Se afișează postările cu eticheta C. Pavel. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta C. Pavel. Afișați toate postările
, , , , ,

Anecdote VI (pc91)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
Soţia: — Ar trebui să-l concediezi pe şofer! Era să mă omoare de două ori!
Soţul: — O, dar este un om atît de bun! Să-i mai dăm o şansă.

*

        În Scoţia, un turist englez a suferit un accident. Pentru că a pierdut mult sînge i s-a făcut o transfuzie. Englezul i-a răsplătit pe doctori cu generozitate. A doua zi însă, a trebuit să i se facă din nou transfuzie pentru care englezul a plătit jumătate din suma iniţială. După a treia transfuzie, nimeni n-a mai primit nici un ban. În venele englezului curgea de acum numai sînge scoţian.

*

        — Doctore, mă lasă memoria!
        — De cînd?
        — De cînd ce?

*

        — Doamnă, — se adresă stewardesa unei pasagere speriate. Nu trebuie să vă alarmaţi. Pînă acum nu s-a mai întîmpiat ca un avion să nu se întoarcă pe pămînt.


*

        — Cauza tuturor necazurilor dumneavoastră este alcoolul — spuse medicul.
        — Mulţumesc, domnule doctor — răspunse pacientul. — Dumneavoastră sînteţi primul medic care nu aruncă toată vina asupra mea.

*

        Tînărul către logodnica sa: — Înainte de a ne căsători trebuie să-ţi mărturisesc ceva:  nu ştiu să deschid conserve.

*

        Un bărbat tînăr întreabă ghicitoarea;
        — Ghiciţi numai viitorul sau şi trecutul?
        — Şi una şi alta — răspunse ea.
        — Atunci povestiţi-mi, vă rog, trecutul viitoarei mele soţii.

Culese de VIOREL CLOPOVSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 134)

, , , ,

Anecdote V (pc91

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        — Ce faceţi? — ţipă pacientul către dentist. Trebuia şi-mi scoateţi alt dinte!
        — Calm, calm! Vom ajunge şi la el, prietene!

*

        Un tribunal american a condamnat un inculpat la 130 de ani de închisoare.
        — Nu vă alarmaţi — l-a încurajat judecătorul. Nu sîntem birocraţi. Veţi ispăşi atît veţi putea.

*

        — Care este diferenţa între sport şi infidelitate?
        — Despre sport vorbesc toţi, dar nimeni nu-l practică.

*

        Soţul se întoarce vesel acasă şi-i spune soţiei:
        — L-am auzit pe portar cum se lăuda unui domn că s-a culcat cu toate femeile din bloc, cu excepţie uneia.
        Soţia căzu pe gînduri, apoi zise:
        — Precis e mototoala aceea de la etajul trei!

Culese de VIOREL CLOPOVSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 94)

, , , , ,

Şi-atunci am demarat în trombă

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        După cinşpe lecţii de groază, cînd, de fiece dată, curgeau apele pe mine ca dintr-o cişmea, şi-ncepusem să mîn maşina ca un pilot de curse (formula V), instructorul mă lăsase în pom. Şi se internase la „Babeş", pradă unui puseu de hipertensiune arterială, la care, mai mult ca sigur, contribuisem şi eu.
        Şi rămăsesem pe mîinile mătuşă-mii, tanti Raliţa. Care, nerăbdătoare să-nveţe şi dînsa conducerea, mă-nsoţise permanent la lecţii. De i se înmuiaseră turismului amortizoarele, şi-acum rula cu toba de eşapament mai mult tîrînd-o pe asfalt. Motiv pentru care mă liniştise, asigurîndu-mă că-mi va face rost de-un nou instructor.
        Trei mi-a găsit!
        Despre primul mi-a spus, cu aplomb:
        — Cu el am să iau şi eu lecţii de conducere...
        — Însă în nici un caz pe maşina mea! am ţinut să precizez.
        — Serios? Biiine! Păi, dacă-i aşa, află c-atunci mă-nscriu la „Trabant", şi nu la un pîrlit de „Fiat 600"...
        — Nu ziceai că-i unicat, cînd mi-ai făcut rost de el, la mîna a treia?
        — Era! Pînă nu te-ai urcat tu la volan!
        — Aşaaaaa? Păi ştii ce se spune de „Trabant"? Cică, „nici cocoşul nu-i găină, nici „Trabant"-ul nu-i maşină!" E bine?
        — Sigur că nu! Ce pricepe lumea la minunăţii dintr-ăstea? N-are radiator, lucrează numai în două bujii şi, la nevoie, merge şi cu gaz lampant... Uite, întreabă şi pe meşterul Coteaţă, aici de faţă. Ia zi-i, Alionte!
        — Coană mare, eu zic, dar nu-mi mai spuneţi pe nume, că mă rîde mahalaua. Mai bine-i cum mă strigă colegii. Scurt şi cuprinzător. Gingisgang! Cel mai frumos şofer din istorie... Aşa cum mi-s şi eu!
        — Şi cum e cu „Trabant"-ul, meştere Gingishan?
        — Pardon, Gingisgang, vă rog! Cu gang... Ăla cu hanu’ era altu’... Şi-l chema Manuc! Şi, fiindcă-ntrebarăţi de maşinile de mai sus, păi să v-o spun pe-a bună, cinstit şi verde-n faţă. Nici una nu-i chiar automobil!
        Şi-am plecat la poligon. La locul cu pricina, instructorul m-a solicitat:
        — Ia să vedem cum staţi cu parcările în marşarier... De pilotat am să vă pilotez eu, privind în retrovizor!
        Aşa că, „pilotat" de Gingisgang, am nimerit cu fundul „Bombiţei" în taluzul de protecţie al poligonului. Bine că era din pămînt tasat. Numai capota se strîmbase, pliindu-se peste fulia ventilatorului, pricină pentru care motorul refuza să se-nvîrtă. M-a lămurit Gingisgang:
        — Oglida, adică oglinda, cum se spune la oraş, retrovizoru’ vroi să zic, e defect rău, şi-ncă rău de tot, de-am păţit ce-am păţităra. Prezintă distanţele cu mari abateri....
        Motiv pentru care am renunţat la preţioasele servicii prestate de Alionte Coteaţă-Gingisgang. A urmat apoi Şarap. Alt instructor. Prenumele întreg Terente Mehmet Şarap, turc din Medgidia. Aflat la Bucureşti în concediu de boală. Avînd un picior în gips. Şi-asta numai din vina unui accident de circulaţie. Cînd sărise din cabina camionului, căzuse şi fusese felicitat de conducătorii bazei. Bucuroşi că scăpaseră de-o rablă de „Molotov", dar şi de dibaciul şofer. Nici cu mine n-a rezistat mai mult de două ore de instrucţie. Cum vedea vreun camion pe şosea, mereu simţea nevoia să sară din „Fiat". La ultima întîlnire, cu un TIR, i-am salvat viaţa. Am intrat în şanţ, ceea ce era preferabil unei striviri de către ditamai mamutul, iar Mehmet a sărit din maşină. Drept într-o groapă plină cu apă. Rămînînd astfel nevătămat şi întreg, minus gipsul de pe picior. Care se spărsese.
După ce tanti Raliţa i-a aplicat alt gips, din ciment rapid însă, în lipsă de materialul adecvat, Şarap şi-a luat valea (şi cinci sute de lei). Apoi a urmat nea Marin Polonic, un neam de-al cumătrului Dublău, de la Baloteşti. Tractorist de felul său. În timpul liber venea cu agregatul în Calea Moşilor. Îl parca în curte, dărîmînd mai de fiece dată poarta, ne-mbarca pe toţi în „Bombiţă" şi dădea să pornească spre Tunari, la poligon. Atunci l-am întrebat, extrem de curios:
