ION CÎRJE, inveterat publicist pe teme externe, poate cel mai strălucit, n-am ezita noi să afirmăm, autorul unei cărţi alegorice şi vizionare unice despre destinele lumii contemporane, pe care noi am numit-o nu printr-o simplă figură de stil „Planeta soarelui", ne oferă în paginile de faţă întîmplările revolute ale unui reporter la mult cunoscutul război troian. Lectura îl va convinge pe perspicacele cititor că Troia nu e decît un simbol pe care, din păcate, îl recunoaştem în multe întîmplări de acest gen ale lumii contemporane. Cu atît mai bine pentru merituosul autor. La alegoriile sale trebuie să luăm aminte, chiar dacă le citim într-o abreviere plină de semnificaţii contemporane. (N.S.)
La Troia
— Manuscris apocrif de acum 3175 de ani, în primă traducere modernă —
Sisiful Demonis mă alesese tocmai pe mine, Zetsarios, pentru războiul troian, care abia începuse. Credea în izbînda aheilor ca în zeul Hefaistos şi siguranţa lui devenise de stîncă după ce regele regilor îşi jertfise fiica, pe Ifigenia, la Aulida. Lucram ca vestitor de rînd la
Tablele zeilor, lespezi de lut zgîriate cu stilul şi care înştiinţau muritorii de tot ce se petrecea în lume, de la Efes pînă la Siracuza şi din Egipt pînă la Tesalia. Veştile le adunam noi înşine, de la marinari şi neguţători mai ales, dar, la nevoie, îi descoseam şi pe corsari. Sisiful Demonis închipuise şi porumbeii călători, cărora le atîrna la picioare mici plăcuţe de lemn, ducînd şi aducînd veştile cele mai proaspete. Tabla noastră se chema „Icarida" şi închegam din zece plăci subţiri de argilă, pe care le împrăştiam prin cetăţeni şi porturi la fiecare început de anotimp. Apărea în cetatea Libria, din Ciclade, ocrotită de marele Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, cel mai vrednic dintre zei.
„Icarida" mergea destul de bine, mai ales în insulele vecine, precum Paros, lăcaşul marmurei de mătase, cea mai căutată peste mări şi ţări. La Paros venise pînă şi Apollo, să-şi tocmească marmura pentru statuia din Delfi. Veneau acolo mulţime de stăpîni, sculptori, pictori şi neguţători, care deveneau clienţi statornici ai „Icaridei". Munceam acolo şapte vestitori şi tot atîţia scribi, printre care şi Verzalis, luntraş fenician răpit de piraţi şi vîndut la Libria pe un butoi cu ceară de albine. Stăpînul nostru îşi zisese
sisif, cinste pe care ne-o lămurise el însuşi, spunînd că fiecare alcătuire a
tablelor zeilor ar fi ca o stîncă de urcat pe culme, care alunecă înapoi după fiecare apariţie, trebuind ridicată mereu pe panta abruptă ca vîrfurile Olimpului.
Cu ajutorul lui Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, lucrurile mergeau strună, pînă cînd pe insula Tavernas, din apropiere, un duşman al sisifului a început să alcătuiască propriile tablete, zise „Sibilia" şi lucrate pe lemn lustruit ca oglinda. Demonis găsise pentru stăpînul „Sibiliei" un cuvînt pe măsură — „centaurul" —, fiindcă acesta alerga repede şi neobosit ca un cal, dar nu ştia să scrie, ci doar să poruncească. „Sibilia" stîrnea furie şi indignare, dar avea clienţi cu nemiluita. Vestitorii „centaurului" scriseseră în ultimul lor mănunchi că treisprezece piraţi din Frigia furaseră din Egipt piramida lui Keops, pe care o îmbarcaseră la puntea corăbiei lor şi o aduseseră la Delos, unde o vînduseră pe o sută de boi, trei turme de capre şi o amforă de argint din Samotrace. Au dat năvală puzderii de danai, de corăbieri şi neguţători, ba veniseră şi plugari din Argolida şi sclavi din Lacoma să pipăie templul faraonic. Sfîşiat de spaimă, „centaurul" a vrut să fugă la barbarii de pe Nil, dar Ares, protectorul „Sibiliei", l-a scos basma curată, învăţîndu-l să dea de veste că piraţii măcinaseră piramida, împrăştiind pe plajele din Delos, unde pot fi căutate oseminte de faraon şi de supuşi egipteni. Clienţii n-au crezut gogomănia „centaurului", dar pescuitorii prin nisipul de Delos au devenit renumiţi, iar sisiful însuşi ţinea ascunsă sub cheie o arşică albă, culeasă de pe plajă, despre care spune că ar fi fost vertebra unei preotese a zeiţei Isis, zidită în piramidă odată cu faraonul.
