenă
Schiţe de portret (pc86)
Cîte ceva despre... (pc86)
Fabulă cu zburătoare
Definiţii zoo-epigramice
Fabulă cu ţepi
Rondelul leului
Călimara
Rondelul şedinţomanului
Rondelul vitezomanului
Rondelul iliciţilor
Ce e kitsch-ul
File de poveste (fiecare cu tîlc este)
Fabula inadecvării
Fabulă cu manual
Fabula avîntului
Fabulă c-o veche-nvăţătură
Schiţă uşoară
Intransigenţa contabilului Elefterie
Unde dai şi unde crapă
Giuleaşcă
Din (li)rica (muget)
Vizita
Examinînd fenomenele psihice
Daruri
Soţul şi căţelul
Anecdote II (pc86)
Ce laş este americanul acesta
Despre soţia scriitorului
Anecdote III (pc86)
În vizită la o ghicitoare
Premiera
Îngrozitorul destin al lui Melpomenus Jones
Pioneza
Căsătorie ratată
Noua poveste a verişoarei mele
Toastul
O soţie fidelă
Contravenţie
Blugii
Viaţa cu jachetă
Salvamariştii
Într-o celulă nervoasă
Fabule moderne
Eu, personal sunt pentru umor stelar!
Pesta bovină
Interviul

Vezi toată postarea

Omul pe care nu l-a putut recruta

         Bătrînul marinar şedea în fotoliu lîngă foc, ţinînd în gură o pipă lungă. Nepoţii, aşezaţi pe scăunele, îl priveau cu dragoste. Fiindcă îşi scoase pipa din gură, ei ştiau că se pregătea să le povestească ceva hazliu. Şi erau nerăbdători să-i asculte istorisirile.
        — Războiul nu e nici complicat, nici greu de înţeles, spunea el. Ceea ce ai de făcut este pur şi simplu să pui mîna pe o armă şi să ucizi oameni. Dar străbunicul vostru, tatăl meu, nu putea fi deloc convins să facă asta. El era prea deştept pentru generalii şi ofiţerii săi. Ei nu l-au putut recruta. Era în timpul războiului „pentru purificarea virtuţii". Aşa numise Preşedintele Wilson primul război mondial din 1917. Asta se întîmplă cu mult timp înainte ca voi să vă naşteţi. Străbunicul vostru era tînăr, chipeş şi puternic. După ce l-a examinat, doctorul a declarat că este cel mai zdravăn din toţi băieţii acolo de faţă. După vizita medicală, l-au îmbăiat, l-au îmbrăcat în uniformă şi i-au dat o puşcă.
        „Ei, acum eşti bun de plecare" i s-a spus.
        „De plecare unde?" a întrebat el.
        „La război, desigur, ca să împuşti inamicul!"
        „Cine ar putea fi duşmanul meu? întrebă din nou tatăl meu. Dacă vă aşteptaţi să împuşc pe cineva, trebuie să ştiu şi eu pe cine. Cum îl cheamă? Este căsătorit? Este flăcău? Care-i meseria lui? Are copii? Altfel, nu-l pot omorî."

        Obiecţiile tatălui meu erau logice şi ofiţerii n-au putut să nege acest lucru.
        Aşa că au recurs la dosarele cu numele soldaţilor inamici şi au ales pe unul pe care să-l omoare tata. I-au oferit date complete despre el şi i-au furnizat chiar şi o fotografie. I-au permis să le ia acasă şi să le studieze atent.
        „Cînd îţi vei însuşi datele suficient de bine, ca să recunoşti duşmanul, prezintă-te să te trimitem pe front, ca să-l împuşti", i s-a spus.
        Cîteva zile mai tîrziu, străbunicul vostru s-a întors şi le-a spus că el nu va putea să-l împuşte pe acel om, pentru că, după părerea sa Otto Schmidtz (acesta era numele duşmanului) era omul cel mai bun din lume. După ce i-a citit dosarul, el i-a devenit foarte drag. Nici vorbă să-i fie duşman. În plus, avea o soţie şi trei copii. Avea un atelier de reparat biciclete, cînta la vioară în timpul liber şi chiar şi din gură. Nu, în nici un caz nu-l putea omorî pe omul acela!
        Generalul nu-l putea blama pe tata. S-ar putea spune că era chiar impresionat de vorbele lui.
        Generalul s-a dus din nou la dosare şi le-a cercetat un timp. Apoi s-a întors, ţinînd în mînă un dosar pe care i l-a dat tatei să-l studieze. „Acesta este Oscar Finkle, un porc desăvîrşit. Orice om ar fi fericit să-l împuşte" i-a spus el.
        Străbunicul vostru a luat datele acelui Finkle şi le-a studiat cu grijă. Tipul era într-adevăr un porc. Îşi petrecea tot timpul şi-şi cheltuia toţi banii în cîrciumi şi în locuri deocheate. În fiecare noapte îşi bătea nevasta şi copiii. Uneori fura bani de la nenorociţii de cerşetori orbi. Era zgîrcit, nervos, necinstit şi brutal.

