Cum se scrie un roman poliţist

        Într-un adevărat roman poliţist, tînărul detectiv are o tînără soţie şi un băieţel de doi anişori. Tînărul detectiv ajunge acasă tîrziu după miezul nopţii, obosit, dar, totodată, cu mulţumirea de a fi făcut inofensiv un criminal înrăit, în pofida alibiului (evident fals) al acestuia, amprentele găsite pe scrumiera dintr-un mare restaurant nelăsînd nici un dubiu asupra vinovatului.
        Sosit acasă, tînărul detectiv calcă în vîrful picioarelor, spre a nu-şi trezi tînăra soţie. Dar, fireşte, tînăra soţie nu doarme şi îl întîmpină pe tînărul detectiv, spunîndu-i că băieţelul lor adorabil a învăţat o poezie nouă. Privesc amîndoi, cu ochii umeziţi de lacrimi, la băieţelul dormind ca un îngeraş în pătucul său imaculat. Apoi, tînăra soţie încălzeşte tînărului detectiv supa, din care tînărul detectiv nu apucă niciodată să guste, pentru că sună telefonul. La capătul celălalt al firului este bătrînul detectiv, superiorul tînărului detectiv, care-i spune acestuia, cu blîndeţe, că îi pare rău pentru deranj, dar un caz presant îl reclamă urgent la birou. Tînărul detectiv oftează, tînăra soţie oftează, băieţelul oftează şi el, prin somn.
        Tînărul detectiv ajunge la birou, unde se întîlneşte cu bătrînul detectiv. Acesta din urmă are ochii roşii de oboseală şi îşi masează discret, cu mîna dreaptă, partea stîngă a pieptului, pentru că suferă de o gravă maladie coronariană, pe care o ascunde celor din jur; cei din jur ştiu însă toţi de boala bătrînului detectiv, şi încearcă să-l menajeze cît pot, prinzînd cît mai mulţi criminali periculoşi. Bătrînul detectiv cere tînărului detectiv o ţigară, dar n-o aprinde, mulţumindu-se s-o miroase îndelung. Apoi, scoate dintr-un sertar o fotografie, pe care o arată tînărului detectiv. Tînărul detectiv îşi ascunde cu greu o tresărire (întotdeauna tinerii detectivi îşi ascund cu greu tresăririle) şi exclamă: „El e"... Bătrînul detectiv îşi maschează un surîs amar (întotdeauna bătrînii detectivi îşi maschează un surîs amar) răspunzînd: „Ai dreptate"...
        După care bătrînul detectiv îl întreabă pe tînărul detectiv: „Te-ai gîndit la un plan?". Bineînţeles că tînărul detectiv se gîndise la un plan, pe care-l expune detaliat superiorului său. Îl va urmări pe criminalul care se crede infailibil, îl va prinde în flagrant delict şi îl va înainta, cu cătuşele la mîini, justiţiei. Unde îl va urmări? Fireşte, în diferite baruri de zi şi de noapte, ştiut fiind că orice criminal care se respectă îşi petrece zilele şi nopţile în barurile de zi şi de noapte. Bătrînul detectiv aprobă planul tînărului detectiv, cu amendamentele de rigoare, spunîndu-i să fie atent, întrucît periculosul criminal este înarmat pînă-n dinţi, inclusiv pînă în măseaua de minte, unde deţine o armă cu laser. Apoi, privindu-l cu dragoste părintească pe tînărul detectiv, bătrînul detectiv îl întreabă ce-i face familia. Urmează o scenă duioasă, în care tînărul detectiv prezintă bătrînului detectiv patruzeci şi şase de fotografii color ale tinerei sale soţii şi ale gingaşului său băieţel. Bătrînul detectiv îşi reprimă cu greu o lacrimă (întotdeauna bătrînii detectivi îşi reprimă cu greu o lacrimă), sfătuindu-l pe tînărul detectiv să aibă grijă de tînăra sa soţie şi de adorabilul său băieţel. Tînărul detectiv îşi înăbuşă emoţia (întotdeauna tinerii detectivi îşi înăbuşă emoţia) asigurîndu-l pe bătrînul detectiv că îi va urma întru totul sfaturile.
        În continuare, tînărul detectiv intră în barul de zi „Calipso", unde, evident, îl descoperă la o masă pe criminalul înrăit. Tînărul detectiv cere o bere. Criminalul înrăit cere un whisky. Tînărul detectiv îşi aprinde o ţigară scurtă, populară, fără filtru. Criminalul înrăit îşi aprinde o ţigară lungă, aristocratică, cu filtru. (Întotdeauna, detectivii, fie tineri, fie bătrîni, comandă bere — spezele lor de deplasare fiind modeste — şi fumează ţigări ieftine, în timp ce criminalii înrăiţi beau whisky şi pufăie ţigări scumpe, dacă nu chiar trabucuri. În acest fel, criminalii înrăiţi se autodemască, uşurînd munca detectivilor, fie ei tineri sau bătrîni).