        — De ce ţii maşina numai în viteza a doua?
        — Păi mai are şi-altele? s-a interesat Polonic suspicios.
        Bineînţeles, l-am rugat să-şi ia tractorul personal şi să mă instruiască în ogradă, renunţînd la „Fiat". N-a mers. Nici tractorul, cu mine la volan, nici calificarea mea.
        Acum, renunţînd la instructori, toceam pe rupte la legea circulaţiei rutiere. Cînd ajunsesem la semnele de interdicţie şi dirijare, m-am pomenit cu tanti Raliţa. Furioasă foc. Clocotind de mînie, mătuşă-mea fierbea ca un cazan sub presiune. Chiar mă miram că nu scoate aburi pe nas, gură şi urechi.
        — Nefericitule, a purces deodată să urle la mine, stai acasă ca o beşniţă, iar nevastă-ta-i asediată la Tîncăbeşti de-o haită de tîlhari... Bine că s-a zăvorît în casă, şi-a izbutit să deie de mine la telefon.
        Îngrozit de cele auzite, simţindu-mă şi vinovat, că scosesem aparatul din priză, am intrat în transă şi i-am poruncit mătuşă-mii:
        — Pe cai, nu mai sta! Am sau n-am carnet, demarăm spre Tîncăbeşti. Mergi cu mine, să alungăm bandiţii...
         „Fiat"-ul ar fi trebuit să se afle în stradă, şi l-am şi găsit. Din nenorocire, blocul de contact i se defectase inexplicabil. Nu puteam vîrî deloc cheia în el. Tot tanti Raliţa m-a salvat, spunîndu-mi:
        — Fii liniştit, nu-i o problemă! Pornesc eu motorul şi fără cheie de contact. Doar mă ştii cît mi-s de abilitată în chestiiie astea electrice...
        Ştiam, şi n-am mai zis nimic. Nici una, nici două, a smuls nişte fire, le-a lipit unul de altul, s-au zărit nişte scîntei, a pîrîit ceva şi-a mirosit niţel a ars, iar motorul a pornit praştie. În clipa următoare demaram în trombă spre linia de centură. Pe cînd ne-apropiam de Otopeni, unde se găsea şi postul de control, deodată, amintindu-mi de „control" am simţit că-mi îngheaţă sîngele în vine. Ceva nu era în regula cu „Fiatul" meu. Şi, îngrozit, am întrebat-o pe mătuşă-mea:
        — Tanti Raliţo, mai ţii minte ce culoare are „Bombiţa"?
        — Pai cum să nu! Cînd e spălată, alb-gri murdar. Cînd nu, nămol curat, negru spre maro închis...
        — Şi-acum?
        — Curios, a mormăit tanti Raliţa, asta-i şi spălată, şi-i bej curat! Băiete, sîntem în pom, nu-i maşinuţa noastră!
        De-aia nu-mi mersese figura cu cheia de contact. Deci, furasem maşina cuiva. Şi-am început să mă simt rău. Atunci am întrebat-o pe mătuşa-mea:
        — Ai ceva de băut în geamantanul matale de poşetă?
        — Cum să nu! Totdeauna umblu la mine cu un vasodilatator. De astă dată, coniac cinci stele...
        Dupa ce-am tras cîteva duşti, mi-am mai revenit un pic. Şi-am ridicat la vreme piciorul de pe pedala de acceleraţie. De ameţit ce eram. Încît abia l-am zărit pe tînărul agent de circulaţie care ne semnaliza să tragem pe dreapta. Apropiindu-se de noi, cînd a observat că frînasem regulamentar, băiatul s-a prezentat politicos:
        — Sergent-major Pandele Ion... Staţi liniştit, n-am nevoie de acte pentru control. Am vrut doar să vă felicit, pentru felul preventiv în care conduceţi!
        Mirat de-atîta amabilitate, l-am asigurat şi eu:
        — Nu numai ca mîn atent, dar am studiat pe larg şi toate celelalte recomandări...
        Atunci a intervenit şi mătuşă-mea, sărindu-mi în ajutor:
        — Pe toate le ştie, că de-aia-i nepotu-meu! Bea rar, la volan, numai în caz de nevoie cum e situaţia astăzi... De fapt, e pentru prima oară, căci încă n-are carnetul de conducere!
        — Un moment! a devenit brusc atent sergentul-major. Ia să-mi suflaţi un pic în fiolă... Pe-urmă vedem ce-i şi cu carnetul.
        — Şi dacă suflu-n ea, ce se-ntîmplă?
        — Se-nverzeşte, în cazul cînd aveţi alcool în sînge...
        — Imposibil! Că n-oi fi băut verde de Paris, ca să se-nverzească. Doar am tras cîteva duşti de coniac. În stomac, şi nicidecum în sînge. Iar coniacu-i de culoarea castanelor... De fapt, cît costă o fiolă?
        — Depinde de intensitatea culorii! Dacă-i verde închis, vreo trei sute... Dacă-i mai deschis, numai două sute cincizeci!
        — Perfect! Treceţi-mi pe chitanţă două sutici... Cît am băut eu, precis iese vernil, ca prazul...
        — În regulă! Îmi pare bine că nu opuneţi rezistenţă legii. Chiar n-aveţi carnet, cum spune mătuşa dumneavoastră?
        — Am! Vreo trei chiar... De membru al Uniunii, de sindicat şi de ADAS! De conducere însă, nu prea... Ăsta cît costă, dacă nu-l am?
        — Minimum 1000 lei!
        — Nu-i drept! a sărit cu gura tanti Raliţa. Din moment ce maşina nici nu-i a noastră, ci furată din motive de forţă majoră, de ce să plătească el în locul proprietarului?
        Total năucit de cele aflate, sergentul-major m-a rugat afabil să cobor de la volan şi să-i predau cheile.
        — Care chei? s-a înfuriat mătuşă-mea. N-ai înţeles că nu-i maşina băiatului? Am pornit-o eu, cu forţe proprii, rupîndu-i firele de contact...
        — Vă pricepeţi şi la de-alde-astea? s-a mirat Pandele Ion. Păi atunci e grav.
        — Sigur că-i grav! Nevasta lu’ nepotu-meu e atacată de tîlhari la Tîncăbeşti, şi noi stăm acilea la palavre... În asemenea situaţii, sînt capabilă de orice!
        Intrînd la idei, sergentul-major a urcat la volan şi-am demarat cu toţii în trombă spre Tîncăbeşti. Unde am găsit-o pe biata nevastă-mea lătrată de-o haită de cîini vagabonzi, care încă mai dădeau tîrcoale casei. Convins că mătuşă-mea spusese adevărul, Pandele Ion ne-a luat cu duhul blîndeţii, comunicîndu-ne:
        — Vă las aici, să păziţi ograda de tîlhari, însă maşina o iau cu mine, ca s-o predau cui se cuvine... De asemenea, vă iau şi cei 1200 de lei, ca totul să fie în regulă! E bine? Pe viitor, cînd veţi obţine şi carnetul, şi dacă ne mai întîlnim, poate o să vă coste mult mai ieftin. Principalul este să nu beţi la volan, să nu conduceţi maşini de furat şi să mărturisiţi întotdeauna adevărul, cum aţi procedat astăzi! Şi-am să vă felicit iarăşi. Pe bune însă, sper... Deocamdată, vă felicit totuşi pentru că posedaţi o asemenea mătuşă!
        Am tăcut mîlc. Şi-am achitat totul. Fără să-i mai spun amabilului sergent-major că-s dispus să i-o predau şi pe tanti Raliţa. Contra aceloraşi chitanţe. Chiar fără să fie menţionată în formularele respective. Să vadă şi dînsul, după aceea, ce-i poate capul mătuşă-mii!