        Peste trei zile, tatăl meu se întoarse la general şi-i spuse: „Acesta este fără îndoială un nemernic. Merită să fie omorît pe loc. Nu văd de ce nu l-aş ucide."
        „Ei, bravo!" răspunse generalul. „Ia-ţi arma şi du-te pe front şi împuşcă-l imediat."
        „Un moment" zise tata. „Chiar cel mai josnic ticălos are dreptul să fie tratat în mod cinstit. Iată de ce i-am trimis o scrisoare ca de la om la om. M-am gîndit să-i mai dau o şansă. Dacă la capătul a şase luni nu-şi îndreaptă purtarea, îl voi împuşca fără cel mai mic regret."
        Poziţia tatălui meu era corectă şi generalul n-a avut încotro a trebuit să fie de acord cu el. Aşa că tata s-a dus acasă şi s-a pus pe aşteptat.
        Unul din nepoţii marinarului, un puşti cu ochii albaştri, îl întrebă: „Şi s-a îndreptat omul acela rău?"
        „Nu era omul care să se îndrepte" răspunse bunicul. „Patru luni mai tîrziu a alunecat pe treptele unei cîrciumi şi şi-a rupt gîtul. Era, ca de obicei, beat cui."
        „Şi ce-a făcut străbunicul atunci?" a mai întrebat copilul.
        „Ce putea face? Nu poţi împuşca un om mort, nu-i aşa? Aşa a scăpat tata de război."

În româneşte ELISA MADOLCIU

(Perpetuum comic ’85, pag. 252)