        De masa criminalului înrăit se apropie un vînzător ambulant de caramele cu lapte, în care tînărul detectiv recunoaşte, cu obişnuita sa perspicacitate, pe complicele criminalului înrăit. Vînzătorul ambulant oferă criminalului înrăit patru sorturi de caramele cu lapte, între care strecoară un bileţel. Tînărul detectiv fotografiază bileţelul, cu ajutorul unei scobitori electronice. Biletul nu conţine decît un singur cuvînt: „Cleopatra". Tînărul detectiv trece repede în revistă istoria Egiptului antic, reciteşte în memorie circa două sute de pagini din viaţa lui Iulius Cezar, se opreşte asupra unor episoade zbuciumate din existenţa lui Antonius, după care, cu o impecabilă deducţie, conchide că misteriosul cuvînt „Cleopatra" este, de fapt, numele unui cunoscut bar de noapte. Prin intermediul unei găici de la curea (gaica fiind, de asemenea, electronizată) tînărul detectiv transmite bătrînului detectiv că deznodămîntul acestui caz încîlcit se va produce în sînul „Cleopatrei", respectiv al barului cu acest nume. Bătrînul detectiv trimite în jurul barului paisprezece ajutori de detectivi, deghizaţi în coşari, măturătoare de stradă şi autobuze de noapte.
        Tînărul detectiv se plasează la o masă, ascunsă vederii celorlalţi de către trupa de balet a barului. Făcîndu-se că este atras de picioarele balerinelor (lucru exclus, pentru că el îşi iubeşte prea mult tînăra soţie), tînărul detectiv urmăreşte, printr-o lunetă specială, camuflată în monograma batistei, toate mişculaţiile criminalului înrăit. De masa acestuia se apropie o florăreasă, cu un decolteu gen Sophia Loren, dar tînărul detectiv nu poate fi corupt prin asemenea maşinaţii, el dîndu-şi seama că aluniţa de pe sînul stîng al florăresei este, în realitate, un mesaj adresat criminalului înrăit. Folosind scobitoarea electronică, tînărul detectiv fotografiază sînul florăresei, fără nici o intenţie erotică, ci strict interes de serviciu. Mesajul pe care-l conţine aluniţa e clar: „Lichidează-l". Prin luneta sa specială, tînărul detectiv observă cum criminalul înrăit cumpără un bucheţel de flori, care, la o examinare atentă, se dovedeşte a fi o mitralieră. Tînărul detectiv îşi striveşte un surîs în colţul buzeior (întotdeauna tinerii detectivi îşi strivesc un surîs în colţul buzelor), se ridică tacticos de la masă şi se apropie de cea a criminalului înrăit. „Predă-te!", îi spune — calm, dar tăios — tînărul detectiv. Criminalul înrăit îndreaptă mîna spre bucheţelul de flori, care e, în realitate, o mitralieră, însă, în aceeaşi secundă, corpul de balet îl înconjoară şi îl imobilizează, balerinele fiind, se înţelege, destoinici ajutori de detectivi. Criminalul înrăit scrîşneşte din dinţi (întotdeauna criminalii înrăiţi scrîşnesc din dinţi) şi se predă.
        Apare şi bătrînul detectiv, care condusese, din umbră, întreaga operaţiune, deghizat într-o frapieră îl felicită pe tînărul detectiv, care răspunde, cu modestie, că nu şi-a făcut decît datoria. Bătrînul detectiv îl trimite pe tînărul detectiv acasă, ordonîndu-i să se odih-nească şi (aici bătrînul detectiv face tînărului detectiv cu ochiul) să-i dăruiască minunatului său băieţel o gingaşă surioară. Tînărul detectiv roşeşte ca o fată (întotdeauna tinerii detectivi roşesc ca o fată) şi pleacă acasă. Tînăra soţie îl aşteaptă cu lacrimi în ochi şi cu supa pe aragaz, dar, zărindu-l, îşi şterge lacrimile şi îi toarnă supa în farfurie. Bineînţeles că sună telefonul tocmai cînd tînărul detectiv duce la gură prima lingură, bineînţeles că la telefon este bătrînul detectiv care-l invită, urgent, la birou.
Aici se termină cartea, nu înainte ca tînăra soţie să verse supa înapoi în oală, pentru că această supă va mai fi folosită şi în viitoarele romane, în care tînărul detectiv îşi va continua aventurile, mînă în mînă cu bătrînul detectiv. Rezultă că supa pregătită de tînăra soţie nu va fi consumată niciodată. Atîta pagubă...