(Perpetuum comic ’91, pag. 82)

, , , , ,

Scara

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
Personagii: Regina
                           Şambelanul
                           Santinela
                           Osînditul

        O scară. La înălţimi diferite: regina, şambelanul, santinela, osînditul. Lumină de zi.

        Şambelanul:
        Regină, acesta e prinsul tău.
        Regina:
        Îi dăruiesc viaţa.
        Şambelanul:
        Doar moartea i-o poţi hotărî.
        Regina:
        Amintiri dragi mă leagă de ziua de astăzi. Copilă mă înconjuram de flori, de suave parfumuri, de muzica divină a harfelor ca s-o cinstesc în chip deosebit. Fiul grădinarului mi-a dăruit un trandafir în ziua asta. Tatăl meu, regele, îşi iubea nespus trandafirii. Băiatul a fost îngropat sub trandafirul pe care-l tăiase pentru mine. În amintirea lui...
        Şambelanul:
        Dimineaţa care vine este întunecată şi aspră.
        Regina:
        E adevărat. În zori am auzit urletul mulţimei sub zidurile palatului.
        Şambelanul:
        Soarele zilei de astăzi a apus de mult. Bate miezul nopţii. (Se aud bătăile. Luna s-a schimbat, e noapte.) Sunetul harfelor a amuţit; din cocioabe, din şanţuri, de sub poduri, din pieţe murdare încep să se adune zdrenţăroşii, flămînzii, ciungii... Sînt încă tăcuţi... (Lumina creşte brusc).
        Regina:
        Spre seară mi-am aflat adăpost într-o colibă de păstor. Ploua şi omul mi-a dat şuba lui. (Lumina descreşte — amurg) Toată noaptea au dansat flăcările pe blana grea de lup. În amintirea... (se întrerupe) Am prea puţine amintiri, de aceea mă întorc mereu la aceleaşi. Vreau să văd faţa acestui om.
        Şambelanul:
        Să-şi ridice privirea asupra reginei?
        Regina:
        Să vorbească. Vreau să-i aud glasul.
        Şambelanul:
        Urechea ta, doamnă, se află prea sus.
        Regina:
        Oh, pot să mă aplec. O să cobor; e o treaptă care-mi place nespus — a treia, roşie ca focul. (Se ridică din jilţ).
        Şambelanul:
        Dar cît este-de alunecoasă! Lavina pornită din creştetul muntelui nu se opreşte decît în fundul prăpastiei, îngropînd vietăţile sub greutatea ei moartă.
        Regina:
        O scară pe care nu poţi urca şi nu poţi coborî, nu este o scară, este o absurditate, un non-sens; nu duce nicăieri, nu foloseşte la nimic, într-adins i-aţi îngustat treptele din ce în ce, le-aţi prăvălit unele peste altele din ce în ce mai înclinate, din ce în ce mai iuţi. Mă ţineţi cocoţată aici sus, prizonieră, (bate din picior) prizonieră. Urcă pînă la mine numai fumul de tămîie, am oroare de fumul de tămîie, mi-e greaţă de tămîie, mă înăbuşă fumul.
        Şambelanul:
        La ce bun bătăile din picior şi strigătele şi exasperarea...
        Regina:
        Îmi place să strig.
        Şambelanul (conciliant): Se poate, se poate; cu oarecare măsură desigur. Sub bolta aceasta sunetele se reverberează neplăcut.
        Regina:
        Fiindcă e prea mare, prea rece, prea goală. De o sută de ori am cerut să se tapiseze pereţii, să se aştearnă un preş cumsecade pe jos. Şi jilţul ăsta cu speteaza ţeapănă! Trage, mă dor oasele, sînt cu mult mai chinuită decît ultimul dintre supuşii mei! (Realizează că osînditul se afla încă acolo, îngenunchiat la picioarele scării.) Hîm da... A văzut cineva faţa acestui om?
        Şambelanul:
        Cum?
        Regina:
        A văzut cineva faţa acestui om?
        Santinela (strigă în poziţie de drepţi):
        Eu nu, Majestate.
        Regina:
        Atunci cine?
        Santinela (strigă în poziţie de drepţi):
        Călăul, Majestate...
        Regina:
        Să fie chemat călăul! (bate din palme)
        Şambelanul (clatină din cap):
        Ţţţţţ!
        Regina:
        Există vreo lege care interzice călăului să apară înaintea reginei?
        Şambelanul:
        Pe eşafod este posibil.
        Regina:
        Absurd. N-o să urc pe eşafod numai pentru a-i fi permis călăului să mă apropie (rîde).
        Şambelanul:
        De altminteri ar fi inutil. Gîndiţi-vă la drumul pe care acest om l-a parcurs. Ostaşii l-au predat temnicerului, temnicerul procurorului, procurorul călăului, călăul procurorului, procurorul judecătorilor, judecătorii temnicerului, temnicerul ostaşilor, ostaşii reginei. Faţa lui e o mască de sînge. Ce importanţă mai poate avea dacă cineva i-a cunoscut vreodată faţa cea adevărată. Şi apoi care e faţa lui cea adevărată? Aceea dinaintea crimei sau aceea de după?
        Regina:
        Ce crimă a făptuit?
        Şambelanul:
        Totul se află consemnat în dosar.
        Regina:
        Să mi se aducă dosarul.
        Şambelanul:
        E mare, e greu, e prăfuit, e ros de şoareci. Astfel cere legea.
        Regina:
        E o lege stupidă.
        Şambelanul:
        Legea nu poate fi schimbată decît prin lege.
        Regina:
        Eu nu execut un dosar, execut un om.
        Şambelanul:
        Porunceşte să fie executat, doamnă. Porunceşte să fie executat cît mai repede, e tot ce ţi se cere.
        Regina:
        Omul acesta nu e trist?
        Şambelanul:
        Cred că e mai degrabă indiferent.
        Regina (alarmată):
        Nu cumva i s-a făcut vreo injecţie, nu cumva mi-a fost adus aici drogat?
        Şambelanul (ofensat):
        Nu avem criminalul obicei de a cheltui nechibzuit din visteria publică, doamnă.
        Regina:
        Atunci de ce e atît de inert? Nu mai are nici o nădejde?
        Şambelanul:
        Doamnă, nu-mi închipui să fie un prost. Cei care ajung aici sînt rareori nişte proşti.
        Regina:
        Cînd i-au dat drumul ostaşii, s-a prăbuşit în genunchi. De ce, dacă nu-mi cerşeşte-ndurarea?
        Şambelanul:
        E o poziţie firească pentru cel care-a vizitat mai înainte pivniţa călăului.
        Regina (după o scurtă pauză):
        Mi-e sufletul rece şi gol.
        Şambelanul (după o scurtă pauză):
        Căsătoria reginei ar prilejui măreţe serbări populare.
        Regina:
        Şi asta mi se cere?
        Şambelanul (politicos):
        Regina este rugată să se căsătorească.
        Regina:
        Am îmbătrînit aşteptînd. Niciodată, nimeni n-a urcat pînă sus, la mine.
        Şambelanul:
        Bineînţeles că soţul tău ar putea urca. Trebuie numai să te hotărăşti. Pretendenţii se îmbulzesc nerăbdători în antecameră.
        Regina:
        Nu mă pot hotărî fără să le văd faţa. (Cu încăpăţînare) Vreau să văd faţa acestui om. În ce hal îmi sînt trimişi întotdeauna! (Îşi scoate eşarfa, o aruncă şambelanului) Şterge-i sîngele de pe faţă.
        Şambelanul:
        Să cobor pînă la această animalitate abjectă? (Zvîrle eşarfa santinelei) N-ai auzit, răcane? Şterge-i faţa!
        Santinela (nedumerit):
        Eu?
        Regina:
        Acela dintre voi doi, care va şterge faţa osînditului, va putea urca apoi pînă la mine. Dacă acolo jos coborîm în animalitate abjectă, aici desigur, unde cîntă serafimii, unde îngerii îşi înmoaie aripile de aur în fumul gros de tămîie, numai soţul meu poate urca, regele!
        Şambelanul:
        Sînt prea bătrîn, doamnă. Şi dacă atunci cînd voi fi atent să nu alunec prea jos, puştiul ăsta urcînd cu sufletul la gură cîte trei trepte deodată va profita ca să se instaleze pe platforma mea de şambelan?
        Santinela:
        Ho, ho, vulpe bătrînă, unde să aluneci? Poate aşa, din întîmplare, pe treapta mea, hai? Ca să-mi iei locul. Numai că vezi, drăguţă, eu n-o să plec nicăieri la plimbare, nici în jos, nici în sus, află ca să ştii!
        Regina:
        Eşti un prost. O să porniţi amîndoi, de jos de tot, de la egalitate, nu pricepi?
        Santinela:
        Foarte frumoasă chestia asta cu egalitatea. Cu alte cuvinte, să pierd tot ceea ce am cucerit, ca să fiu egal cu cine? Nu cu cel de sus, ci cu cel de jos. Mulţumesc.
        Regina:
        Urci ca să cobori, vreau să spun cobori ca să urci.
        Santinela:
        Parcă nu ştiţi cîţi pungaşi, iertaţi expresia, pîndesc urcuşul?! Am plătit ca să fiu declarat inapt pentru front, am plătit ca să intru în garda regală, am plătit ca să fac de planton în sala tronului. Şi acum s-o iau încă odată de la capăt? Nici un sfanţ??
        Regina:
        Dar vei fi rege!
        Santinela:
        Cîţi regi nu au fost răsturnaţi de azi pe mîine şi au ajuns mai rău decît cel de colo? (gest spre osîndit) Eu însă rămîn mereu ceea ce sînt. E o diferenţă.
        Regina:
        Regele nou o să te omoare fiindcă ai slujit pe cel vechi.
        Santinela:
        Ei vedeţi că habar n-aveţi, iertaţi expresia? Eu sînt în slujba legii, nu a unui individ oarecare. (Zvîrle eşarfa osînditului) Şterge-ţi faţa, mă, n-auzi? (Eşarfa cade pe jos, osînditul are mîinile legate).
        Regina (după o scurtă pauză):
        Era cea mai frumoasă eşarfă a mea; moale şi călduroasă... E oare pierdută pentru totdeauna?
        Şambelanul:
        Incontestabil, doamnă.
        Regina:
        Fără să fi folosit la ceva. Păcat. (Oftează) Cred că am făcut tot ceea ce omeneşte a fost cu putinţă.
        Şambelanul:
        Absolut totul. Ca de obicei.
        Regina:
        Ei bine, din moment ce nimeni nu doreşte să procedez altminteri... nici măcar osînditul. Şi pentru a-i scurta suferinţele... (ridică mîna).
        Şambelanul (tare de tot):
        Regina a ridicat mîna. Regina e bună.
        Regina:
        Nu-mi place să aştept. Îmi înţepeneşte braţul. Cît o să-l mai ţin în aer? Caraghios!
        Şambelanul:
        Probabil o defecţiune tehnică. Nu s-o fi terminat la timp execuţia precedentă.
        Regina (îşi pocneşte oasele degetelor):
        Mă dor articulaţiile. E un început de artritism. (Îndreaptă degetul mare în jos) Nimic decît această scară. Duce de la mine la el sau de la el la mine, indiferent. Nimic dedesubt, nimic deasupra noastră. Undeva, pe o treaptă intermediară s-a consumat restul — dragostea, bucuriile simple, grijile mărunte, tristeţea, nădejdea... Nici unul dintre noi nu ştim care-i treapta aceea, ar trebui să le încercam pe toate.
        Şambelanul:
        Teoretic, doamnă, se poate elabora un amplu studiu teoretic. Se poate găsi şi o corespondenţă în artele plastice de exemplu, în muzică, în dans. Să avem încredere în savanţii şi artiştii noştri, sînt dintre cei mai de seamă.
        Regina:
        Să-mi supui spre cercetare operele lor cu prima,ocazie. Căci dacă omenirea începe cu el (indică pe osîndit) şi se termină cu mine (îndreaptă degetul mare în sus) greşeala s-a întîmplat pe parcurs. Fireşte, teoretic se poate relua totul de la început. Ar fi interesant. (Şambelanul aplaudă discret. Se aude un zgomot formidabil) Ce s-a întîmplat?
        Şambelanul:
        Călăul, doamnă. Spune că a terminat cu cel dinainte. Priveşte cu încredere spre tron, Majestate!
        Regina:
        Să nu-l dezamăgim. (Flutură vesel mîna. Lumina de pe osîndit se stinge brusc) În sfîrşit! (Lasă mîna în jos. O zguduie un strănut) Domnule Şambelan, ai grijă să mi se procure de îndată o nouă eşarfă. Să fie moale, călduroasă, dantelata fin, cu un motiv floral în colţuri, trandafiri de preferinţă. Pentru astăzi vă mulţumesc, domnilor. (Se aşează în jilţ. Întuneric total).