Vezi toată postarea

Cum să ne petrecem în mod plăcut orele de muncă

         Unii oameni se află în situaţia neplăcută de a nu şti ce să mai facă în timpul afectat muncii.
         Este adevărat că unii încearcă să şi-l facă mai variat prin plimbări într-un dute-vino. Alţii sparg monotonia obişnuinţei prin interminabile discuţii ale evenimentelor sportive.
         Sînt şi locuri unde momentele recreative se îmbină cu specializările în domeniul... cafelei sau servirea gustărilor. În alte instituţii, tagma feminină uzează cu succes de estetica cosmetică, iar cele lipsite de talent şi fantezie, pur şi simplu, croşetează.
         Toate aceste preocupări diverse suferă, totuşi, de o lipsă comună. Îndepărtează pe cei în cauză de colectivitate. De s-ar putea depăşi această deficienţă şi ar fi posibil ca într-un timp anume dat, fiecare lucrător să fie preocupat de aceeaşi activitate, să zicem executarea manichiurei în colectiv, aceasta ar fi un cîştig pentru societate. Din păcate, acest lucru pare a fi irealizabil, tocmai datorită unor persoane refractare simţului de organizare. Cu siguranţă că în cazul introducerii obligativităţii executării manichiurei, în mod organizat, în timpul orelor de lucru, mulţi s-ar găsi ca în timpul consacrat acestei activităţi să facă altceva. Ar face cafele ar jumuli găini sau, de ce nu, ar întocmi planuri de bătaie pentru viitorul campionat de şah, orăşenesc.
         Precis că acesta este şi motivul pentru care unele direcţii nu sprijină introducerea manichiurei în diferite birouri, sau impunerea jocului de şah la diferite servicii. Mulţi ar cere să fie absolviţi, prezentînd chiar certificate medicale drept dovadă că nu sînt apţi pentru astfel de activităţi.
         Aceeaşi reacţie s-ar produce şi în cazul în care, în timpul serviciului, ar fi programate discuţii obligatorii cu caracter sportiv. Iniţiativa s-ar lovi de o puternică rezistenţă. Argumentul principal ar fi că sarcinile, ca şi exigenţele producţiei au crescut şi, deci, timpul de lucru nu le permite aşa ceva.
         Sînt sigur că procentul real al partidelor de şah susţinute în timpul producţiei, nu sînt cunoscute forurilor competente. Astfel că, eventualii campioni rămîn total necunoscuţi. În schimb se află doar nişte fapte generale, şi anume, că mai sînt unii — care datorită multiplelor preocupări, sau, mai bine zis, organizării necorespunzătoare a muncii, nu sînt în stare să-şi petreacă, în mod plăcut, timpul de lucru. În astfel de dificultăţi, trecătoare, deocamdată nu le putem oferi un leac universal. Poate, cu timpul, progresele înregistrate de omenire, vor aduce şi în această direcţie rezultatele dorite. Ori se va ajunge la generalizarea muncii conştiincioase, ori vor fi incluse în rezultatele muncii şi partidele de şah...
         În momentul de faţă, nu ne putem preocupa decît de pretenţiile unor anumiţi indivizi, întrucît propunerile şi sugestiile noastre n-au şanse să devină colective, pentru simplul motiv că societatea noastră ca urmare a unor idei bine concepute, ţine morţiş la nişte reguli de conduită în muncă.
         De pe urma unor astfel de idei, se ştie că, pe diferite şantiere, trebuie să se desfăşoare o susţinută activitate de construcţie. O astfel de concepţie rigidă este, de fapt, o veche tradiţie a societăţii noastre, încă de pe vremea cînd orice constructor, ce se dovedea a fi numai un suporter, nu şi un participant, era pus pe liber.
         După cum am putut constata, pe viu, pe unele şantiere, astfel de rămăşiţe ale trecutului au fost învinse. Chiar şi cei care întîmplător sînt uneori, martorii oculari ai unor scene inedite. Pe un şantier, unul lucrează şl cinci se uită. Trebuie să recunoaştem că situaţia este destul de neplăcută, întrucît susţinătorii ajung să se plictisească, să-şi piardă entuziasmul, de atîta inerţie. Conducerea şantierului ar trebui să asigure celor cinci privitori petrecerea timpului de muncă în mod plăcut şi atractiv. După părerea mea, este o mare greşeală să laşi nişte oameni să privească, stînd degeaba ore întregi. Este poate, tot atît de obositor, dacă nu chiar mai obositor, decît atunci cînd ai lucra. Iată de ce şi în acest caz, se pune problema importantă: cum s-ar putea, totuşi, petrece timpul de muncă, în mod plăcut şi atractiv?
         Şi colecţionarii de timbre ar putea iniţia nişte schimburi valoroase, iar valoarea acestora ar creşte deoarece societatea nu cere, din partea oamenilor muncii, asemenea îndeletniciri, pe gratis.
         Chiar şi odihna este mai plăcută în timpul orelor de lucru. Paznicii pot să confirme ce repede îi apucă somnul şi, mai ales, cît de plăcut este să dormi în timpul serviciului. Una este să dormi plătit şi cu totul altceva să dormi în timpul consacrat somnului.
         S-a constatat, de asemenea, că şi mîncarea este mai gustoasă la locul de muncă. Bucata devine mai apetisantă atunci cînd este îmbucată pe furiş. Este o adevărată plăcere ca individul să devoreze salamul, slănina sau brînza, ca pe un dar secret dat de societate. O astfel de gustare capătă valoarea unei delicatese. Chiar şi medicii au început să descopere efectele binefăcătoare ale alimentelor consumate la serviciu. Cunosc un caz în care un cetăţean, din lipsa apetitului, a slăbit într-atît încît părea irecuperabil. Un medic modern i-a prescris un regim alimentar adecvat, cu condiţia ca acesta să fie consumat numai în timpul lucrului, adică pe ascuns! N-au trecut nici două luni şi respectivul s-a înzdrăvenit. Concluzia: mîncarea în timpul serviciului, face minuni.
         Cele arătate demonstrează clar că, multe persoane ştiu să folosească timpul de muncă în mod plăcut şi util.
         Este adevărat că aceste rezultate sînt încă limitate, ca urmare a faptului că şi cele mai reuşite încercări novatoare au eşuat datorită tradiţionalismului organizatorilor sau majorităţii lucrătorilor care au ripostat în faţa unor astfel de iniţiative reconfortante. Aceştia, încă mai susţin că munca trebuie retribuită...