(Perpetuum comic ’91, pag. 118)

Vezi toată postarea

Anecdote V (pc91

        — Ce faceţi? — ţipă pacientul către dentist. Trebuia şi-mi scoateţi alt dinte!
        — Calm, calm! Vom ajunge şi la el, prietene!

*

        Un tribunal american a condamnat un inculpat la 130 de ani de închisoare.
        — Nu vă alarmaţi — l-a încurajat judecătorul. Nu sîntem birocraţi. Veţi ispăşi atît veţi putea.

*

        — Care este diferenţa între sport şi infidelitate?
        — Despre sport vorbesc toţi, dar nimeni nu-l practică.

*

        Soţul se întoarce vesel acasă şi-i spune soţiei:
        — L-am auzit pe portar cum se lăuda unui domn că s-a culcat cu toate femeile din bloc, cu excepţie uneia.
        Soţia căzu pe gînduri, apoi zise:
        — Precis e mototoala aceea de la etajul trei!

Culese de VIOREL CLOPOVSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 94)

Vezi toată postarea

Prostia – o boală incurabilă?

        Se spune că o boală bine diagnosticată este pe jumătate vindecată. Dar să recunoşti boala nu e deloc simplu, pentru că fiecare are forme variate de manifestare, care depind în primul rînd de bolnavi. De aceea se mai spune că nu există boli, ci bolnavi. În cazul prostiei, stabilirea diagosticului este o problemă şi mai dificilă. Asta pentru că nu există o specializare în acest domeniu, adică o diplomă care să-i dea dreptul cuiva să se pronunţe categoric, iar pe de altă parte, mai nimeni nu se recunoaşte atins de această maladie. Unii chiar se consideră imuni. Cînd încep să creadă acest lucru, înseamnă că boala deja şi-a făcut apariţia. Primul simptom este pierderea simţului umorului.
        În afara formelor contagioase, care se transmit prin contact direct, prostia poate să apara din senin. Asta nu înseamnă că dacă e cerul înnorat pericolul e mai mic. Prostia poate să apară la orice vîrstă, şi mal ales atunci cînd nu te aştepţi. Există însă o vîrstă periculoasă, aceea la care omul începe să creadă că nu are ce învăţa de la cei mai tineri. Se poate învăţa oricînd şi de la oricine. Şi de la o găină, de exemplu, cît e ea de găină!
        Prostia ereditară este mal puţin răspîndită decît s-ar crede. Nu acelaşi lucru se poate spune despre prostia din naştere, care este altceva. A nu se confunda cu naşterea din prostie, întîlnită şi aceasta din belşug. E drept că se şi moare din prostie, frecvent chiar. Uneori în masă, cum e cazul războaielor, deşi nu mor adevăraţii bolnavi.
        După sfera de răspîndire, ar fi prostia în familie, prostia în societate şi prostia la locul de muncă. Nu al prostiei, se înţelege! În această ultimă sferă, nimeni nu poate fi cu adevărat imun. Nici şeful. Tocmai cînd vrea să te convingă cu tot dinadinsul că el e sănătos, nu trebuie să-l crezi. Ar fi o prostie! În domeniul tehnic, de producţie, apare şi o formă aparte, adică prostia parţială. Atinşi de această forma sînt cei deştepţi într-o direcţie, dar care cred că numai în acea direcţie se găsesc deştepţi. În speţă, prostia la locul de muncă a căpătat denumirea de incompetenţă. Faţă de alte forme ale prostiei, incompetenţei i se aplică un tratament aparte. Nu neapărat după reguli mai clare, dar aparte. Depinde despre cine este vorba şi pe cine are el mal sus.
        Dacă se consideră că prostia în societate nu e gravă, se face o mare o greşeală. Grandomania, de exemplu, are acţiune lentă şi efect întîrziat, uneori resimţit de alte generaţii, de aceea nu trebuie tratată cu uşurinţă. Unii se cred mari încă de mici şi în final ajung unde şi-au dorit, dar tot mici rămîn. Sau ce nevinovaţi sînt puştii care se apucă de fumat, crezîndu-se mari cu o oră mai devreme, şi ce rău le pare multora cînd nu se mai pot lăsa! Altă prostie este conservatorismul. Dacă ne-am fi luat după vorba „aşa am pomenit!", am fi rămas la sapă de lemn. Deşi conservatorismul