CORTINA

(Perpetuum comic ’91, pag. 16)

, , , ,

Porumbel rumenit

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Costică, Mitică şi Ghiţă sînt şoferi cu experienţă şi lucrează de ani de zile împreună la oficiul „Prietenii Naturii". Toţi trei transportă cu minibuzele grupuri mici de turişti în excursii de o zi în împrejurimile pitoreşti ale oraşului. Toţi trei sînt buni prieteni; vreme îndelungată şi-au împărţit masa de prînz adusă în pachet, de fapt Costică şi Mitică şi-au împărţit-o cu Ghiţă. Un timp, cei doi şi-au zis ba c-o fi uituc, ba că n-o fi avut, bietul, ceva potrivit pentru pachet, apoi au început să-l suspecteze de zgîrcenie: strînge bani la ciorap, băiatul! Pînă într-o zi cînd l-am văzut ascuns într-un desiş în pădure înfulecînd la bunătăţi din pachetul lui. După ce se ghiftuise pe săturate la masa comună pe care Costică şi Mitică aşternuseră ce aduseseră în pachetele lor. De-atunci n-au mai pus masa împreună. Costică şi Mitică se făceau c-au uitat să-şi ia pachete şi aşteptau că doar-doar o zice Ghiţă vorba aia: „— Hai, poftiţi la masă... Mult-puţin, ce-o fi..." Dar ţi-ai găsit! Ghiţă se ducea la maşina lui, ascundea pachetul sub haină şi apoi pleca întins spre desiş... Ca omul, de! Puteai să-l întrebi unde se duce?!
        Într-o zi, în timp ce Costică şi Mitică fuseseră chemaţi de ghid pentru nu ştiu ce dispoziţii, lui Costică îi dispăruse pachetul din geantă. În altă zi, se pomenise Mitică fară pachet. După un timp, rămăseseră flămînzi amîndoi. Pesemne, Ghiţă încercase să vadă dacă poate să mănînce cît trei. Şi putuse! Nu le lăsase nici măcar o coajă de pîine. Altădată, l-au surprins în desiş pe cînd înghiţea ultimul dumicat din pachetul lui Mitică, încercaseră să-l certe. El rîsese nătîng şi le dăduse un răspuns dezarmant: „Ce să fac, bă, dacă mi-e foame?!"
        Acum, sînt la locul de popas pe care-l cunosc de atîţia ani, că ştiu toate pîlcurile de copaci, tufele, desişurile, totul pînă unde începe pădurea cea mare. Costică şi Mitică s-au îndepărtat de maşini, lăsîndu-le ca din întîmplare deschise. Costică şi-a luat pachetul. Mitică — nu. După ce-au consumat împreună conţinutul pachetului, se întorc la maşini. Ghiţă — nicăieri. Merg întins la maşina lui Mitică. Mitică deschide geanta...
        — L-a luat... zise Mitică cu faţa luminată parcă de-o bucurie mare şi mult aşteptată.
        — Acu-i acu! îi răspunse ca un ecou Costică. — Încearcă să faci pe supăratul.
        După un timp bunicel, se arată şi Ghiţă. Vine spre cei doi prudent, ca un motan care ştie c-a furat ceva de pe masă.
        — Ce făcuşi, Ghiţă, mă lăsaşi fără mîncăre?!
        — Ce să fac, bă, dacă-mi fu foame?...
        — Baremi îţi plăcu? Fu bun?
        — Nemaipomenit! Mai să-mi înghit limba!
        — Măcar ştii ce mîncaşi?
        — Cum să nu? Un porumbel rumenit în frigare. Un porumbel pe cinste, d-ăi dolofani!
        — Vino mai aproape să vezi că mai am ceva în portbagaj pentru tine.
        Mitică deschise portbagajul şi-l lăsă să se uite. Faţa de coţcar a lui Ghiţă se posomorî, apoi începu să pălească: în portbagaj, nu se ştie cum, ajunseseră capul, ghearele şi penele unei păsări negre din specia atît de răspîndită pe cîmpiile şi prin pădurile ţării.
        — Ce e cu astea? întrebă Ghiţă speriat.
        — Astea au rămas din porumbelul rumenit pe care-l mîncaşi tu!
        Ghiţă se pomenise din cîteva sărituri în marginea rîuleţului care sălta zglobiu peste pietre. Îşi apucase tîmplele între mîini şi stătuse vreme îndelungată aplecat deasupra undelor cristaline cu trupul scuturat de convulsii de parcă ar fi săvîrşit un ritual de purificare totală şi de lepădare definitivă de viciul lăcomiei.

(Perpetuum comic ’91, pag. 13)

, ,

Domnişoara cu ochii rimelaţi

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
Te zăresc ca prin fum domnişoară 
Cu ochi mari, negri şi rimelaţi, 
Cum trăgeai tacticos din ţigară 
Kent şi eu fără filtru Carpaţi. 

Aveai buze atent conturate 
În obraji doi bujori ţi-ai pictat 
Freza Punk cu şuviţe tapate 
Şi eu tuns Cheliuţă Soldat. 

Unghii lungi şi frumos îngrijite 
Tu aveai la picioare şi mîini 
Ale mele erau scrijelite 
Şi muncite de cinci săptămini. 

Mă făceai să suspin cîteodată, 
În parfum franţuzesc mă-mbătai, 
Domnişoară frumos rimelată 
Ce n-ai vrut o speranţă să-mi dai. 

Te zăresc şi acum domnişoară, 
Ca prin fum de Carpaţi şi de Kent, 
Şi eu trag tacticos din ţigară 
Încercînd să te-observ mai atent.

Cu un zîmbet scăpat dintr-o parte a gurii 
O, tu zînă modernă, ţi-am găsit epitet, 
Nepictată acum, eşti ca Muma pădurii. 
Mă felicit că ştiu şi-am ştiut să aştept.

(Perpetuum comic ’89, pag. 160)

, ,

Pe schele

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
(Parodie după George Ţărnea)


E o familie tînără - mare bucurie 
Şi-s două aripi în plus 
Pentru soţ şi pentru soţie 
Lansîndu-şi avîntăriie în sus.

Poţi visa. Da, aici poţi visa - şi gîndi 
Ca pe o frază zborul, 
Că intră-n clădirea lor mulţi copii 
Aducînd o mulţime de viitoruri.

Afară, văzduhul e colindat de mistrii 
Şi de zîmbete
                       şi într-un fel de falnic efort 
Oraşul se mută în zi 
Cu mijloacele-acestea de transport.

O, tinerii căsătoriţi abia de ieri! 
O, rezonanţă proaspătă a aerului inspirat! 
Oraşul a făcut două inovatoare trieri 
Dăruindu-l pe unul cu celălalt...

Şi nu s-ar fi întîlnit
Şi n-ar fi fost totul atît de frumos
Dacă aripile lor
                                       Cu zborul zvîcnit
Ar fi plutit vreuna mai jos.

(Perpetuum comic ’89, pag. 92)

, , , , , , , , ,

Vremea lui Ghiţă Berbecul

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Pe seara ninsese vîrtos ca pilaful la felinariile cu gaz aerian, bătuseră vicleimurile şi biciurile cele mari, împletite din cozi de iepe focoase, tot oraşul ieşise să facă zloată cu săniile, gătite cu clopoţi mărunţi şi canafi — tocmai făcuse Marghiloman regulament scris pentru permisuri de circulaţie „livrezon", şi Sarandi, sub-şeful sergenţilor, frumos ca sfîntul Gheorghe călare, scoţînd abur pe nare, abia dacă mai prididea cu controalele —, pre urmă secase zăpada, fugise lumea prin case să bată la cărţi, iar noaptea se pusese dihanie de ger şi-un îngheţ sticlă, să nu laşi afară nici o jigodie de pripas; dacă mai trecea la un ceas vreun tramvai rătăcit, din cela cu mîrţoage învălite în valtrapi de atlaz, ducînd ultimii colivari, beţi-curcă, cari-şi tocaseră paralele pe la Nae Sacîz zis Perie-Peşte, prin mahalaua Antim în fundul gangului la Franzelaru, unde se ţinea bal masché, ori la Pomul Verde, plătind pentru dame în domino corneturi cu alune americăneşti, rum dulce, bombonuri şi rahate. Jurai că-i oarecare înmormîntare cu cai mascaţi. Doar se intrase bine în săptămîna agiunului, ce bulucărie de lume nu se strînsese înainte la „Salon de Mode" şi la „Maxim", sub palatul Nifon, de parcă s-ar fi vîndut de pomana morţilor, şi mirosea al naibii a ghiudemuri ardeiate să-ţi pişte limba, curcani cu cocanari perpeliţi la foc mic cu murători, şi-a tămîioase popeşti pentru oblojirea gîlcilor, cu care vorbesc hroanicele — scăpasera feţele bisericoase de la pîrjol pe la o mie opt sute o biserică din preajmele Bucurescilor, cu sfintele odoare cu tot..