— Trebuie să-i venim de hac „centaurului", îmi spusese sisiful în seara ultimei zile de vară, chiar în toiul pregătirilor pentru cuvenitele serbări dionisiace. Eşti cel mai tînăr, întîmplările ţin cam mult. Te duci la Troia, băiete, neapărat pînă la Troia, de unde-mi vii cu văzute şi auzite pentru o zicere veşnică* întru faima „Icaridei" şi jalea „centaurului". Ţi-l dau pe Verzalis, atît de ager la minte şi la vorbă, care cuvîntă în limbile barbare, pe unde a umblat. Izbîndiţi? El va căpăta libertatea, tu o călătorie pe Nil. Asta-i tot, la drum!
După miile de amănunte puse în orînduială, am purces la oracolul din Libria, unde, după ce a cercetat ficaţii gîştelor sacrificate, prorocul ne-a prezis vreme îndoielnică, sudoare pe şira spinării şi izbituri în obraji, dar n-am dat înapoi.
* în sensul de „serial" (n. trad.)
Neguţători de arme la Kholfos
Încropisem socotelile cerute de împrejurare, aşteptîndu-ne la toate caznele lui Hercule, dar cele mai multe au dat greş, fiindu-ne potrivnici stăpînii mării şi ai furtunilor.
În drum spre insula Skutos, nu departe de Sparade, ne-au ferecat în lanţuri piraţii thunarzi, dar o furtună de spaimă, ridicînd marea pe ceruri şi îngropînd stelele sub tronul lui Poseidon, ne-a aruncat de-a valma pe-un ţărm. Cînd bunul Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, ocrotitorul cetăţii Libria, ne-a redat suflarea, rămăseserăm singuri şi aproape schilozi pe-o stîncă părăsită, de unde am fost luaţi de o corabie cretană ce plutea spre Tanagra şi Eubeea. Cărăuşii noştri de ispravă, marinari din Cnosos, ne-au descătuşat şi primenit, umplîndu-ne şi desaga de cînepă cu merinde proaspete. Ne-au coborît pe Dafnis, zicînd să fi aşteptat acolo corăbiile spre Lemnos. Cretanii păreau a şti că, dincolo de coama de aramă a pădurii de tufani, se întindea Cămara Nimfelor, o vale cu lanuri de orz şi livezi de măslin, cu fîntîni la răspîntii şi hanuri curate, fără ploşniţe. Dar am găsit Cămara Nimfelor prefăcută în tăciune, aflînd mai tîrziu că piraţii dăduseră foc aşezării şi luaseră în sclavie toată suflarea din Dafnis. Satul, spusese Verzalis, arăta ca un cimitir abia deschis.
Şi numai în asemenea nenorocite întîmplări ne-a petrecut temutul Poseidon, vreme după vreme, pînă cînd marele Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, ne-a scos la pescarii Antigon şi Olivos, cărora le rămînem recunoscători ca bunului şi veşnicului Parnas.