apare la o vîrstă mai înaintată, sînt şi cazuri de contaminare la vîrste fragede. Se ia, de, regulă, de la rudele de gradul întîi, sau de la şeful direct. O variantă stranie a prostiei este snobismul, care în general se ia de la marii maeştri. O formă apropiată de snobism este moda. Pe parcurs, însă, au apărut diferenţe vizibile între acestea. Moda, de exemplu, se ia de la unul la altul, de la oricine, aproape s-a generalizat şi a devenit cronică. Aşa că ar fi o prostie să se mal apuce cineva să-i caute vreun leac! S-ar putea spune că moda şi snobismul sînt cauzele crizei economice mondiale. Dar fără modă probabil că rămîneam în peşteră.
        Forma cea mai gravă a maladiei se pare că o îmbracă prostia în familie. Se poate spune asta şi pentru că aceste celule ale societăţii sînt multe, dintre care pe unele mi le voi pune în cap, tratînd prostia atît de direct, nu foarte pe ocolite, ca alţii care au simţul lipsei-de-răspundere. Astea-s riscurile! Unii se căsătoresc din prostie, sau divorţează din prostie. Dar între căsătorie şi divorţ, prostia ia forme nebănuite. Era să spun nesăbuite, deşi n-aş fi greşit cu nimic, prostia este o boală ruşinoasă şi dacă cei în cauză ar afla că gelozia este o formă a prostiei şi nu a iubirii, ar pleca ochii în pămînt. Tendinţa unuia dintre soţi, sau a ambilor, de a demonstra care este mai deştept dintre ei, este altă prostie! Această formă s-a extins îngrijorător, mai ales de cînd cu emanciparea femeii. Nu că sînt parte adversă, dar multe reprezentante ale sexului frumos consideră că emanciparea şi egalitatea sînt nişte hotărîri, care se adresează bărbaţilor. Deşi n-am generalizat, îmi dau seama că mi-am pus absolut toate femeile în cap, dar cineva trebuia şă-şi asume această plăcere. Dacă disputa dintre cei doi deştepţi dintr-o celulă a societăţii nu ia amploare dintr-un motiv sau altul, apare controversarea celor două perechi de socrii. Care dintre ei vine prea rar cînd trebuie să vină des, care vine prea des cînd trebuie să vină rar, care are mai multă grijă de nepoţi şi care mai puţină, care a contribuit mai mult la Oltcit şi care mai puţin? Dacă nici aici nu e material suficient, se caută în altă parte. Ce e mai greu, călcatul sau aspiratul, făcutul pieţei sau lecţiile cu cel mic? Şl tot aşa pînă la adînci bătrîneţi cînd încep să cîntărească medicamentele procurate de fiu sau de fiică, numărul vizitelor făcute de unul sau de celălalt...
        Din cîte am spus, fără să epuizez subiectul, pentru că prostia este de necuprins, s-ar putea înţelege că toată lumea suferă de această boală. Există şi acest aspect. Nici eu nu sînt vreun deştept, altfel aş face altceva acum, mai folositor mie. Dar ar însemna să fiu un egoist, şi egoismul e o prostie. Ca la orice maladie, însă, există indivizi mai mult sau mai puţin atinşi, aşa că se pot ajuta unul pe altul, sau chiar reciproc. Ba unul foarte grav îl poate salva pe altul şi mai grav. Totul este să nu apară prejudecăţile pentru că şi astea-s o prostie! De fapt eu nu vreau să stabilesc tratamente, ar fi o prostie! Eu sînt doar agentul provocator, ca vaccinul numit I.D.R. care ne avertizează dacă bacilul lui Koch şi-a făcut cumva apariţia.
        Multe şanse de vindecare sau ameliorare a bolii asigură cele şapte arte. Nu video, pentru că nu s-a stabilit ce este, boală sau modă, dar care se pare că nu ajută, deşi unii văd filme în prostie, cîte şase, şapte pe zi. De fapt nici la cinematograf sau la teatru nu e sănătos să rîzi în prostie arătîndu-l pe altul cu degetul. Pînă la urmă cred că autotratamentul este cel mai eficient. Să nu se înţeleagă tratamentul autor. Asta e altă gîscă... Din vechi timpuri, simpla lectură sau lectura repetată a dat rezultate excelente. Cu condiţia ca cititorul să se simtă implicat. Totul e să nu se simtă jignit. Ar fi o prostie!