        O tempora, o mores! — suspina melanholic Ghiţă Berbecul, strîngîndu-şi jur împrejur cojoaca de Astrahan cusută din pielicelele nepoţilor de soră (şi tot să fi intrat vreo zece, nu încape îndoială, căci Ghiţă se lăţise malac), jugăniţi de fragezi la Atelierul de mode, cusături şi carpace din Blănari. Îşi adusese aminte de bunică-su (fie-i ţărîna uşurel, că-l făcuseră fript la o kermesă tot într-o vreme ca asta, apocaliptică, rînjea vîntul din cheutori iar el se răsucea în pari deasupra jarului gemînd de plăcere...), ce vremuri, ce moravuri prinsese sireacul, pe vodă Neculai Mavrogheni ducîndu-şi ţucalul ferecat în argint drept icoană-n altar, să-l pupe babele şi aridicîndu-şi calul clucer, că-i băteau temenele boierii scoţîndu-şi tarabulosurite... Îl trecu cu fiori... Se purta elegant Ghiţă, chiar dacă nu mai era tocmai mînzat, ca să-l mai înghiţă careva i-ar fi trebuit două părechi de dinţi, nu glumă! — şi îl cam năpădiseră burţile, altfel se ţinea ţeapăn, lat în piepţi, cu ditamai frunte în bombeu şi două frumuşele de coarne pe cari gurile proaste vorbesc că le căpătase la Paris de la o oaie de juca striptease pe bani şi de-atunci, chipurile, de supărare, Ghiţa ar fi căzut în darul beţiei ca să paţă uitare, dar astea erau gugumanii de Braşov, nimeni nu reuşise să-l scoaţă criţă oricîtă şampanie „Chateau Ikem" din aceea nepredicată pe care-o cumpăra şi ţarul ruşilor cu 10 lei paharul, i-ar fi turnat pe beutori. Iar Ghiţă se respecta — nu gusta decît după lăsata soarelui, ca să nu umble în trei cărări ziua în nămiaza mare, iar atunci doar şampanie la pilaf cu cîş-mîş pentru tăierea greţilor, iar pre urmă un felegen cu cafea neagra să facă caimaci, ziare franţozeşti şi o nargilea din cari bea alene, mestecînd fumul... De fapt, din Bucuresci nu ieşise vreodată nici pînă la bariera Vergului — se dedea băţ cu originea sa de muntean de la vite adus în capitală de domnul — ştie-cine, vreun nesănătos cu scrinteală, aşa cum îl zăriseră pentru prima oară într-o dimineaţă de la o mie opt sute şaizeci nişte tineri, pe lîngă Bursă, în Podul Mogoşoaiei, acolo unde posteritatea avea să ridice un birt în memoria lui, „La Ghiţă Berbecul". De atunci nu mai umblase decît înfăţoşat în haine turceşti din vremea lui Sutzu — ditamai işlicul de blană pe cap şi-un antiriu cîrmîziu încheiat în copci, ieşit din beciuri la zavera tîlharilor lui Pazvantoglu, cînd a fugit domnul şi s-au căftănit măgarii, traşi în ştreang şi spînzuraţi la răspîntii de drum. Mandatarul crîşmei „Mai bine aici decît peste drum", un coate fripte cu haz macabru (altfel nici c-ar fi ţinut vis-á-vis de cele veşnice, locantă) i-l pusese în spinare spre rîsul întregii adunături cari se strînsese la petricanie. Iar nu era Ghiţă cînd vă spui decît un miel chelbaş, de-abia înţărcat şi nedus la biserică. Din ziua aceea însă i se lăsase cu nărav — nu mai umbla la blană nici să-l tai, învăţase manierele, se închina cu stîngul ca ne-oamenii, ţinea postul mare şi mai avea şi un ornic în cap (de unde se vede că nu stetea la mijloc chiar lucru curat), că ştia cu precizie orele cînd se făcea să onoreze cu prezenţa diferitele puncte ale oraşului. Spre pildă dimineaţa, nu mai devreme de opt ceasuri boiereşti, se făcea stîlp la Fialkovschi în cafenea, unde trăgea protipendada şi claie de artişti să joace biliard ca la „Chat noir", servea un corn-două, zahăr cubic oferit de edecurile casei şi o cafelă nemţească cu lapte, apoi saluta în două picere adunarea şi se retrăgea în trebile lui; flanela pînă spre prînz, iar la 12 punct se oprea la Creţulescu şi urca pentru un ceas în atelierul de croitorie al madamei Briol. Adevărul e că devenise marota locului, nici o jupîneasă supţire nu-şi mai tăia rochii în alte părţi de cînd deschisese vad Ghiţă Berbecul, iar fetelor le cam căzuse cu tronc. Îi preparau zilnic scrob de ouă proaspete, luate de sub clocitoare, şi vinete Imam Baialdîn ca la hanul lui Mîrzaian-bey de pe lîngă Curtea Domnească, cum îi plăceau lui mai mult, iar o dată în lună îl cadoriseau din ce pustiu de tafta şi serasîrle rămînea din vapolurile vreuneia mai scarandive, cu cîte o haină pe măsură. Ba, odată, aşa fercheş cum era la arătare, patroana îşi scosese gherdanul să i-l atîrne de guşă şi să-l tragă aşa la dagherotip spre înrămare, iar beleaua era cît pe ce să se pitreacă dacă Ghiţă nu l-ar fi rumegat, scornind lucru de supărare...
        De dispărut nu ştia nimene pînă seara pe unde umbla, unii supozau că stă în paie şi îşi scrie jurnaliul, alţii, mai necredincioşi, că s-ar fi înhăitat cu banda lui Ionel Izvoreanu. Dar nu, cum era studios, Ghiţă mai degrabă să se fi dus să audieze procesurile iui Ulysse Creţeanu, advocat celebru al Bucurescilor, din gura căruia ieşeau toate putreziciunile de se ofileau, auzindu-l, broscării şi bidinăresele de la Morgă, dacă nu cumva îşi făcea siesta la Cişmeaua Beizadelelor, pe malul gîrlei, unde adăstau echipagiile ieşite din atelierele Binder şi Clochez, şi coborau boerii ca la Karlsbad cu paharul. Avea acolo întîlnire cu un magistrat care locuia pe lîngă Cişmegiu, cu douăzeci de şerpi laţi şi un leu de Bengal laolaltă în casă. Nu-i vorbă, şerpii păreau de lume, se deplasau numai urcaţi în manşon la întruniri publice, iar de englendiseuri ieşeau, ascultau muzică, consumau de obicei îngheţată de şocolată à la Giovanni (odată, păţiseră din asta umflare, de trebuise stăpînul să umble pe la uşile Măţăresei o săptămînă încheiată!) —, cît despre leu, se uita în bagdadii, se prostise de tot, şi năpîrlise pe la coadă ca ultima janghină, chit că odinioară fusese ceva dihanie şi puseseră ochii pe dînsul niscai coţcari de la circ, să ragă la oameni şi ei să ia banul. Steteau la şuetă de una, de alta, trebi de-ale politichiei, atîta că Ghiţă n-avea de-ale glasului trebuitoare, behăia din beregăţi pe vocea a patra şi scurma din copită, arătînd împotrivire, căci ce timpuri, ce moravuri trăise săracu bunică-su, el le ştia toate, şi altele mai vechi, ciuma lui Caragea, şi cînd Mavrocordat zbanghiul, că nu era cap sec nici el, primea proştii la jalbă călare pe tun şi trăgea lumea în scobitoare, îşi suise pe Merkelius velclucer, făcîndu-i grajd lîngă domneştile dormitoarii... Spera şi Ghiţă de la ape să-i dea vorbă cum trăsese şi Bărbucică ramolitul nădejde să se înzdrăvinească, doar că abia i se mai şi înroşise barba de la fierul acelora că se prăpădea oraşul de rîs cînd ieşea ca papistraşii pe stradă. Şi aşa îl prindea pe Ghiţă iar melanholia şi nu-i mai dedea drumul decît pe seară. Cobora la cafe „Union Suisse" cu popicărie pe din dos, în grădina clubului coloniei elveţiene din Cîmpineanu. Altădată, cînd era mînzat pofticios, s-ar fi repezit pîn’ la Capşa, adora ouăle de ciocolată aduse de Vasile din streinătăţuri, fondantele şi cutiile cu scoici cu cari îngrăşaseră tot Bucuresciul, dar acuma se codea, de cînd i se lăsase la burţi cu slană. Prefera un colţ mai retras, o masă dinspre trotuar, căci se făcea înghesuială, morfolea rahat „Lokum", aprindea o „Regală roşie" şi asculta pe canţonetistul I.D. Ionescu, spaima femeilor, cîntînd galopul Tramwaiului cu cai. Prinsese şi momente de pomină cînd Fanelly, diseusa, colega de trupă, se aruncase pe genunchii pudicului Dimitrie Sturza, lăsîndu-l ghiurghiuliu ca morcovul, în toiul unui distins praznic. Şi mai pitrecuse cu Ionescu, după cum se purta mînă-spartă, în unele din nopţile albe din Herăstrău, în cari beau toţi pe socoteala lui, prietini din trei-patru cupeuri cît putea să încarce o dată, iar pe Ghiţă îl ţinea numai pe şampanie, după cîte ziceam, „Chateau Ikem". Şi se cheltuiau pe atunci cîte trei-patru sutare pe puţin, dar pe Ionescu îl durea drept în coate, căci atunce ce să mai credem despre bietul boier Manolache Lahovary cari pierduse la cărţi la o mie opt sute şi nouă 7133 de guldeni într-o singură noapte?!...


***

        Pe seară ninsese vîrstos ca pilaful la becurile electrice, alte vremuri, alţi domni!, bătuseră vicleimurile şi biciurile cele mari, împletite din cozi de iepe turbate, iar noaptea se pusese un zdrahon de ger şi doar o dată la ceas vreun tramwai rătăcit, fără cai, se retrăgea huruind în mahalale. Trecuse de mult moda mîrţoagelor învălite în valtrapi de atlaz, epidemia canarilor venită de la Constantinopole, şi a căţeilor de poşetă, purtaţi ca flecuşteţe pe braţ. Nu mai călca picior de om pe gîrlă, la fîntîna beizadelelor, acuma se descoperiseră barul automat americănesc de lîngă Palatul Telefoanelor, băgai fisa şi îţi ieşea paharul cu bere, iar Josephine Baker, dusă în delir la Alcazar, se plimba ca nemica pe Podul Mogoşoaiei trasă de struţi la şaretă. O tempora, o mores! Doar bătrînii cari nu se rebegiseră chiar de tot şi mai erau în puteri să piarză nişte ceasuri la noul cabaret „Maxim", deschis de doi franţuzi în strada Oteteleşeanu, văzînd maimuţăreală de chelneri la frac şi picoli în smoking pană, şi mai degustînd nişte şampanie „Mumm Cordon Rouge", oferită de Papaianopol, ce-şi mai aminteau de un berbec Ghiţă cari umbla îmberegat în straie turceşti ca-n vremea lui Sutzu, bea şi fuma într-una, umplut de viţii. Dispăruse fără băgare de seamă din Bucuresci într-o urticarie de ninsoare din săptămîna agiunului, dar nu mai ştiau anul în care, văduvind de clientelă pe madam Briol şi croitoria cari intrase la faliment. Poate că fusese mîna vreunui nesănătos cu scrinteală ori cine ştie, unuia de la zalhanale. Apoi pierdeau firul vorbei şi se luau cu altele. Iar afară cădea zăpadă şomoiog ca-n timpul cînd bunicu-su, fie-i ţărîna uşure, îşi perpelea coastele pe un jar bun, la frigare...