Insula lor, Irina, se afla pe calea cea umblată de toţi corăbierii între Rodos şi Lemnos, aceasta din urmă înfiptă de Zeus chiar la poarta cetăţii barbare Troia. Antigona gîndea că puteam porni într-o zi sau două, neapărat dimineaţa, cînd vasele din Rodos se opresc la Irina pentru provizii de peşte la frigare, apă proasătă ca roua şi carafe brumate de nectarul zeilor. Cu o talpă de cositor şi piepteni de obsidiană, ia nevoie şi pentru o pereche de cercei din argint ori chihlimbar, puteam călători pînă hăt departe, pe coasta Locridei, darămite pînă la Lemnos. Bine ar fi, mai socoteau pescarii din Irina, să ne dăm drept neguţători de sclavi sau de arme, iară nu vestitori, îndeletnicire care trezeşte mari bănuieli, dacă nu porniri de răfuială. Taina neguţătorului aheu este să se vîre peste tot, să ceară mult şi să îngăduie puţin, să ţină la preţ şi la licoarea de toamnă, care suceşte pînă şi capul temuţilor polemarhi, comandanţi de oşti şi făurari de arme. Pescarii ne-au ajutat să ne croim veşminte de neguţători, să învăţăm jocurile de zaruri atît de răspîndite spre Lemnos şi ne-au împrospătat proviziile de merinde. Războiul troian îl ştiau din zvonurile mărinăreşti, dar vedeau că spre Lemnos curg corăbii cu avuţii şi daruri, întorcîndu-se cu sclavi şi pradă de luptă.
— Nu sîntem danai, dar avem aceiaşi zei şi aceeaşi nemuritoare credinţă, mărturisi Antigon în ajunul plecării noastre. Troia e o cetate măruntă, cu oameni aşezaţi şi puţini. De ce o fi nevoie de nouă armate, comandate de nouă regi, cei mai puternici stăpîni ai centrului lumii, pentru a răpune o mînă de barbari?
— A fost un jurămînt, Antigon, un legămînt mereu în faţa zeilor autotputernici...
— Deocamdată, mă întrerupse pescarul, deocamdată ne pîrjolesc piraţii, căci au şi ei legămîntul lor! Oricum, prieteni, aici vorbim ca muritorii de rînd, cu mintea noastră cea simplă, dar aveţi grijă pe mare şi pe insula Lemnos, unde orice cuvînt e cîntărit ca aurul şi răsplătit cu punga sau cu lancea.
Multe mulţumiri am adus pescarilor din Irina, binecuvîntîndu-i în numele marelui Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, protectorul cetăţii mele natale, Libria. N-au îngăduit nici o plată pentru neasemuitele lor strădanii, mărginindu-se să ia parte la jertfirea unui iepure de Citera în cinstea Nereidelor care le ocroteau valurile şi ţărmul de pescari.
Ne-am îmbarcat a doua zi, aproape în zori, luînd corabia „Leda", sosită din Cipru, insula Afroditei, încărcată cu mărfuri scumpe şi tainice pentru insula Khoifos, plantată de Poseidon sub ceţurile dese şi lîngă valurile furioase dintre Skiros şi Lemnos. Am ajuns pe seară, într-un amurg cenuşiu, posac, şi am tras la hanul „Pegas", vestit prin curăţenie şi trăinicie, ridicat de meşteri fenicieni din lemn de cedru, cu podoabe din ceramică măslinie. Stăpînul hanului ne-a primit cu zîmbete şi plecăciuni, bănuind, după vestmintele noastre costisitoare şi după sclavii care ne cărau cufărul de corn, că eram graşi la pungă, bine încropiţi şi puşi pe trai de curte. Cînd tînărul hangiu, voinic ca un taur şi hrănit ca un proroc din Delfi, l-a ajutat pe Verzalis să-şi scoată gluga de in cu tivitură de mătase, sclavul fenician avu surîsul sisifului nostru din Libria.