(Perpetuum comic ’91, pag. 80)

Vezi toată postarea

Povestea vorbei întrerupte

        Ce le putea spune? Cum să înceapă? Dar parcă de început era vorba? Ce-i drept, era vorba şi de asta şi încă de multe altele. Bine, bine, dar cum să facă? Of, numai întrebările cît timp îţi mănîncă. Să nu mai spun de răspunsuri...
        Cel mai bine era să intre, să aştepte să se facă linişte, să se uite la ei, la toţi, să spună cine era şi ce urma să facă. Dar ei, crezi că ei nu ştiau ce urma să facă, ei care ştiu totul în afară de ceea ce-i putea surprinde de la bun început.
        Începutul ăsta o să-l omoare. Era acelaşi lucru, adică mereu se întîmpla acelaşi lucru ca şi atunci cînd trebuia să intre la cineva, undeva unde nu mai fusese niciodată şi trebuia să întrebe, să afle ceva sau, mai rău, să ceară ceva. Adică să meargă acolo unde numai de el nu aveau timp şi loc, căci au şi ei, ca fiecare, treburile lor, le place să facă, să vorbească tot ce-au mai făcut şi ce-au vorbit. Odată, îi spunea Mircea, cel mai simplu era să nu te mai gîndeşti, să intri, să rupi cu tine, şi să intri. Chiar aşa. Dar parcă poţi să nu te mai gîndeşti? Poţi i-a zis el, dacă eşti de capul tău.
        Da, da, dar uite că acum nu era de capul lui, trebuia să fie atent la ce face şi ce spune, nu că prima impresie contează — că asta contează, fir-ar să fie! — dar nu ştii la ce poţi să te aştepţi. Îi povestea Mircea că aici e ca la injecţie, te doare un pic şi pe urmă te simţi bine, adică intri în normal. Lui, însă, tocmai de normalul ăsta îi era teamă. Cum arăta? Nu chiar teamă, dar o nelinişte, acolo, tot era. Păi, e firesc!
        Ce, parcă paraşutiştii cînd se aruncă, ştiu ce-i aşteaptă? Au fost antrenaţi, fizic şi mental, au luat-o încet, încet, s-au obişnuit să aibă curaj — cum o fi cînd nu-l ai şi trebuie să-l capeţi? Dar cine ţi-l poate da? — şi restul devine exerciţiu, rutină, obişnuinţa curajului.
        Nu cumva se gîndeşte prea mult? Oricum e plătit pentru ceea ce urmează să facă, a fost şi el antrenat dar uite că obişnuinţa n-a apărut. Abia acum, dacă are noroc, o s-o capete. Ce tîmpenie, auzi, dacă are noroc, o să se obişnuiască! Păi ăsta e norocul, să te obişnuieşti sau, dimpotrivă, să faci mereu altfel? Depinde. Aude vorba asta de atîtea ori încît i se face lehamite s-o mai folosească. Tot e bine că-şi poate alege cuvintele, alea pe care le vrea el. Nu-i spunea maică-sa, de cîte ori scăpa vreun cuvînt mai nefolosit în zona ei, „ce vorbă-i asta?" Şi el îi explica, nu, mai întîi îi spunea cu binişorul şi pe urmă îi explica vorba respectivă. Degeaba.