În româneşte de LUCIA ILLES

(Perpetuum comic ’85, pag. 178)

Vezi toată postarea

Ultima şansă

        Ştiind că a doua zi soţul ei urma să-şi ia în primire noul său post, al patrulea în agitata lor căsătorie, Cătălina Lumineanu era asaltată de gînduri care de care mai negre. Cînd Monu a căzut prima oară, din fotoliul directorului, a înghiţit în sec, findcă ştia că nu era ea aceea care să repare o nedreptate. A fost multă tăcere în casa lor, dar totul s-a şters cu timpul. Monu ajunsese director printr-un concurs de împrejurări, fiindcă de studii nu se putea vorbi, în schimb, avea multă iniţiativă şi numai ea îl ajutase să o ia înaintea multora. A doua oară se îmbătase criţă şi, nici una, nici două, coborîse firma instituţiei unde lucra, de data asta ca şef de secţie, hotărît ca în locul ei să-şi fixeze statura sa impozantă. Era cît pe-aci să se fixeze la pămînt dacă portarul n-ar fi prins de veste şi n-ar fi alergat să-i sprijine căderea. Cătălina îl mustrase atunci numai cu un deget, fără însă a-i arunca vorbe grele. Apoi veniseră încurcăturile financiare, că Monu ajunsese la Aprovizionare, unde se grăbise să-şi completeze suma ce-o pierduse prin debarcare, considerîndu-se încă un nedreptăţit. Nici atunci n-a zis nimic Cătălina, că doar împreună cheltuiseră banii şi nu se întrebase o clipă de unde-i are. E adevărat că Monu căpătase experienţă, şi-un prieten sus-pus care-l ajutase să iasă basma curată din încurcătură. Că fusese mutat la Merceologie, nu era cel mai rău lucru din lume, însă nici aici nu se lecuise, mizînd pe întreprinzătorul său spirit. Dirijase cîteva materiale spre o altă instituţie, fapt ce-i adusese foloase, încurcase cu bună ştiinţă actele unor deplasări şi se alesese şi de-aici cu cîştiguri. Scăpase bine din bucluc, ba chiar i se găsise şi-un post pe care trebuia să-l onoreze curînd.
        — Gata, dragul meu, izbucni Cătălina, învinuindu-se în sine că nu intervenise mai de mult pentru a-i da cuvenitele sfaturi, opreşte-te!
        Monu nu-şi putu înfrîna indignarea.
        — Tu nu vezi că ei nu se opresc?
        — Ştiu, au şi ei vina lor, dar şi tu ai exagerat cu devotamentul. Ţi s-a oferit o ultimă şansă, trebuie să profiţi de ea.
        — Am să i-o plătesc eu contabilului care nu m-a lăsat să trăiesc! Toată viaţa s-a ţinut de turnătorii şi tot n-a cîştigat nimic: e tot un sărac lipit.
        — Uită ce-a fost, gîndeşte-te numai la ziua de mîine. Trebuie să fii mai atent cu oamenii, mai prietenos; nici modestia nu ţi-ar strica. Consideră că n-ai avut niciodată în spate un fotoliu de director.
        — Crunt mă voi răzbuna şi pe statistician, nici portarului nu-i va fi bine cît voi fi eu în viaţă. Toţi care s-au ţinut de capul meu vor încurca-o.
        — Înţeleg starea prin care treci, doar sîntem împreună de-un sfert de veac, dar ascultă-mă şi pe mine, e nevoie să-ţi schimbi firea şi să-ţi laşi ambiţiile de-o parte. Fii supus, chiar umil dacă poţi. Nu trece pe dinaintea şefilor, că-n mîna lor se află pîinea şi cuţitul. Lasă-i să vorbească numai pe ei, aprobă-i din cap, nu cu gura, că doar ea ţi-a pricinuit atîtea necazuri. Cum nu ai nici o meserie la bază postul de normator e ultima ta şansă, altfel ajungi la mătură.
        Monu simţea că femeia vorbise din adîncul sufletului şi primul semn că o va asculta fu o aplecare a frunţii. Toată noaptea nu dormi şi se gîndi cu sfinţenie la spusele ei. Făcu chiar cîteva pregătiri pe întuneric, ce să spună noilor colegi, cum să spună, în ce fel să-i privească. Doar voia să rupă cu un trecut care-i adusese numai necazuri. Suferise umilinţe, jigniri şi nu mai voia ca ele să se repete.

