Odă pentru Alfons

        Mult stimatul nostru şef Alfons Moţescu nu te întreabă niciodată ce părere ai despre cutare problemă. El ţi se adresează aşa: „Dragul meu, te rog să fii de acord cu..." Se înţelege cu părerea lui, pe care ţi-o expune cu argumente ferme. Şi dacă te roagă aşa de frumos, cum să ai nedelicateţea să spui că nu poţi fi de acord? Mai ales că nici nu ţi-a cerut părerea. A da un obiect de uz casnic, personal, familial etc. fără să ţi se ceară se apreciază oriunde ca o manifestare de generozitate. Dar a-ţi oferi părerea fără să ţi se ceară e cu totul altceva. Te poţi alege cu unul din calificativele obraznic, imprudent, tîmpit, calcă-n străchini etc. Şi te mai poţi trezi gonit de la uşa neamurilor şi a prietenilor.
        Şi dacă totuşi îndrăzneşti, cu cea mai mare delicateţe, sfială, teamă sau chiar groază pentru viitorul tău şi al copiilor tăi, să-ţi exprimi o opinie fără a fi întrebat, şeful nostru Alfons Moţescu reacţionează pe loc (urmările se văd mai tîrziu) în trei feluri. Cînd se află într-un cerc prea numeros, căruia ştie că nu-i poate ţine piept, zice aşa: „Mă rog, putem discuta, că timp de pierdut avem". Şi zicînd acestea, îşi întoarce profilul spre asistenţă şi pune mîna la falcă. În asemenea momente este ofuscat în cel mai înalt grad, dar simţind că nu poate înfrunta mulţimea, tace şi se face că ascultă. În sinea sa însă ne compătimeşte: sîntem prea mici ca să ne punem cu el. A nu-i împărtăşi părerea echivalează cu o jignire personală, pentru că unde mai poţi găsi o părere mai bună ca aceea pe care tocmai ţi-a prezentat-o şi ţi-a cerut scurt să fii de acord cu ea? Sîntem într-adevăr demni de toată mila dacă ne închipuim altceva.
        Dacă îşi înfăţişează ideile într-un cerc pe care îl ştie anemic şi nicidecum demn de o confruntare, atunci reacţia sa la părerea contrarie este violentă. Vocea sa urcă pe frecvenţe înalte şi începe să semene cu un lătrat sau schelălăit care bagă groaza în interlocutorul recalcitrant, dar nu îndeajuns de voinic pentru a se lua la trîntă cu un Goliat ca el.
        În fine, omul nostru are şi momente de slăbiciune, un fel de crize de democratism. El, aristrocratul spiritului, cedează cu următoarele cuvinte efigie: Fie şi un lup mîncat de oaie! Se ştie din bătrîni că orice comparaţie şchioapătă, dar lupul rămîne tot lup chiar şi în zicale, iar noi, oiţele, înţelegem prea bine că vorba vine că-l putem mînca. Şi nimeni nu ia în serios îndemnul lupului. Fiecare pricepe atîta lucru, că lupul nu poate fi mîncat (încaltea de nişte oi!) şi aşteaptă cu supunere data următoare, cînd lupul se va oferi din nou să fie mîncat, rămînînd, ca în faptele minunate de odinioară, mereu întreg.
        Prietenul meu Alfons... Îl pot considera prieten, fiindcă singura lui grijă este, după cum ne-o spune şi ne-o repetă, binele oamenilor din subordinea sa. Prietenul şi binefăcătorul meu se autocitează cu plăcere, cu timbru, viteză, intonaţie şi pe frecvenţe foarte diferite şi nuanţate. Cam aşa:
         „Ce v-am spus?!"
         „Nu v-am spus eu?"
         „Dacă m-aţi fi ascultat pe mine...!"
         „V-am spus-o de atîtea ori!"
         „V-am spus şi vă repet".
         „V-am spus şi vă repet!"
         „V-am spus şi vă repet!!" (semnele de exclamaţie pot fi înmulţite).
         „De cîte ori să vă spun?"
         „De cîte ori să vă spun?!"
         „De cîte ori...!?"
        Ş.a.m.d. Vocea reproduce după caz dispoziţia de moment a prietenului şi binefăcătorului meu: mirare, reproş, superioritate (justificată, recunosc), spaimă, indignare, revoltă, dorinţa sinceră de a face din noi oameni, o imensă milă şi multe altele de acelaşi gen, care nu pot fi reproduse cu ajutorul sărmanelor semne de punctuaţie, atît de puţine şi de convenţionale că nu mai rămîne nimic din grandoarea acestui minunat om.

(Perpetuum comic ’86, pag. 107)