Isprăvile polemarhului Toluenis
N-am fi rămas pe insula Khoifos mai mult de o zi şi o noapte, de nu l-am fi întîlnit, printr-o rară întîmplare, pe marele polemarh Toluenis, coborîtor din neam regesc şi protejat al zeilor cu braţe de fier călite în apele Styxului, cum spunea el însuşi.
Locuia pe Khoifos în palatul de Paros, pe un ţinut păzit cu străşnicie de efebi înarmaţi cu securi, săbii şi suliţi. Am ajuns în palat prin mijlocirea unui vecin de odaie la han, Plumbos, neguţător de arme de prin Frigia, însurat cu o femeie din Paros, insula învecinată cu Libria. Nedeya era subţire şi înaltă ca trestia de Nil, iar părul şi-l ţinea conci, prins cu ace de argint în formă de lăcustă. Avea ochii nereidelor şi braţele nimfelor, iar mişcările-i veneau parcă din versurile amăgitoare trecute prin poarta de fildeş, după cum cred tinerii din Libria, cetatea mea natală, ocrotită de Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor. Nedeya nu se vopsea nici cu ceruză, să fie mai albă, nici cu orcanet, să-i pară tîmplele mai roşii, iar ca podoabă purta o brăţară de chihlimbar şi un inel de ametist. Plumbos avea patima zarurilor, ca şi polemarhul din Khoifos, care mai aveau întrunite laolaltă setea de arme şi gustul pentru mişcările de zînă ale femeii din Păros, Nedeya. Cum învăţasem jocul cu zaruri la pescarii din Irina, devenisem nelipsit din odăile lui Plumbos, iar marele Hefaistos potrivea cuburile de lut întru cîştigul meu şi al fenicianului. Jucam cu trei zaruri, după obişnuinţa aheilor. Plumbos nimerea la mici, ba bătea şi de trei ori unu, adică „aruncarea cîinelui", care pierdea totul, în timp ce eu aveam de trei ori şase, adică „aruncarea Afroditei", care cîştiga bine.
Zarurile ne-au aruncat repede la palatul lui Toluenis, o cetate din marmură şi bronz, înaltă cît un munte şi cu nişte deschizături în ziduri, pe care le vedeam pentru prima dată şi care se chemau „ferestre". Am petrecut nopţi lungi la Toluenis, iar ziua ne străduiam să-i străbatem ţinutul mai bine păzit decît Olimpul şi despre care voi povesti mai amănunţit în „Icarida".
Cîştigase, într-o seară, Toluenis şi dovedi, spre deosebire de alte dăţi, oarecare mărinimie, poate şi fiindcă se afla de faţă arhontele insulei Khoifos, bătrînul Clarimenida. Porunci să se aducă în încăpereă mare, cu „fereastră", carne de ţap tînăr fiartă în mirodenii, brînză de capră şi legume proaspete, fructe abia culese şi patru carafe de vin din Corint. Era potrivit de statură, mai degrabă scund, dar rotunjit ca un trunchi de gorun, cu braţele scurte şi palmele late şi lungi ca o lopată de luntraş. Avea fruntea îngustă, mereu încreţită, buzele subţiri şi neastîmpărate, iar ochii atît de înceţoşaţi şi de ascunsi, de parcă îi întorsese pe dos.
— Cinstite feţe, zise deodată, apăsînd pe fiecare cuvînt. Regii regilor s-au avîntat la Troia, mînaţi de zei, să pedepsească trufia barbară şi să prefacă-n cenuşă zidurile ei blestemate. Dar barbarii, cuprinşi de spaimă, nu se dau bătuţi şi, iată, pier în acest război sacru tinerii danai, căpetenii de fală şi urmaşi ai zeilor, sîngele lor neputînd să-i răscumpere întreaga gloată barbară.
Fusese, spunea Toluenis, chemat de zeii atotputernici pe Cîmpul lui Ares din Khoifos, unde primise porunca să strîngă vietăţile cerului şi pămîntului, apelor şi pădurilor ca să nu mai piară danaii la Troia, să-i scape cu viaţă pe cîţi mai mulţi ahei şi cît mai repede.
