Am fost, adesea, întrebat de către cititori, unde îmi procur cazurile, întîmplările şi tipurile din modestele mele lucrări beletristice. Bineînţeles, din viaţă, am răspuns eu de fiecare dată. Din viaţă, din viaţă — s-a insistat cu întrebarea — dar cum?
Ei, aici e aici. Toţi cititorii de bună credinţă vor fi dispuşi să-şi închipuie că, dis-de-dimineaţă şi pînă noaptea tîrziu, bat străzile, alerg prin pieţe, trenuri, avioane, cîrciumi, instituţii de tot felul, pentru a cunoaşte oameni şi întîmplări; cu alte cuvinte, pentru a mă întîlni cu viaţa. Nimic mai neadevărat, din păcate. Sînt un leneş fără de pereche: mă scol pe la zece, citesc ziarele pînă pe la unşpe, cînd iau micul dejun, dau cîteva telefoane fără importanţă, după care trag un puişor de somn de o oră şi jumătate. Mănînc de prînz pe la ora patru, după care fac o lectură lejeră şi mai aţipesc un pic. Seara dacă nu e nimic interesant la TV pierd vremea cu cîte un amic care, la fel ca şi mine, n-are ce face; jucăm o tablă, un şah, un şaizeci şi şase, bem cafeluţe etc. În noapte, tîrziu, mîzgălesc o pagină-două, după care mă cuprinde un somn şi fără vise. Am citit şi eu în diferite cărţi, almanahuri şi reviste, despre unii scriitori devoraţi de pasiunea scrisului, robi pe viaţă ai condeiului sau pixului, care se scoală la două noaptea şi scriu cîte douăsprezece ore în şir, pînă le dă sîngele pe nas, şi care, apoi, citesc şi cercetează documente încă zece ore, rămînîndu-le timp şi pentru o zbenguială cu un nepoţel bucălat şi blond în parcul de vizavi. Toată admiraţia mea, domnilor, le zic, dar nu sînt în stare de aşa ceva, pentru mine, scrisul nu e decît o plăcere ca oricare alta: cum e ţigara, cafeluţa, plimbarea de seară sau pîinea prăjită.
Recent, m-a vizitat un furnizori de cazuri oarecum ieşit din comun. Era un avocat pensionar, care mi-a mărturisit cu sinceritate situaţia financiară precare în care se află.
— Ca pensionar — mi-a zis el, aprinzîndu-şi o ţigară „Carpaţi" ca semn sigur al decrepitudinii sale materiale — primesc o pensie. Dar, la rîndul meu, dau şi eu o pensie.
— Alimentară?
— Fireşte. O clientă pe care am divorţat-o în două rînduri — escroacă notorie — m-a ademenit într-o seară la ea acasă, m-a servit cu nişte alcool amestecat cu tranchilizante, eu am adormit pe canapea, iar ea m-a dezbrăcat şi m-a dus în dormitor. Dimineaţa, a venit femeia de servici să-i aducă laptele, aceasta m-a văzut în timp ce mă duceam spre baie ţinîndu-mă de pereţi şi aşa mai departe. Am pierdut procesul cu brio, deşi m-au apărat cei mai pricepuţi şi distinşi colegi şi deşi diferenţa de vîrstă dintre mine şi reclamantă era zdrobitoare: ea douăzeci şi nouă de-ani, eu şaizeci şi nouă.
— Şi cu ce pot să-ţi fiu eu dumitale de ajutor?
— Nu dumneata trebuie să mă ajuţi pe mine, ci invers.
— Adică?
— Dumneata cum eşti categorisit, la ora actuală, ca scriitor? Excelent, bun sau mediocru?
— Ultima oară, un oarecare critic m-a numit „cunoscutul umorist".
— „Cunoscutul"?! Cam puţin. Vrei să te fac „notabil"?
— Adică cum „notabil"?
— Adică, pe viitor, să se spună despre dumneata că eşti un scriitor notabil. Te-ar avantaja?
— Da — zic, după circa trei clipe de gîndire — cred că m-ar avantaja. Asta ar îndemna ca întreaga critică literară să ia, vrînd-nevrînd, notă de mine.
— Exact. Fii atent, am să-ţi dau nişte subiecte extraordinare, cu care ai să le rupi gura la toţi. Toate, deşi smulse din viaţă, sînt unicate. Trei sute bucata.
Suma era cam aspră. I-am zis că, pînă acum, găsisem la cincizeci de lei cu ghiotura. Uneori, chiar şi cu douăzeci şi cinci.
— Dumneata nu înţelegi că ce-ţi dau eu sînt unicate?! a strigat avocatul pensionar, nervos. O să-i umileşti pe toţi confraţii, toţi se vor zgîria pe obraji de invidie.
— Bine, zic, dă-mi primul subiect, de probă.
— Banii! ordonă el, întinzînd mîna.
— Păi aşa, pe neve?!
— Dacă-ţi convine. Nu lucrez decît cu plata anticipat. Nu risc să-mi răcesc gura de pomană.
Am scos trei bancnote de cîte o sută şi i le-am dat. Le ţineam pentru un cadou de ziua nevestei. O să-i dau doar un pupic dulce după ureche, să zică mersi.
— Ascult.