         Tot se mai gîndea la cuvintele Cătălinei cînd intră pe poarta institutului. Cînd îl văzu atît de schimbat, portarul nu-şi putu crede ochilor. La Normare intră spăşit, aplecat de spate, ridicînd arareori ochii din pămînt. Cu toate că-l cunoşteau din auzite şi nu sub cele mai bune recomandări, noii lui colegi fură surprinşi să constate că bîrfa pe seama lui n-avea nici un temei. Din prima clipă Monu te cucerea. Părea un om cumsecade, binevoitor, modest. Mai mult, ţinuse să sfinţească prima zi de lucru cu o sticlă de vodcă, prilej pentru normatori să-i aprecieze gusturile şi generozitatea. Poate că asta îl şi determinase pe şeful serviciului să adune în grabă tot colectivul şi să-i facă lui Monu o primire cum se cuvenea. Cuvintele de bun venit i le adresase chiar el, iar în final îl rugă pe noul venit să vorbească.
        Monu Lumineanu avea încă în minte poveţele Cătălinei şi ştia că ele sînt arma care poate învinge orice prejudecăţi. Muşcă tremurînd prima frază, fapt ce impresionă tot mai mult asistenţa, apoi zise:
        — N-am alt gînd decît acela al bunei colaborări. Trebuie să fim uniţi şi să ne sprijinim la nevoie, altfel munca noastră n-are sens. Simt c-am pătruns într-o lume ce-mi lipsea: contaţi pe mine şi pe devotamentul meu. Iertaţi-mi emoţiile, dar ele fac parte din...
        Continuase pe un ton sugrumat, ţinuse să fie cît mai dezlînat — ceea ce la el nu era deloc greu — şi normatorii erau tot mai mişcaţi, descoperind în Monu omul fără pretenţii (şi cîte se puseseră pe seama lui!), plin de bun simţ. Numai că atins de fulgerul oratorului de odinioară, format mai ales în perioada directoratului, îndată ce termină repertoriul întocmit cu atîta grijă de Cătălina, Monu intră treptat în cămaşa lui proprie.

        — Aşa-i producţia, costisitoare, dificilă, dar voi ce-aţi făcut aici de s-a îngreunat într-atîta procesul tehnologic! Am impresia că staţi prea mult la şuetă şi nu mai luaţi contactul cu realitatea. Au intrat în fabricaţie multe produse, s-au schimbat multe operaţii, v-aţi grăbit să mai îmbunătăţiţi normele? Ce se întîmplă cu piesele refolosibile, le aruncăm la fier vechi? În loc să cercetaţi starea lor, cercetaţi „Sportul" şi faceţi clasamente năstruşnice. Vigilenţa e absentă în sectorul vostru, deşi ea trebuie să fie pe primul plan.
        Avea atîtea să le spună Monu, că n-ar fi terminat în cîteva ore, dar, la un moment dat, descoperi pe faţa noilor lui colegi un dezgust fără margini şi numai asta îl făcu să tresară. Apoi pămîntul îi jucă sub picioare şi privirea-i căzu în gol. Cînd îşi mai reveni, dădu cu ochii de mătura şi pămătuful care-l aşteptau într-un colţ al încăperii şi-n ele întrezări ultima lui şansă.

(Perpetuum comic ’85, pag. 110)

Vezi toată postarea

Proverbe proverbiale

        • La omul sărac şi boii trag... chiulul.

        • Cine n-are batrîni, n-are parte de... moştenire.

        • Nu poţi ţine doi pepeni într-o mînă dacă n-ai şi o mînă... de ajutor.

        • Apa trece, pietrele rămîn... mai la vale!

        • Cînd îi dai, sporeşte şeptelul; cînd îi ceri, vaca e în doliu.

(Perpetuum comic ’82, pag. 239)

Vezi toată postarea

Anunţ

Angajăm controlori:

Controlori călători,
Controlori cumpărători,
Controlori de controlori.

Condiţii de angajare,
Cu studii superioare,

Cu probă de încercare,
Salariu destul de mare.

Condiţii de promovare,
Controlori de controlare.

Pentru conformitate
Controlor de calitate.