— Cam ce credeţi, mărite feţe, că au poruncit zeii atotputernici pe Cîmpul lui Ares?
— Să ne întoarcem acasă, răspunse blînd arhontele, să încheiem pace, dar să le închidem ieşirea la mare, ca să-i sufocăm...
Un tunet de rîs acoperi ultimele vorbe ale căpeteniei din Khoifos. După ce-şi stăpîni răspunsul, polemarhul, care rîsese singur, rosti cuvintele grele:
— Eşti prea bătrîn, slăvite arhonte, ca să mai simţi clocotul sîngelui şi vraja armelor în bătălie.
Arhontele amuţi, uluit de îndrăzneala polemarhului şi, ca să curme tăcerea, intră în vorbă Plumbos:
— Am pe drum, mărite Toluenis, şapte corăbii cu scuturi de bronz, înalte cît suliţa, cu platoşe de crocodil şi ghete cu solzi de piatră, de nu pătrunde nici gîndul, darmite săgeata troiană. Am şi măşti din piele de şopîrlă...
— S-au scumpit din cale-afară, mărite Plumbos. Un scut de efeb preţuia trei capete de bou, dar a ajuns la nouă capete de bou. Un car era 15 capete de vită şi acum îmi ceri 33. De va mai ţine bătălia, vom vinde templele sacre ca să facem rost de arcuri, securi şi praştii. Zeii ne vor spurca sîngele şi ne vor da la cîini.
— Aşadar, ce ţi-au poruncit zeii atotputernici pe Cîmpul lui Ares din Khoifos?
Ca să curgă sînge în vinele ahee trebuie să îngheţe în vinele troiene, încă din astă toamnă, dacă ne ajută nemuritorii zei.
— Dar cum, polemarhe?
— Începînd de mîine, puteţi străbate grotele din Khoifos, zise „kyronime", şi cîmpiile de încercare şi fală, zise „sakinagas". Dar luaţi aminte: limba care va spune ce nu-i de zis va rămîne la Khoifos cu gură cu tot.
Trec, acum, peste multe lucruri demne de luat în seamă şi păstrate în minte, dar mă simt nerăbdător să scriu despre marile isprăvi ale polemarhului Toluenis şi ale oştirii sale de slujitori, pe cît de îndemînatici, pe atît de supuşi.
„Kyronima de 1" se află între două mlaştini şi avea gura acoperită cu stufăriş. Am pătruns pe brînci, însoţiţi de şapte efebi înarmaţi pînă-n dinţi. Un şanţ adînc, umed şi întunecat ne era călăuză şi înaintam sprijiniţi unii de alţii, toţi trei adică Verzalis, Plumos şi cu mine, Arhontele şi Nedeya renunţaseră cu spaimă la plimbarea prin grote. După vreo cincizeci de picioare, am ajuns la un prag de stîncă sub care se deschidea o groapă de balaur. Am dat în prag peste vraciul Cobrides, care ne-a lămurit ce se petrecea în fundul grotei.
Pregătiseră vracii un amestec de cucută, venin de viperă şi praf de plumb, fierte în laptele plantei numită friptos, totul dînd o nemaipomenită otravă. Ajunseseră s-o dea unui şobolan de galeră, care o sorbea ca pe apă, fără să simtă nimic rău, dar era de ajuns ca şobolanul să muşte un cîine, pentru ca acesta să cadă ca trăsnit. Am zărit pe fundul gropii doi şobolani fugărind un ogar. Ne-am întors la şanţul ce ne conducea afară, cînd din pragul grotei îl auzirăm pe Cobrides:
— Cu o sută, vom izbîndi. Se vor strecura prin toate găurile din zidurile troiene, se vor năpusti asupra barbarilor şi...
Restul cuvintelor l-am pierdut, iuţind pasul prin şanţul adînc, umed şi întunecat.
— Dar dacă, întrebă Verzalis, fiarele otrăvitoare, neghioabe cum sînt, se vor arunca peste aheii noştri?