        Aşa cum trebuie să facă el acum, cînd nu mai are nici prea mult timp. Să explice vorbele. Nu e simplu. Nimic nu-i simplu, aşa-i spunea Petrică atunci cînd voia să-l înveţe cum să repare ceva („Bă băiete, fiecare chestie are chestia ei şi p-aia trebe s-o ştii că p-ormă s-aşază ea singură"). Lui şi aşa nu-i plăcea să vorbească prea mult, cum dracu’ pot alţii să vorbească atît, milioane de cuvinte într-o viaţă de om, o viaţă de vorbe, că altfel cum să-i spui? Vorbe pe care trebuie să le explici, să le spui cu alte vorbe, ca să nu mai zică de „vorbele" din cap, nespusele, alte milioane, la rind, dacă le-o veni vreodată rindul. Că multe sînt, Doamne!
        Oricum, pentru ce are el de făcut, nu abundenţa contează, ci modul de prezentare şi desfacere. Dar calitatea, cu ea cum rămîne? Că aşa ar fi simplu, o să intre, spune bună ziua, şi pe urmă... Urma scapă turma. Frumoasă vorbă. Să i-o spună lu’ mutu’, că nu e bună nici de doi bani, deşi, uite ce curios lucru, tocmai că bani o să ia pe vorbele astea. Bani, nu altceva, îi vine să şi rîdă. Acu’ vreo sută-două de ani, ar fi primit produse agricole, ce-ar fi făcut cu banii? Mereu se inervează vecinul cu care mai schimbă o vorbă-două — din cauza... discrepanţei. „Frumos e dom’ne să iei bani că dai din gură, uite la mîinile-astea, treijdă ani a muncit în fabrică, ia uite le iele, păi asta-i muncă, lasă dragă că-i vorbesc cu respect, nu se supără omu', nu aşa vecine, că ne cunoaştem". Discuţia a fost ceva mai amplă, l-a lăsat pe gînduri deşi ar fi trebuit să zică şi el vreo două-trei vorbe omului, să-l lămurească de... discrepanţă, să-i explice că una-i munca lui, alta-i a ăluia din fabrică şi statu' nostru socialist le recunoaşte pe-amîndouă şi să-i mai fi zis că unii au mîinile bătute, alţii creieru', adică fiecare lucrează cu ce poate şi tot muncă se cheamă, să-i mai fi zis de Marx, da’ poate nu-l credea.
        Cine ar fi crezut, cu zece ani în urmă, c-o să fie acum în situaţia asta? Mult timp nu mai e, aşa c-ar trebui să se gîndească mai bine la ce le zice cînd o intra. Dar dacă o lasă baltă, chiar aşa! Ce se mai complică acum, stai să vezi complicaţii mai tîrziu. Frumoasă joacă! La el, ştie asta de mult, vorba contează, la alţii, gestul, la pictori adică, şi la boxeri. N-a ris ăla micu’ de s-a stricat cînd a auzit la televizor de unu’ în ring că „se exprimă cu acurateţe"? Şi ăla căra la pumni în capul celuilalt, de nu se mai vedea culoarea de la casca de protecţie. Oricum, ăştia chiar aşa cum „se exprimă" şi în ring tot au o proiecţie deasupra capului, că veni vorba, el, însă... Cînd o zice, zisă e şi se duce!