(Perpetuum comic ’89, pag. 74)





, ,

Ca-n viaţă

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

El moare dimineaţa pe o plajă 
cu palmieri verzi, nisip fin, muzică tristă 
Ea, singură, pe un vapor imens şi alb 
îşi aminteşte iubirea care fuse 
fugind de ea însăşi pe însăşi insula 
unde avea o bucată de ocean, o vilă şi
        doi cîini credincioşi. 
Oh, oh, spuse, sughiţînd de plîns, vînzătoarea 
        de roşii
e ca-n viaţă, ca-n viaţă, ca-n viaţă 
Pe urmă plecă la chioşcul ei de carton 
şi trînti primele roşii pe cîntarul coclit 
cu un gest ferm de parcă i-ar fi înapoiat 
scrisorile, bărbatului care-o trădase 
Uită-mă, uită-mă, strigau ochii ei 
către bătrîna ce-i întindea o plasă ruptă 
nu înţelegeţi nimic, n-aveţi habar 
de sufletul rănit de pe vaporul alb, 
de sentimentele care dinamitează chioşcul 
între orele opt şi şaisprezece punct 
e ca-n viaţă, ca-n viaţă, pentru cinci lei 
se poate cumpăra la alegere 
un kilogram de roşii sau o pasiune totală 
depinde ce-ţi trebuie, depinde ce vrei.

(Perpetuum comic ’89, pag. 67)


, , , , , , ,

Farafastîcuri

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
A CUI EŞTI TU, ZENOBIA?

        Marinica P. din Făcăeni a ajuns, prin împrejurări greu de descris, ajutor de motopompist într-o comună cu ogoarele irigate din judeţul I. Aici a contactat diverse legături, în urma cărora a rezultat fetiţa Zenobia. Cînd copilul a împlinit trei ani, mama a dispărut din localitate, lăsîndu-şi pur şi simplu progenitura în seama familiei D.P., la care stătuse în gazdă.
        În urma unei duioase relatări a cotidianului local, care cerea celor ce ştiu ceva despre ingrata mamă să anunţe autorităţile, trei fraţi ai Zenobiei — Dicu, Vaier şi Nastratin, în vîrstă de 12, 19, 26 ani (ultimul căsătorit) — au sosit din oraşele Zalău şi Măcin, şi din comuna Tînja să-şi ia surioara. Ei fuseseră abandonaţi în condiţii asemănătoare de aceeaşi mamă fugitivă. Micuţa e, acum, în mîini bune. Dar gestul mamei rămîne, în continuare, discutabil. Pe cînd, oare, reîntregirea familiei, cu toţi părinţii în cauză?

MOARTEA MICROBILOR

        În urma unor cercetări medicale intense efectuate în laboratoare europene şi americane s-a constatat că lacrimile omeneşti au o puternică acţiune bactericidă. Microbi dintre cei mai virulenţi, expuşi in vitro unei secreţii de doar trei lacrimi, au fost distruşi instantaneu şi iremediabil.
        Un grup de agrozootehnicieni, profund interesaţi de noua descoperire, au anunţat că vor folosi experimental un jet lacrimal pentru stîrpirea microbului dalacului la cornutele mari. A şi început recoltarea cantităţilor necesare, de la donatori voluntari.

O MĂSURĂ DRASTICĂ, LUATĂ LA TIMP

        În urma reclamaţiilor repetate ale locuitorilor de pe traseul Verneasca-Lişeşti, al cursei IRTA, din judeţul V., privitor la faptul că şoferii iau banii de bilete fără să dea bilete, vin cu mari întîrzieri, se comportă necivilizat faţă de călători, opresc între staţii pentru interese personale etc. conducerea întreprinderii judeţene de resort a hotărît să adopte măsura cea mai drastică, şi anume, desfiinţarea acestei curse.

FILMUL ÎNTRERUPT

        Filmul COPLAN ÎŞI ASUMĂ RISCUL proiectat la cinematograful „Victoria" din B. s-a rupt, în numai patruzeci de minute, de opt ori. Spectatorii, plictisiţi şi enervaţi, au părăsit sala. Cum nu mai era nimeni, operatorul a oprit aparatele de proiecţie şi a părăsit şi el incinta. Cercetîndu-se chestiunea, s-a constatat că aproximativ acelaş lucru s-a petrecut şi cu filmele LOCOTENENTUL BULITT, întrerupt de nouă ori şi FATA CU OCHI LUMINOŞI, care s-a rupt de unsprezece ori.
        Pînă la urmă, s-a aflat că operatorul Constandache V. făcea acest lucru într-adins, deoarece urma un curs seral de acordeon la şcoala populară locală şi voia să ajungă acolo cît mai curînd. La matineu, filmele rulau normal, adică doar cu patru pînă la şase-şapte întreruperi.

UN GEST LĂUDABIL

        Un gest frumos: automobilistul Iordache B. din Bucureşti, remarcînd-o pe tînăra Cecilia Graţiela din Lilieci mînînd două capre spre Capitală, la o mătuşă de-a ei, şi observînd că numita e într-o stare avansată de oboseală, a luat-o în „Mercedes"-ul său, împreună cu bietele animale, depunîndu-le pe toate trei, la destinaţie, unde a refuzat orice răsplată. Gestul e cu atît mai lăudabil, cu cît ambele animale erau însărcinate, mătuşa cărora le erau destinate avea vîrsta de 86 ani, iar Iordache B. mai ducea în port-bagaj doi porci, proaspăt cumpăraţi lîngă Urziceni.


RECLAMAŢII CARE NU POT SĂ NU FIE LUATE ÎN SEAMĂ

        Arizona Chiriţel, gospodină din comuna Bragadiru, a găsit, într-o cutie cu ace de gămălie, cumpărată de la magazinul local de fierărie, un ac fără vîrf. Adică bont. Ea s-a adresat cooperativei de consum, cerînd: să i se dea în schimb un ac corect; să fie sancţionat exemplar gestionarul; să se trimită un protest oficiat fabricii care pune în circulaţie asemenea produse; să se ia atitudine într-o gazetă de larg consum.
        Gospodina îşi întemeiază cererile pe faptul că tot aşa s-a întîmplat şi cu scobitorile: a găsit de cîteva ori, în cutii, unele exemplare fără vîrf şi pentru că n-a luat atitudine vede că situaţia se perpetuiază. De aceea este decisă să meargă acum pînă la capăt.
        Conducerea cooperativei locale a raportat la centru, unde chestiunea e studiată cu atenţie.

CERERE JUSTĂ

        V. Lascu, bucureştean, pretinde că răsucind anumite butoane ale televizorului ziua, aude conversaţii ale şoferilor de pe autodubele „Salvării" cu staţia lor centrală.
        Cere să se dea şi imagine, fiindcă, adesea, aceste conversaţii îl interesează.

LECTURI FARMACOLOGICE

        Citind într-o carte de farmacologie că în timpul tratamentului cu antibiotice (tetraciclină, cloramfenicol, eritromicină) irigaţiile mucoasei tubului digestiv pot fi prevenite, în general, destul de uşor dacă antibioticul se administrează după masă (indicaţia referindu-se şi la prizele din timpul nopţii), Costel B. din Bîrlad îşi sileşte soţia, Melantona B., să-i facă de mîncare de două ori pe noapte. Femeia a cerut Consiliului popular municipal să-l pună la puct pe nedormitul soţ şi să dea o rectificare la cartea de farmacie, în sensul că în perioada nocturnă antibioticele pot fi luate şi cu o gustare rece, ceea ce el nu vrea să înţeleagă.


GUSTUL PENTRU ACTIVITATE MULTILATERALĂ

        O frumoasă iniţiativă a Centrului de Librării din M.: cumpărătorul care doreşte o carte, o găseşte frumos împachetată în celofan şi legată cu o panglică de culori variate. În interiorul pachetului se mai află: o ilustrată din seria „Tinere, cunoaşte-ţi patria!", două şerveţele de hîrtie, un plic cu timbru, un program anual al deplasărilor echipei de fotbal locale în ţară şi străinătate, un prospect de cură balneară pentru cei ce au nevoie de tratament cu ape sulfuroase şi un îndreptar pentru folosirea „Aragazului" în culori ce urmează a intra în fabricaţie pînă în anul 2000 la una din marile întreprinderi de resort. Deşi, în felul acesta, cartea îşi modifică întrucîtva preţul, care ajunge să se tripleze, se consideră că pachetul constituie o contribuţie la formarea şi dezvoltarea gustului cititorului pentru o activitate multilaterală.

PIERDERE DUIOASĂ

        S-a pierdut în cartierul Crîngaşi, în ziua de 18 mai 1988, puiul de găină numit de proprietara sa, Leanţa Babolan, „Blonduţ", pentru pufuşorul său auriu. E în vîrstă de abia şase săptămîni. Are ochii albaştri. Găsitorii sînt rugaţi din inimă să-l aducă la nr. 209 al şoselei.
        Puiuţ, întoarce-te la mămica ta mîhnită şi la cei şapte frăţiori care te aşteaptă!

