Corida la Bogaţi

        Othelo Groapă se născuse, crescuse şi trăia de-o viaţă în comuna Bogaţi. Se chema aşa — el, nu comuna — pentru că naşul, maşinist într-un teatru, a crezut de cuviinţă să-l înzestreze cu un nume de rezonanţă. Numai că localnicii, care aveau talentul deosebit de a adapta orice nume la specificul zonei, de la Othelo au ajuns la... Otilă, iar mai apoi la... Tilă, cuvînt mult mai uşor de pronunţat. Aşadar Othelo sau Tilă, că despre el e vorba în această povestioară, avea o pasiune: să nu credeţi că ne referim la colecţionarea de timbre sau plante rare, nici măcar la nobila îndeletnicire de a culege fotografiile artiştilor de film, ori a cîntăreţilor de muzică populară. Am văzut oameni care zeci de ani au strîns tot felul de abţibilduri sau etichete de pe cutiile de conserve şi care în timp s-au dovedit a fi la fel de valoroase ca şi, hai să zicem, mărcile poştale.
        Spuneam că pasiunea sa era cu totul specială. Ea începuse în fragedă pruncie, cînd într-o revistă a văzut prima poză luată de la o coridă. Ei bine, tînărul Groapă şi-a dorit să devină, nici mai mult nici mai puţin, decît torrero.
        A început goana după material documentar: reviste, cărţi, afişe, diafilme, tot ce putea vorbi despre cumplita încleştare dintre fiară şi om.
        Cînd auzea că rulează un film în care existau şi asemenea secvenţe, pleca la Bucureşti, ori aiurea, stătea trei zile nemişcat în sala de proiecţie, pentru a revedea cele cinci, şase secunde care-l impresionau pînă la lacrimi.
        Mai tîrziu, a avut fericita ocazie să meargă în Spania. S-a lipit de garderobieră la o formaţie de dansuri populare ce fusese invitată la un festival anual, pe undeva pe lîngă Sevilla.
        A strîns din diurnă bănuţ cu bănuţ, n-a mîncat, n-a băut nimic, dar a dat o fugă pînă la Madrid să vadă în Plaza de Toro lupta din care omul, prin tot felul de vicleşuguri, iese aproape întotdeauna învingător. A admirat baletul în faţa morţii executat cu eleganţă şi sînge rece de „El Torrero", urlînd, pînă la pierderea totală a vocii: Ole!
        Întors acasă, n-a mai avut linişte. Şi-n făcut o mie de planuri, care de care mai grandios, pentru introducerea şi la Bogaţi a celebrelor „arte, sangre y pasion".
        Înarmat cu o serioasă documentaţie, s-a dus la Primărie şi a demonstrat cu creta în mînă, pe cimentul din faţa susnumitei clădiri, cît ar cîştiga moral, dar mai ales material, comuna sa, prin introducerea acestei minunate competiţii.
        I s-a răspuns: „Din păcate, ideile sînt bune, dar de unde tauri?" Ar fi trebuit să ştie că, mai nou, vacile beneficiază de monta artificială.
        Poate doar să se lupte în arenă cu agentul veterinar care îndeplinea această funcţie în toată zona. Cît despre tăuraşii de un an, sînt contractaţi şi cu contractul nu se glumeşte. Dacă se betegeşte vreunul la o asemenea manifestaţie, pe unde scoţi cămaşa?!
        În zadar argumenta el, că vede lupta ca pe un sport liniştit, aşa cum ar fi, de exemplu, fotbalul, fără finalul sîngeros cu care se lăudau madrilenii. Nimeni nu-l lua în serios.
        Pînă la urmă, a trebuit să se dea bătut şi să renunţe, măcar aparent la hotărîrea de a face comuna celebră în întreaga ţară şi... cine mai ştie??
        Dar să nu credeţi că a abandonat definitiv proiectul. O, nu! Ajuns la domiciliu, s-a gîndit să facă pe cont propriu această încercare, poate aşa va deschide ochii organelor locale şi a factorilor interesaţi. Dacă nu sînt tauri, se poate face corida şi cu o vacă.