(Perpetuum comic ’82, pag. 210)

Vezi toată postarea

Reflecţiile unui om cu legitimaţie

        Din spirit de frondă, Zimfoacă se apucă să persifleze lumea zîmbind cu un anume scepticism, în urma unor mici incidente petrecute în tramvai. Recunoaşte că, nefiind îmbrăcat la patru ace, lumea nu-i mai dă aceeaşi consideraţie, îl reduce la nivelul unui muritor de rînd, îl sfidează, fără să ştie că în buzunarul de la piept păstrează o legitimaţie de serviciu care, odată scoasă şi vînturată în nasul oricui, i-ar restabili drepturile ce i se cuvin.
        Deseori a auzit: „Dumneata ştii cu cine ai de-a face?" şi pe atunci strîmba din nas, jenat de lipsa de modestie a individului care voia să restabilească ierarhiile şi să nuanţeze politeţea. Iată, însă, că a venit şi ziua să se convingă personal de justeţea acelei atitudini. Ar lua-o şi el pe aceeaşi cale, dacă nu l-ar ţine scepticismul despre care vorbeam. Prea-i bîntuie cugetul, i-l devastează, facîndu-l apatic şi lipsit de energie, mai ales din pricina căldurii. Nesuferită mai e năduşeala cînd călătoreşti cu mijloace publice de transport, înghesuit şi tălăzuit. De aeeea, preferă ca în minutele ce i-au mai rămas pînă la coborîre, din dorinţa de a se detaşa de rest, să-şi mai inventarieze cugetările, să le treacă în revistă şi să le disece.
        Spre pildă: plecăciunile faţă de şefi sporesc beneficiile personale; mîndria şi francheţea le spulberă.


        Nu-ţi măsura puterile cu un om cu relaţii, fiindcă pierzi. Izbînzile lui în viaţă sînt direct proporţionale cu mulţimea legăturilor. Deci, astîmpără-te!
        Soarele încălzeşte deopotrivă şi nătărăii şi geniile, zice un proverb vechi, la care Zimfoacă adaugă: Eu nu sînt nici geniu, nici imbecil, dar mă încălzeşte şi pe mine. Ei?
        Frumoşii caută lumina, urîţii — bezna; depinde unde se află lumină, sub frunte sau în văzduh; deci, despre care frumuseţe este vorba?! Aici nu sînt eu prea bine lămurit.
        Se spune că la obîrşia ticăloşiei s-ar afla prostia. Nu-s de acord: după număr, lichelele rafinate cu care am avut de-a face eu ar trebui să se înjumătăţească lumea!
        Circulă ideea că lenea şi comoditatea sînt un atribut al inteligenţei. Poate, dar şi drumul cei mai vertiginos către ratare.
        Poţi răsplăti dragostea unei femei numai cu flori? Da, dacă ai venituri substanţiale, timp liber să te primească şi casa plină de vaze.
        De ce zîmbeşti, Zimfoacă, la toată lumea, de dimineaţă pînă seara şi, uneori, chiar cînd nu eşti bine dispus? Nu-i mare lucru să ghiceşti. Oricare din cei de o seamă cu tine azi, poate deveni mîine şef şi dacă-i rîzi mîine, e prea tîrziu!
        Am auzit de la un prieten un gînd tare isteţ. Îl reproduc: una din cele 10 porunci te îndeamnă să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, dar dacă te iubeşti pe tine însuşi, cînd mai ai vreme de ceilalţi?
        Cînd te-ai fript cu ciorbă, sufli şi în iaurt, dar ce se întîmplă cu îndrăzneala şi curajul, atribute sfinte ale omului?!
        Între prudenţă şi laşitate este o diferenţă de nuanţă, totul depinde de consecinţă sau de conştiinţă, amîndouă în aceeaşi măsură de importante.
        ...Tramvaiul înainta ca o navă pe un ocean tropical, Zimfoacă era lac de sudoare; cu toate că geamurile stăteau deschise, nu se răcorea deloc.


        În sfîrşit, staţia terminus; el dădu să coboare, dar cînd să pună piciorul pe treaptă, se simţi împins de la spate. Sări ca ars şi, răsucindu-se, strigă indignat: „Păi dumneata ştii cu cine ai de-a face?" Şi fu gata să-şi vîre mîna în buzunar, să scoată legitimaţia. Totuşi, ceva îl opri. În loc de carnet, scoase o batistă şi continuă cu aplomb: „Cu un gînditor, să-ţi intre bine în cap, tovarăşe..." Apoi coborî, săltînd ca pe arcuri.
        Dinspre lacul întins, împrejmuit cu sălciile luncii şi cearşafurile oamenilor veniţi pe plajă, adia puţină răcoare, mîngîindu-i fruntea îmbrobonată.
        Rămînînd singur, Zimfoacă continuă să gîndească în faţa acestui colţ fermecător al oraşului asupra legitimaţiei de serviciu şi utilităţii ei!

(Perpetuum comic ’82, pag. 204)

Vezi toată postarea