„DIN VINA AMBILOR SOŢI”

        Judecătoria din L., judeţul Satu Mare, a pronunţat în sfîrşit divorţul dintre Toporaş Z. şi Lucuţa Z., după lungi şi anevoioase pertractări. Tinerii se căsătoriseră din dragoste, dar de nunta lor „cu dar" se ocupaseră cei doi taţi, ei realizînd o sumă respectabilă, mai multe obiecte de folosinţă îndelungată şi animale. Cum la împărţeala din a treia zi s-a observat tendinţa taţilor de a ceda prea puţin proaspeţilor căsătoriţi din ceea ce dobîndise, s-a născut o ceartă care a degenerat iute. Lucuţa Z., ajutată de mama ei, Zenovia N., i-a luat la bătaie pe ambii cuscri, deci şi pe propriu-i tată, precum şi pe recentul mire, care încercase o împăcare, provocîndu-le tuturor contuzii serioase şi fracturi. Sentinţa a fost pronunţată cu menţiunea „din vina ambilor soţi".

REPERAREA UNOR DEFICIENŢE COSMETICE

        Lipsa cronică a rujului de buze şi a rimelului albastru fiind intens resimţită în satul Tulişeşti, comuna Adîncata, judeţul S., mai multe tinere localnice s-au adresat direct Centralei industriale de produse cosmetice. Aceasta a făgăduit că în cel mai scurt timp carenţa va fi remediată.
        E un gest exemplar, care se cere cu atît mai mult salutat, cu cît grupul de bătrîni din acelaşi sat, care a solicitat suplimentar, la magazinul universal local, unsoare pentru roţile de căruţă, n-a avut pînă acum succes la forul comercial central de resort.

CU CREDINŢĂ ÎN PROGNOZE

        Traian Făcălete din Zalău, căruia soţia i-a dăruit pînă acum două perechi de gemeni, doi băieţi şi două fetiţe, s-a adresat Ministerului Sănătăţii cu rugămintea de a i se furniza informaţia ştiinţifică dacă lucrurile vor continua tot aşa, pentru a-şi putea face unele planificări în bugetul familial.


AŞTEPTARE DEZAMĂGITĂ

        Insecta pe care a găsit-o şi studiat-o zoologul amator Lilişor Dubană din Tecuci, prezentînd-o apoi ca pe o curiozitate — datorită mersului ei afazat — facultăţii de specialitate din Iaşi s-a dovedit a fi o simplă coropişniţă căreia îi lipseau însă două picioare.

O INOVAŢIE COMERCIALĂ

        O iniţiativă excelentă a întreprinderii de produse de cofetărie şi răcoritoare din R.: înlocuirea paielor pentru sorbirea băuturilor speciale din baruri — ce se aduceau din import, — cu paie din producţia locală, procurate la un preţ infinit mai scăzut de pe tarlalele întreprinderii agricole de stat, dependente de oraş.

REINTEGRARE JUSTIFICATĂ 

        Crenguţa Pompilia Răbăcescu, absolventă a Şcolii de balet din Bucureşti, a fost angajată, cu dispensă, caloriferistă la Blocul AF12 rc din cartierul Berceni, şoseaua cu acelaşi nume. Întrucît s-a constat că, în cadrul serviciului de noapte, ea primeşte vizite, şi anume chiar în incinta cu pricina, ceea ce ar putea primejdui instalaţiile, i s-a desfăcut contractul de muncă. Dînd în judecată Comitetul de locatari, numita a cîştigat procesul, deoarece după cum a demonstrat avocatul împricinatei, cu probe incontestabile, cei care o vizitau noaptea erau chiar locatari ai blocului în chestiune, ce se ofereau s-o ajute în muncă, să-i ţină de urît etc.
        Reprimită în serviciu, Crenguţa P.R. este acum asistată, în activitatea ei de noapte, de un comitet voluntar de locatare.

SĂ SE IA MĂSURI!

        În cursul unei reprezentaţii cu o piesă modernă, la unul din teatrele bucureştene, un şobolan urmărit de un cotoi negru a traversat scena de la stînga la dreapta şi apoi invers. Publicul a aplaudat încîntat crezînd că-i un efect de regie, dar cele trei actriţe aflate în acel moment în acţiune au leşinat, spectacolul trebuind să fie întrerupt.

CONDIŢIE PREALABILĂ 

        Oferind spre vînzare, prin mica publicitate, un circular de tăiat lemne, un borcan cu momeli pentru ştiuci şi un videocasetofon cu douăsprezece filme din Hong Kong, Costelaş D. din A. oferă celui ce eventual ar achiziţiona toate obiectele şi un cadou gratuit, constînd dintr-un aparat de făcut marmeladă din coacaze, de invenţie proprie.


FALS SEMNAL DE ALARMĂ

        Observînd, după ce s-a urcat, cu toate bagajele, în tren, în gara Adjud, că soţia i-a rămas pe peron, cetăţeanul Zănică Turnu a tras semnalul de alarmă, provocînd o busculadă de nedescris în garnitura foarte aglomerată.
        La ancheta organelor feroviare, femeia a declarat că rămăsese în gară în mod deliberat, deoarece se răzgîndise în ce priveşte călătoria cu bărbatul ei, urmînd să-l informeze apoi în scris asupra motivelor.

EFECTE PRINCIPALE ŞI EFECTE SECUNDARE

        Citind, într-o revistă centrală, că medicamentul antihepatic, de producţie străină „Prednison" trebuie administrat cu precauţie, deoarece poate avea ca efecte secundare (ori reacţii adverse) epigastrologii, cataractă subcapsulară, pancreatită, Onud Turgai Ekel din Medgidia a comunicat redacţiei în cauză că el a avut parte de toate aceste efecte secundare, în schimb agravîndu-i-se şi boala de ficat de care suferea. Roagă deci să se publice din vreme asemenea anunţuri pentru ca toţi cei în cauză să poată opta fie pentru efectele principale, fie pentru cele secundare.

LINIŞTE!

        Reclamat de vecini că pune, în fiecare noapte, la maximum, discul cu celebra melodie italiană, cîntată la trompetă, LINIŞTE, lăsînd toate ferestrele deschise, Tudor Capătă din Baia Mare a fost somat prin portărel să închidă ferestrele. El a dovedit însă că nu poate, acestea fiind defecte din construcţie şi rămase aşa, cu toate memoriile făcute pînă acum de locatar la întreprinderea de administraţie locativă a oraşului. Chestiunea a rămas în studiu.

PROPUNERE REZONABILĂ

        Direcţia circulaţie din întreprinderea de Transporturi Bucureşti a primit o sugestie semnată de cîteva sute de cetăţeni, care propun ca anunţul „Atenţiune, se închid uşile!", care a dat rezultate foarte bune la metro, să fie introdus şi la troleibuz, şi anume, după plecarea lor din staţii, cînd cei de pe scări mai pot încă sări din mers.

(Perpetuum comic ’88, pag. 91)

, , , ,

Omul care nu rîde

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Serios, enorm de serios, cu o faţă înţepenită într-o nefirească gravitate, cu paşi circumspecţi, pacientul intră în cabinet şi se opri în faţa medicului, ca un cal în faţa unui restaurant clasa întîi.
        — Am sarcina să rîd.
        — Şi de ce nu vă achitaţi de ea? Rîdeţi!
        — Nu pot. De aceea am venit la dumneavoastră.
        — Deprindeţi-vă progresiv. Începeţi prin a zîmbi şi, printr-o evoluţie în crescendo, veţi cuceri idealul, veţi rîde ca un public de circ.
        — Mi-e surîsul anemic. Poate mă supuneţi unui tratament...
        Medicul, cu un larg spirit de înţelegere, îl aşeză pe un scaun şi chemă asistenta. Pacientul are o faţă casantă, ca un geam mat, care atrage atenţia asistentei. Iar aceasta arăta astfel, încît ar fi tentat şi-un mort să-i zîmbească.
        — Gata, fiţi atent! Zîmbiţi-i, vă rog!
        Faţa pacientului rămase insensibilă ca o circulară de natură financiară.
        Asistenta se văzu obligată să intervină.
        — Zîmbiţi-mi, vă rog!
        În fine, clientul, care părea că e necuvîntătoare ca o rocă sedimentară, deschise gura:
        — Imposibil!
        — Ce e imposibil!
        — Eu nu pot să rîd. Nu rîd niciodată.
        — Dar noi nu vă cerem decît un zîmbet — îl îmbie fata.
        — Îmi cereţi imposibilul. Eu nu zîmbesc nimănui.
        — Să vă citim o schiţă umoristică din Urzica.
        — Nu vă deranjaţi. Mi s-a mai citit, şi...
        — Şi?...
        — Am fost tentat să mă arunc de la etaj...
        — Se pare că aţi căzut rău. Vă doare şi-acum, nu!?
        — Ah, nu! Mă aflam la un demisol.

        Medicul se adresă fetei:
        — Dacă nu suferă de nimic, să nu disperăm. Să încercăm nişte metode psihologice. Lăsaţi-vă pe spătarul scaunului! îl rugă pe pacient.
        Cei doi căutară să-l aşeze cît mai comod pe scaun.
        — Închipuiţi-vă că vă aflaţi pe un şezlong. Beţi o ceaşcă de cafea şi zîmbiţi unei dudui care vă priveşte seducător...
        Binevoitor, clientul încercă să zîmbească, dar rezultatul fu un rictus ca după untură de peşte.
        — V-am rugat să beţi cafea, nu sare amară!
        — V-am spus că nu pot să rîd.
        — Nu vă cerem decît un zîmbet!
        — Un zîmbet generos! Un zîmbet cu mesaj. Ca al lui Clemenceau... sau ca al lui Gică Petrescu. Un zîmbet cald.
        — Te rog să-i zîmbeşti domnişoarei.
        — Cine, eu? Să zîmbesc eu?! M-am învăţat minte. O dată am rîs la programul brigăzii artistice din întreprinderea noastră... Tocmai îl critica pe şeful meu... Îl critica bine... Era un text scris de „amatori" de profesie, băieţii aveau talent şi... m-au făcut să rîd.