        Trebuia însă un exemplar mai tînăr şi năbădăios. Vecina lui, Mariana Stingheru, avea un asemenea exemplar: o cornută slabă, rea şi stearpă de vreo trei ani. Zilnic rupea frînghia şi sărea gardul, mai abitir ca o capră. În plus îl lovise odată cu cornul în spate pe Riri, omul care strîngea taxele de la lumină, de stătuse săracul de el în spital două săptămîni. Animalul îndeplinea deci toate condiţiile să fie promovat în arenă.
        Mariana s-a lăsat înduplecată foarte uşor, mai ales că vaca nu avea lapte şi Othelo sau Tilă, se oferise să o pască toată vara pe marginea şanţului.
        Dus acasă, patrupedul a fost supus imediat la antrenamente care constau în gîdilarea zonei capului între cele două coarne ce semănau cu o semilună.
        După un timp, se obişnuise să dea cu capul ori de cîte ori se apropia de ea viteazul toreador.
        Un alt antrenament însemna fîlfîirea prin faţa botului a unei eşarfe purpurii. Atunci cînd nimerea cu coarnele în pînză primea o bucată de sfeclă sau o felie de pîine cu magiun.
        Nu peste mult timp, totul era pregătit pentru marea confruntare. Pe maidanul de la şcoala veche, actualmente depozit de ambalaje putrezite, s-a amenajat, pe cheltuiala inimosului organizator, un fel de arenă cu cîteva bănci.
        Corida a fost planificată într-o duminică după prînz, intrarea fiind gratuită.
        Pentru costumaţie, Othelo şi-a ales un trening bleo, pe care a cusut franjuri şi fireturi din beteală, combinate artistic cu ciobuleţe de oglindă şi paiete.
        Mai lipsea muzica, dar şi cu asta s-a rezolvat pînă la urmă, cu o placă achiziţionată de la Consignaţia, pe care era înregistrat un passo doble.
        În ziua întrecerii, lumea n-a prea venit. Era doar Mariana, ca să-şi vadă vaca, familia Groapă, vreo două babe care au înţeles că se lasă cu masă, ca la parastas, şi cîţiva copii. Nu se ştie de unde s-a pripăşit şi o vînzătoare ambulantă cu „acadeli" şi „gume cu surprize".
        Pînă la urmă, după o întîrziere de trei ore, datorată lipsei de spectatori, nu s-a avut încotro şi... s-a dat semnalul de începere.
        Muzica, destul de confuză pentru auditori, a prezentat uvertura. În arenă şi-a făcut apariţia torerro, iar din curtea vecină, a lui Culică a fost eliberată vaca pe post de taur. Avea coarnele şi copitele vopsite cu smoală, părul tapat şi-n coadă i se prinsese un pampon roz.
        Cînd l-a văzut în mijloc pe Othelo, vaca a rămas o clipă buimacă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor că sperietoarea aia e tocmai prietenul ei care o scărpinase cu drag între coarne. Dar văzînd muleta fluturînd, şi-a adus aminte că nu mîncase de mult magiun, şi s-a repezit cu capul în jos spre curajosul luptător.
        Spectatorii căscau ochii cu groază, mai ales că cineva adusese mai devreme vestea că doctorul Florin nu e în localitate şi că de se-ntîmplă, Doamne fereşte, ceva, nici n-are cine să-l coasă pe zdrăngănitul ăsta.

        În aceeaşi clipă însă, s-a petrecut un lucru necalculat în toate planurile coridei; pe stradă trecea o nuntă cu tot alaiul. Lîngă mire, naşa îmbrăcată într-o rochie grena, lucitoare a stîrnit, se pare, interesul fiarei, care şi-a schimbat brusc direcţia de atac, a sărit pîrleazul făcut să delimiteze arena şi s-a repezit spre nuntaşi.
        Unii au spus mai tîrziu că furia s-ar fi datorat unui tăun care-o ciupise de undeva din zona cozii, dar nu se ştie sigur.
        Mai de grabă aş crede că orchestra, care cînta foarte fals şi foarte tare a iritat — vaca-taur. Cert este că, într-un galop turbat, mugind ca un adevărat taur iberic, s-a repezit spre nuntaşi, care, cînd au văzut-o venind, au crezut că a dat strechea în ea, au fugit care pe unde au putut.
        Naşa, principala ţintă, s-a căţărat, sfîşiindu-şi rochia, pe gardul lui Jucălea şi a scăpat, trasă de păr în partea ailaltă, numai meşa proaspăt coafată a rămas în stradă şi înca vreo săptămînă după aia se mai jucau copiii cu ea în şanţ.
        De fapt, acum începuse adevărata coridă. Vaca, după ce a spart ţambalul şi a călcat în picioare acordeonul, s-a luat după mireasă care rămăsese singură în mijlocul drumului, mirele fiind unul dintre primii care au dat bir cu fugiţii.
        A început cavalcada; mireasa, în picioarele goale, alerga înainte, cu voalul fîlfîind şi trena în braţe. Vaca, alerga după ea şi, ultimul, Othelo cu o lumînare de nuntă luată drept par, ca să potolească animalul.

        Pe uliţa pe care o apucase mireasa se ajungea la gîrlă. Împiedicîndu-se în prundişul apei, căzînd cu nasul într-o groapă plină de mătasea broaştei, viitoarea soţie fu convinsă în clipa aceea că totul s-a sfîrşit.
        Dar iată că fiara, din senin, aşa cum o apucaseră şi furiile, s-a oprit chiar pe malul apei şi a început să se adape în voie, chiar lîngă pariura albă care plutea între sălcii. Nici n-a simţit cînd Otheloa rupt pe ea lumînarea de doi metri, împodobită cu flori.
        Aşa s-a terminat prima coridă de la Bogaţi. După ce a plătit toate angaralele, eroul nostru s-a ales şi cu o poreclă; acum oamenii nu-l mai strigă nici Othelo, nici Otilă, nici Tilă ci „mă’, alde al’ Coridă”!
        Dar lui îi place şi aşa.

(Perpetuum comic ’86, pag. 65)