Plumbos avu o tresărire, ca apucat de friguri, dar am mers mai departe, prin alt şanţ, spre „Kyronima de 2". Magii căutau aici o băutură vrăjită, din frunze de ferigă şi rădăcini de nytrat, fierte cu balegă de asin. Împrăştiată pe ascuns în rîul Simois, din cîmpia troiană, licoarea vrăjită i-ar fi prefăcut în măgari pe toţi barbarii, care ar fi devenit animale de povară pentru stăpînii de sclavi şi de pămînturi.
O scobitură în piatră ducea ia „Kyronima de 3", unde Plumbos nu a mai avut puterea să vadă şi să audă. Slujitorii lui Toluenis încercau în marea grotă uscată, înaltă şi luminată cu torţe, aşa numitul zbor de gorgone, un plan demn de zeii atotputernici, pe cît de îndrăzneţ, pe atît de primejdios. Discipoli ai marelui Dedal fuseseră aduşi ia Khoifos să găsească cleiul fără seamăn menit să lipească de umerii arcaşilor aripi din lemn de cedru sau din piele de porc întinsă pe tulpini de corn. Supuşii polemarhului mai căutau un şiretlic. Ei se dădeau de ceasul morţii să vîre în ouă de gîscă un fel de catran, la lovirea de piatră, să se aprindă şi să dezvăluie vîlvătăi mistuitoare. Arcaşii înaripaţi ar fi putut arunca fie săgeţi muiate în otravă, fie, şi mai bine, ouă de gîscă meşteşugit cătrănite, care să-i facă scrum pe troieni înainte de asfinţitul soarelui. Stăpînul „Kyronimei de 3" spunea că zborul de gorgone putea fi încercat la Troia înainte de recoltarea măslinilor, dacă ar mai fi primit o danie de cinci sute de mii de capete de bou.
La lumina, totuşi cam slabă, a torţelor am putut urmări, cu suflarea tăiată, zborul de gorgone ai unui arcaş. Înălţat pe un zid de lut, şi-a potrivit aripile de piele de porc întinsă pe ramuri de corn, s-a aruncat în zbor spre zidul de lut din partea cealaltă, aflat cam la treizeci de picioare, dar, după un fîlfîit falnic şi larg, s-a prăbuşit în groapa cu nisip din fundul grotei. Altul a încercat cu aripi de lemn, dar tot fără folos, în timp ce al treilea a putut ajunge aproape de ţintă, dar unde a căzut nu mai era groapa cu nisip, aşa încît nu mai ştim urmarea. La atelierul de ouă cătrănite am privit prin uşă. În apropiere era un tînăr care înţepa oul cu un ac subţire, apoi, în acelaşi punct, cu un ac mai gros şi, tot aşa, pînă cînd putea sorbi o parte din albuş, în locul căruia vîra amestecul de catran. Lucrarea era primejdioasă, întrucît oul se putea sparge din senin, mutilînd meşteşugarul. De aceea, în atelierul acela nu erau folosiţi decît sclavi.
Cerberi, centauri şi minotauri
Uluit, chinuit de îndoieli, dar cu ochii obosiţi de atîtea văzute, l-am luat de mînă pe Verzalis, cu gîndul de a ne întoarce la hanul „Pegas", să facem o baie fierbinte şi să ne aruncăm în aşternuturile proaspete. Dar marele suspus al polemarhului ne atrase atenţia că nu văzusem „Kyronima de 4", cea mai nouă şi mai grozavă încercare de stăpînire a barbarilor troieni.
Am primit şi am pătruns în altă peşteră, parcă mai adîncă şi mai întunecată decît toate. Auzeam nişte urlete de fiară şi nu m-am putut opri să-l întreb pe marele supus, Furuncis, dacă primejdia nu era prea mare. Ne-a încredinţat că nu putea fi vorba de nici o primejdie, deocamdată.