        — Cum aşa?
        — Uite aşa, fără să vreau. N-am ştiut că e şi şeful în sală... M-a văzut...
        — Şi?
        — Am rămas tehnician II vreo 10 ani la rînd. Dacă nu murea, tot tehnician II eram şi azi.
        — Dispoziţia vine rîzînd. Dar dumneata, cînd mergi la teatru, la cinema, la circ, nu rîzi?
        — Nu.
        — De ce?
        — Pentru că nu mă duc. Eu stau acasă şi văd „Cascadorii rîsului". Rîd singur.
        — Hai, închipuiţi-vă că sînteţi fericit şi zîmbiţi. Un singur zîmbet ne trebuie, pentru analiză. Hai, vă rog, închipuiţi-vă că sînteţi fericit!
        — Dar eu sînt fericit! Ce, trebuie neapărat să rîd? Ursul cînd dă de miere, e fericit, dar nu rîde. Nici lupul nu rîde. Pînă şi rîsul nu rîde.
        Medicul propuse o soluţie sigură.
        — Închipuiţi-vă că-i faceţi curte asistentei mele, că vreţi să-i cereţi mîna, şi-i zîmbiţi.
        Fata, cu cochetărie completă:
        — Sînt angajată prin transfer în interesul serviciului.
        Pacientul se uită fix la ea şi scoase un rînjet canin. Pentru moment, fata se gîndi că cel din faţa ei a fost victima unei tentative de otrăvire şi îi şopti şefului:
        — Dacă mai întîlnesc un zîmbet ca ăsta, mă călugăresc.

        Presupusul otrăvit interveni sec şi dur ca un bazalt:
        — Sînt căsătorit.
        — Spuneţi-mi, vă rog, soţia continuă să convieţuiască cu dumneavoastră?
        — Desigur! Sîntem o familie organizată. Avem şi un copil.
        — Fără îndoială că vă jucaţi cu el, îi zîmbiţi... (suferindul aprobă)... Poate vreţi să ne arătaţi şi nouă cum vă jucaţi cu el...
        Clientul încearcă să zîmbească, dar efectul fu de sens contrariu, se hlizi ca o tigvă aşezată pe două oase încrucişate.
        — Şi ce face copilul cînd îi zîmbiţi aşa?
        — Plînge!
        — Vă flatează. Altfel ar lua-o la fugă — îi spuse fata.
        — Are abia opt luni: nu se poate ridica pe picioare.
        — Iertaţi-mi indiscreţia, dumneavoastră n-aţi rîs cu adevărat niciodată?
        — Ba rîd şi acum. Dar pe dinăuntru, aşa că nu se vede. E mai bine!
        — Dar în hohote, n-aţi rîs deloc?
        — Ba da, mă închideam într-o cameră şi rîdeam cu toată gura, cînd îmi plăcea ceva. Dar am renunţat... Pereţii au urechi, ştiţi dumneavoastră vorba...
        — Dar de ce vă e teamă să rîdeţi?
        — Cum să rîd, doctore? Dacă aş rîde, nu mi-ar mai şti nimeni de frică. Din cauza asta, cînd am motive de rîs, eu mă încrunt. M-am autosugestionat atîta, în acest sens, încît bucuria şi durerea la mine au reacţii inverse. Cînd sînt determinat să rîd, mă încrunt şi cînd trebuie să mă vait, devin optimist şi rîd...


        Fata deveni nervoasă: un aşa insucces nu avusese niciodată, nici în activitatea medico-sanitară, nici în viaţa particulară.
        — Dar înţelegeţi şi zîmbiţi odată, nu ne mai ţineţi în picioare, pe lîngă dumneavoastră, că doar nu naşteţi. Zîmbiţi!
        Nemaiputînd suporta situaţia, lovi cu piciorul în duşumea, dar nimeri cu tocul în piciorul clientului. Se mai purta încă „tocul cui". Maladivul personaj ridică piciorul speriat de durere şi izbucni în rîs. Un rîs din toată inima.
        — Ha, ha, ha! nu mai pot de durere. Ha, ha...
        Medicul şi frumoasa asistentă rămaseră ca trăzniţi.
        — Vai ce rîs sănătos! Ar trebui să-i fotografiem...
        — Eu v-am spus că la mine durerea are efect invers.
        Văzînd că e pericol să dispară odată cu durerea şi rîsul, fata mai lovi o dată clientul, reatimentînd sursa dureroasă a veseliei lui. Plecă rîzînd, dar, pe drum, se gîndi: ce mi-au făcut? Cine o să-mi mai ştie de frică acum? Şi aşa treaba în întreprinderea mea nu prea merge. Acum o să fie o lipsă de disciplină şi mai mare.
        Pe faţa clientului se mai menţinea, încă, un zîmbet cald, omenesc. Traversă strada, se asigură că nu-l vede nimeni zîmbind şi îşi rectifică mina. Un rînjet de fiară încremeni iar pe faţa lui, şi se îndreptă hotărît spre întreprindere! Tot aşa, cu faţa asta, va încerca să scape de necaz... Nu pricepuse de ce i se recomandase, de către forul tutelar, să rîdă omeneşte!

(Perpetuum comic ’87, pag. 196)


, , ,

Rondelul nepotismului

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

— Nu aveţi un unchi în plus? 
Vreau să urc şi eu în schemă; 
La rever să am emblemă 
Şi să văd lumea... de sus.

Evident, sînt în dilemă: 
„Arborele..." mi-e redus. 
Nu aveţi un unchi în plus? 
Vreau să urc şi eu în schemă.

Am mai scris pe-această temă; 
Textul n-a fost introdus 
Căci un individ sus-pus 
Nu avea chef de problemă,

Dar avea un unchi în plus...

(Perpetuum comic ’87, pag. 114)


, , ,

Microsioane (pc87)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
Măiestrie

Unul sudează schiţe 
şi face romane.

Apărare

Nu puteţi spune că a hoinărit 
şi că a umblat cu capul în 
nori, cînd toată săptămîna 
care a trecut cerul a fost 
absolut limpede.

Gratitudine

Am zis să stea şi el pe hol. 
Apoi l-am băgat în cameră 
şi, acum, 
stau şi eu aici 
pe scară.

Justificare

E normal ca, adus din Jamaica, 
cu vaporul, 
pe timp de furtună, 
romul vînzătorului din Piaţa Amzei 
să conţină şi apă.

Gramaj

Şi din cea mai mare prostie, 
fie ea şi cît oceanul, 
dacă torni un strop de geniu, 
tot scoţi o vorbă de duh.

Eternitate

Romeo şi Julieta,
Ofelia şi Hamlet,
veşnic la fereastră,
se uită la noi cu ironie:
„Cîtă naivitate! Ei cred că am murit!"

Fabulă

Ursul a jucat, 
lumea l-a aplaudat 
şi ursarul a luat banii. 
Ursul s-a mirat:
— Bine, dar eu?
— Fratele meu urs, ai uitat că eşti urs? 
s-a mirat, la rîndu-i, ursarul. 
Noaptea, ursul şi-a amintit,
şi l-a mîncat.

Cronică dramatică

El juca rolul lui Romeo
Ea pe-al Julietei.
În cele din urmă s-au căsătorit
şi
deci,
s-au sinucis.



Modestie

Se spune că încă de la inventarea lor clopotele n-au fost
făcute din aur, din motivul uşor de înţeles
că mai puternic 
sună cele de aramă.

Recenzie

        Citindu-i manuscrisul, criticul a observat cu uşurinţă că romancierul a consumat o cerneală de calitate superioară şi foarte plăcută la culoare.
        Lucru care, fireşte, lăsînd la o parte micile invidii, ne bucură pe toţi.
Dezamăgire

Au corespondat douăzeci de zile 
şi în toate aceste douăzeci de zile 
ea i-a trimis douăzeci de fotografii
dar abia acum,
după douăzeci de zile de la căsătorie, 
el şi-a dat seama 
că toate cele douăzeci de poze 
au fost făcute 
din profil.


Vizita

        În expoziţie erau cele mai felurite aparate de uz casnic, dar nu se
opreau la ele decît bărbaţii, uitîndu-se îndelung la vînzătoare. 
        Femeile studiau autoturismele.



Muzeu

        Acesta e creionul pe care-l purta mai tot timpul în buzunarul bluzei, iar acesta caietul în care-şi nota, seara, impresiile de peste zi. Interesant e faptul că el nu omitea niciodată soarele, mai ales vara: „Azi a răsărit soarele". „Azi cerul a fost înnourat: soarele abia s-a văzut", „Azi cerul a fost limpede: soarele a strălucit cu putere".
        Iată şi pantofii cu care se încălţa: unul pentru piciorul stîng, celălalt pentru dreptul. Niciodată nu i-a pus invers. Dealtminteri, îi purta foarte rar, stătea mai mult în papuci pe această terasă de unde se aude rîul. Ascultaţi! Aşa era şi pe vremea aceea. Apa vine din munţi şi nu scade niciodată.
        Aceasta e maşina de ras. N-a mai folosit-o în ultimii ani.
        Aici e masa pe care a mîncat. Resturile de pîine sînt de la prînz. Vreţi să-l vedeţi? Nu, nu-l deranjaţi! Nu doarme niciodată la amiază. Mai curînd ar putea fi cu nişte prieteni.
        Joacă table opt ore pe zi.

(Perpetuum comic ’87, pag. 75)



Persoane interesate