        Nu e bine s-o luăm nici aşa dramatic. Lasă că nici pînă acum n-a fost comic... Ce mare scofală! Să intri, să spui bună ziua, să te prezinţi şi pe urmă să te uiţi în ochii lor. Ca să citeşti ce? Altă lectură! A observat, însă, adesea, că lecturile astea sînt foarte interesante. Deloc obositoare şi, de multe ori, pline de surprize. Numai că el, în timp ce o să le vorbească, trebuie să le şi „citească" în ochi, să vadă cum reacţionează, ca să se poată orienta. La armată, hă, hă, nu făcuseră ei orientarea pe timp de zi şi pe timp de noapte în teren? Într-un fel se comportă omu’ ziua, altfel noaptea! A rîs pentru că şi-a adus aminte de aia pe timp de noapte, că trebuia folosită busola şi unul de la ei din pluton, nu că era prost, da’ cum venea vremea de busolă parcă se prostea şi mai mult, că nu le venea să creadă, era omu’ntreg pînă adineauri şi acum, poftim, galben tot. Mă rog, omul şi obiectul.
Poate că trebuie s-o ia metodic! Metoda, se ştie, e „un mod sistematic de cercetare şi de transformare a realităţii obiective", vorba e, mai are el timp acum să facă toate astea, mai ales să transforme o realitate obiectivă? Care încă nu ştie cum arată. O să vadă el, „vezi tu pe dracu’", i se spunea de cîte ori urma să întreprindă ceva mai neortodox, adică neconform. Oricum, nici dracu’ nu poate fi atît de negru. Că parcă de culoare e vorba. E o siguranţă în unii ceva de speriat; după ce că nu ştiu care e realitatea obiectivă, se aruncă triumfal înainte ca să-ţi arate cît de greşit eşti. „Ce vorbă-i asta?" E, după engleză, I’m wrong, you’re wrong, he’s wrong... Lasă domnule chestiile astea, să te văd cînd oi intra dacă-ţi vine tot aşa să conjugi? Ei, cu conjugările e ca şi cu înjugările: e de ajuns s-o porneşti, că pe urmă merg de vale firesc, repede şi cu precizie. Şi asta o să le-o serveşti cînd intri, aşa tam-nesam (cred c-aşa se scrie!) Ei nu, mai întîi facem o introducere, ne prezentăm, o să le spun c-o fi, c-o păţi, pînă le spun rostul. Restul? Nu, rostul, ca să priceapă. Şi tot aşa. Dar asta e funcţie de ei, eu am lecţia învăţată. Ca la tribunal, cînd te-a rugat un amic, dom’ne n-ai nici o grijă, îţi spun eu ce să zici, totu’ e să vadă ei c-ai venit cu lecţia-nvăţată, hai, te rog, nu mă lăsa, da’ de ce te-ai gîndit la mine?, ai, mă, ce vrei acum, să-ţi spun cît ţin eu la tine, ajută-mă şi te voi ajuta şi eu. Doamne fereşte! Să mă ajute el pe mine, adică la divorţ. Spun unii nişte prostii. Păi de ce prostii?! Dacă se întîmplă?
Hai, mai încet cu vorba că ne apropiem. Cred că pe-aici trebuie să fie. Pe aleea asta. Da, da, uite-o. Ia să întrebe pe cineva. „Bună ziua, nu ştiţi unde-i şcoala?" „Aia e, da’ n-a-nceput!" Ea n-a-nceput, dar o să înceapă el. (Mai vorbim noi peste cîţiva ani.)... „Bună ziua, dom’ profesor!"