— Primejdia va fi pentru troieni, zise el, arătînd spre o haită de monştri cu mai multe capete. Aveau mai multe capete ori ni se părea numai, era anevoios să ne dăm seama, din pricina întunecimii din grotă şi a groazei pe care urletele de iad ale cîinilor mi-o strecuraseră în oase. Erau legaţi în lanţuri, se smuceau ca apucaţii şi se muşcau sălbatic între ei, amestecîndu-şi capetele într-o învălmăşeală uimitoare. Gîturile păreau lungi şi subţiri, ca de lebădă, dar capetele erau mari, gurile pînă la urechi şi colţii ca piroanele. Juram că sînt turbaţi şi îndoiala mi-o risipi marele supus de la „Kyronima de 4":
— Născocirea ne-a venit de la cerberi şi, prin strădanii după strădanii, am doborît cinci fiare cu cîte două sau trei capete fiecare, adică prin el însuşi. Stăpînii porunciră să facem cerberi cu cîte zece sau douăsprezece capete fiecare, putînd deci un singur cîine să muşte cu turbare cît zece sau doisprezece şi fiind în stare să-şi strecoare capul prin spărturile din zid ori să le prăvale peste ziduri oricît de ridicate. Puşi în care de luptă, noii cerberi, cerberii noştri cu capetele prin ele însele, pot dobîndi îzbînda băgînd spaima în barbari şi turbîndu-i prin muşcături sau bale.
Marele supus vorbea singur, ca un oracol.
— Cerberii noştri, noii cerberi, pot fi adăpostiţi nu neapărat sub zidurile cetăţilor barbare, ci la oarecare distanţă, păziţi de cîţiva efebi destoinici. Odată porniţi, nu mai pot fi opriţi nici de zei şi sînt în stare să ucidă şi răpuşi de secure.
— Dar dacă, întrebai, precum Verzalis rîndul trecut, fiarele, neghioabe cum sînt, se aruncă turbate asupra noastră?
Marele supus rîse de întrebare şi, bătîndu-mă pe umeri, răspunse scurt:
— Născocirea e fără greş, fiind pecetluită de zei.
— Numai de n-ar muşca şi zeii, şopti Verzalis, dar, spre norocul nostru, doar eu îl auzisem.
La „sakinagas" n-am mai ajuns. Ne-a spus arhontele, mai tîrziu, că polemarhul ar fi adunat acolo hoarde de centauri şi minotauri, lăsîndu-i să crape de foame spre a-i obişnui cu pornirile cele mai sălbatice şi a-i arunca, la nevoie, împotriva barbarilor.
La han ne aştepta Plumbos, cam morocănos. Verzalis era stacojiu.
— Aveţi, cumva, veşti de la Troia?
Plumbos răspunse în doi peri:
— Corăbierii spun că zeii nu au aruncat sorţii de izbîndă. Troienii sînt pe ducă, totuşi. Regii regilor se luptă cu vitejie să toarne odată în vinele noastre sîngele barbar.
— Ce tot spui, mărite neguţător, despre barbari? Tu însuţi eşti barbar, slăvite frigian, cum şi eu sînt barbar, fiind tocmai din Sidonul Feniciei. Sînt în slujba aheilor şi cunosc aheii şi ei n-au nevoie de sînge barbar, aşa cum barbarii nu au nevoie de sîngele danailor.
Plumbos nu înţelegea o iotă, bolborosea vorbe fără şir, dar Verzalis nu terminase:
— Am străbătut, mărite Plumbos, în lung şi în lat Marea cea mare şi am trecut dincolo de Coloanele lui Hercule, ca vîslaş pe corăbiile din Sidon. Ţinînd aproape de ţărm, ziua, tălmăcind rostul stelelor, noaptea, am ajuns pînă la capătul lumii, zărind pretutindeni muritori pe maluri. Gîndesc că „kyronimele" n-ar ajunge pentru atîta suflare de barbari.