— Cazul pe care ţi-l spun s-a judecat acum o săptămînă la tribunalul sectorului şase, a ţinut trei zile şi-a făcut sala întreagă să plîngă în hohote. El, douăzeci şi unu de ani, măcelar, ea, nouăsprezece, picoliţă la „Capşa". Copilăriseră împreună, erau vecini, părinţii la fel, au hotărît să se logodească, apoi să se căsătorească, nunta urmînd să aibă loc de lăsata secului. Îtr-o zi, tatăl fetei îşi lasă maşina (un „Mercedes" pe motorină) în faţa casei, n-o duce în garaj (era grăbit) şi, cînd iese afară, ca să plece din nou în oraş, după treburi, găseşte cîinele vecinului, adică al familiei băiatului, urinînd pe una din roţile maşinii. Tipul îi dă cîinelui un şut în burtă, cîinele începe să chelălăie, iese la poartă stăpînul lui şi întreabă: „Ce-ai avut, mă, cu cîinele meu, de ce dăduşi în el?" „Păi, zice, de-aia, că se freacă de maşina mea, şi n-am dat un sfert de milion pe ea ca să mi-o spurce javra ta", după care, din una-n alta, au trecut la înjurături de mamă, la palme şi la pumni, de a trebuit să-i despartă alţi vecini, care s-au şi mirat: „Ce dracu’, mă, din ce vă luarăţi?"
— Într-adevăr, am exclamat eu, înmărmurit de uimire şi oroare. Crîncenă chestie.
Şi, în aceeaşi seară, am scris o povestire cu subiectul respectiv, pe care o prestigioasă revistă semiculturală a şi publicat-o imediat. În zilele următoare am primit mai multe telefoane de felicitare de la cunoscuţi.
— Dom-le, e autentică? mă întrebau.
— Da, dom-le, le răspundeăm, autentică sută la sută.
— Bravo! E grozavă.
Peste cîteva zile, avocatul pensionar a venit din nou cu un subiect trăznet, tot unicat, tot rupt din viaţă: un tînăr ofiţer de infanterie, venit mai devreme de la manevre, în urma unei sesizări, îşi acuză soţia de infidelitate, aceasta nu are argumente convingătoare întru apărarea sa, drept pentru care el o strînge de gît. Trei sute, plata pe loc. Peste alte cîteva zile, alt subiect: doi fraţi gemeni, marinari, pierduţi unul de altul de cînd erau mici, eşuează fiecare cu vasul lui în Pacific, se salvează pe o insulă pustie, aici îşi dau seama că sînt fraţi, lacrimi de bucurie etc. Două sute cincizeci de lei şi un kil de vin superior. Alt subiect-bombă: un vînzator de Aprozar adună ban cu ban din mica lui lefşoară şi cumpără trei apartamente, pe care le dă ca zestre celor trei fete. Cînd ajunge la bătrîneţe, vrea să tragă la una din fete, ca să aibă adăpost şi îngrijire, dar aceasta nu-l primeşte. „Tată, nu te supăra, dar soţul meu nu suportă persoană străină în casă, el preferă să umble în pielea goală în orice sezon, n-am ce-i face". Se duce la a doua — la fel. „Dragă tată, nu te supăra, dar o am deja pe soacră-mea la mine, mi-e suficient". La a treia — la fel. După care, bătrînul moare, degerat, într-un parc public. Acelaşi preţ.
Toate subiectele mi s-au potrivit mănuşă, transcriindu-le pe hîrtie cu mare plăcere şi măiestrie artistică. Dar nu mică mi-a fost mirarea citind, apoi, într-o revistă săptămînală specializată în urmărirea vigilentă a activităţii literare, o notă care se intitula: „Un plagiator notoriu" şi în care se demonstra că subiectele ultimelor mele povestiri erau furate, fără ruşine, după unele piese ale cunoscutului dramaturg englez Shakespeare.
A doua zi, l-am aşteptat pe avocatul pensionar cu un picior de scaun în mînă, hotărît să-i sparg capul.
— Nenorocitule şi escrocule, am urlat, din scriitor notoriu m-ai făcut plagiator notoriu! Pretindeai că toate cazurile sînt unicate, în timp ce dumneata le furai din Shakespeare! Secătură!
— Dom-le, mi-a zis el, fii calm. Toate cazurile sînt, realmente, autentice, reale şi unicate. Vino cu mine la tribunal, ca să te convingi. Vino, te rog.
M-am dus la tribunal, unde ne-a primit chiar grefierul şef. Acesta, binevoitor, mi-a pus în braţe un vraf de dosare pe care le-am răsfoit timp de opt ore. Într-adevăr, cazurile respective figurau acolo, negru pe alb, aşa cum mi le povestise avocatul: şi chestia cu măcelarul şi picoliţa, şi chestia cu infanteristul, şi cea cu fraţii, şi cea cu bătrînul rămas pe drumuri. Furnizorul meu lucrase cinstit, m-a obligat să-i cer scuze pentru insultă. Drept pentru care, venind, seara, spre casă, m-am întrebat, profund nedumerit: e posibil oare, ca şi eu, şi Shakespeare, să avem aceeaşi sursă de inspiraţie?!
(Perpetuum comic ’88, pag. 9)