— Tu, aheu, vorbeşti nelegiuit despre "kyronimele" din Khoifos.
— Khoifos nu-i aheu, mărite Plumbos. De-ar şti, aheii ar da foc „kyronimelor".
Verzalis se înfuriase, îi dădeam dreptate, i-am şi spus lui Plumbos că noi sîntem neguţători cinstiţi şi nu culegători de monştri, dar frigianul pricepuse totul anapoda.
A doua zi, în zori, un copilandru veni la noi cu trei porumbei de la sisif. Nu a putut spune cum ajunseseră tocmai la el, dar porumbeii erau sigur de la Demonis, sisiful „Icaridei" din Libria, cetatea mea natală ocrotită de Hefaistos, stăpînul focului şi al meseriilor. Am scris pe plăcuţe, în nici treizeci de semne silabice, despre prăpădul ticluit de polemarh pe insula Khoifos. Am zgîriat aceleaşi cuvinte pe fiecare tăbliţă, gîndind că, din trei, măcar una va ajunge pe mîna sisifului din Libria.
La prînz, eram puşi în lanţuri, eu şi Verzalis, cufărul făcut zob de efebi, iar, seara, polemarhul Toluenis ne-a vîndut frigianului pe o sută de capete de bou.
— O necatombă , mărite Plumbos, zise polemarhul din Khoifos, rostind un cuvînt necunoscut, deşi aheu, dar venit, pesemne, de la barbari. O hecatombă!
Am lucrat în Frigia mai bine de nouă ani, ca sclavi în mina de cupru a lui Plumbos. Munceam zi şi noapte, în lanţuri, departe de orice semen, ca nişte vite de povară. La moartea frigianului, Nedeya a îngăduit să ne răscumpărăm, pe cheltuiala „Icaridei" din Libria, despre care nu mai ştiam nimic. Am pornit din nou spre Troia, de data aceasta pe uscat trecînd prin întîmplări nenorocite, uitaţi de Hefaistos, dar şi de polemarhul din Khoifos. După întortocheate isprăvi şi încercări, am ajuns la Troia!
Mîndra cetate barbară se prăbuşise. Zidurile ei nu se răciseră, ruinele mai respirau încă, dar răsuflarea cetăţii lui Priam era pe sfîrşite.
— Un cimitir abia deschis, şopti Verzalis, cum spusese şi la moartea statului aheu Dafnis, Cămara Nimfelor.
— O hecatombă, zise careva, de sub ruine ori de pe singurul zid rămas drept, care căzu şi el în genunchi, prăbuşindu-se apoi peste trupul cetăţii.
Vocea fusese aievea. Dintr-o crăpătură a colţului de stfncă se iviră trei corăbieri, dintre care unul fusese pe Khoifos. Ne spusese în grabă că auzise nişte poveşti de la pescarii din larg. Vestea despre Khoifos pornise de prin Ciclade, parcă din Libria, o coajă de nucă de pe lîngă Paros, şi slujitorii marelui Prometeu şi ai bunului Asclepios, fidelii nemuritorilor Hefaistos şi Artemis, mulţimi de pescari şi luntraşi, de fierari şi plugari au smuls din Khoifos „kyronimă" cu „kyronimă", au alungat centaurii şi minotaurii, lăsînd pămîntul aheu marmurei, plugului, barosului, literei.
Porumbeii ajunseseră, prin urmare, la sisiful din Libria, cetatea mea natală ocrotită de marele Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, cel mai vrednic dintre zei.
Dar de ce zisese corăbierul „hecatombă" mîndrei cetăţi prăbuşite-n ruine? Îl descoase Verzalis pe îndelete, aşa încît putui să aflu rostul că „muritorii pot strîmba amarnic rostul cuvintelor, dar rostul strîmbat al hecatombei trebuia fătat mort."
Venise vremea să ne întoarcem, Verzalis şi cu mine, Zetsarios, în Libria natală.
(Perpetuum comic ’83, pag. 243)