(Perpetuum comic ’91, pag. 10)

Vezi toată postarea

Mic tratat despre perle

        Cînd un fir de nisip (sau alt corp neasimilabil) pătrunde în interiorul unei scoici de un anumit tip, organismul acesteia din urmă începe să-l înfăşoare în straturi concentrice de sidef, sfîrşind prin a-l transforma într-o perlă.
        Cînd o nouă idee pătrunde într-un creier, iar acesta nu posedă substanţele necesare pentru asimilarea ei corectă, ideea e tratată ca un corp străin şi restituită omenirii sub formă de perlă.
        Ar fi greşit să se creadă că producţia de perle e un monopol al veleitarilor semidocţi, al corigenţilor şi repetenţilor, adică — vorbind în genere — al inşilor cu o cultură poligonală (vreau să zic nerotunjită). Perle pot produce şi oameni trecuţi cu brio prin cele mai înalte forme de instruire şi chiar încununaţi cu lauri academici. Este adevărat că la ei perlele devin mai rare, dar prin aceasta cu atît mai preţioase.
        Colecţiile de perle au în ţara noastră o tradiţie îndelungată, una dintre cele mai vechi fiind celebrul „dosar" al Junimii. Mai apoi, preocupări similare au manifestat I.L. Caragiale, M. Sadoveanu, G. Călinescu, Al. O. Teodoreanu, Lascăr Sebastian şi mulţi alţii.
        Reproducînd mai jos cîteva extrase din antologia personală, garantez autenticitatea fiecărei piese în parte. Multe dintre ele poartă semnături notorii, pe care însă nu le voi divulga; nu vreau să (mă) supăr pe (cu) nimeni, mai ales în perioada concediilor de vară, cînd apare acest almanah.

LITERATURĂ ROMÂNĂ

        * Prima carte religioasă românească e Psaltirea moromeţiană.
        * Cronicarii sînt primii care scot limba din tiparul cărţilor religioase.
        * Tipătescu dispreţuieşte legea şi dă ordin ca adversarul său politic să fie violat la domiciliu.
        * Ana dansează cu Sămădăul fără ca Ghiţă să-i interzică anumite lucruri pe care Lică şi le permitea asupra ei.
        * Lisandru o iubeşte pe fata săracă pentru cinstea şi acurateţea ei.
        * Carol Davila, părintele cunoscutelor picături ce-i poartă pînă astăzi numele, a mai lăsat posterităţii un fiu, pe dramaturgul Alexandru Davila.
        * Haosul şi dezordinea se împletesc armonios în roman.

ISTORIE

        * La cartierul lui Traian, Maximus a dus numai un cap şi o mînă din corpul celui ce se sinucisese mai înainte de a cădea viu în mîinile subofiţerului de cavalerie roman.
        * La palatul domnesc de pe Podul Mogoşoaiei fusese pus în funcţiune un sistem de alimentare cu apă, inaugurat cu pompă de Gheorghe Bibescu.
        * Irina, nepoata Mariei Brîncoveanu, n-a avut copii cu Grigore Suţu, în saloanele lor avînd loc aproape zilnic serate artistice, literare şi muzicale.
        * Despre d-ra Dily se spune că, deşi venise în Bucureşti pentru o iarnă numai, îndrăgostindu-se de un tînăr boier a rămas în ţară pînă la moarte, dînd naştere unuia din bătrînii noştri generali.

ARTĂ PLASTICĂ, TEATRU, CINEMA

        * Constantin Artachino a avut o apariţie de cometă pe firmamentul artelor plastice, bucurîndu-se de succese timp de aproape 40 de ani.
        * Linia sigură din tablourile Paulei Tudor aduce aminte de vechile icoane pe sticlă din stampa japoneză.
        * Interpretarea lui Hamlet i-a deschis lui Richard Burton calea spre marele ecran, pe a cărui pînză, udată cînd cu lacrimile bucuriei, cînd cu cele ale eşecului, va juca tot felul de roluri.
        * Sergiu Nicolaescu se întoarce acum, cu o mişcare de 360 de grade, spre opera de analiză psihologică.
        * Acţiunea se desfăşoară la începutul veacului, pe o durată de 40 de ani.
        * Cum foarte multe din accidente izvorăsc din excese de viteză, filmele rutiere pedalează şi ele, cu succes, pe această temă.

IMPRESII DE CĂLĂTORIE

        * Holurile şi coridoarele erau transformate în talcioc, unde se comercializau bikini, sutiere, gumă de mestecat, blugi, adidaşi şi alte mărgele.
        * În faţa mea, un tînăr arab înalt şi frumos păstoreşte vreo douăzeci de valize, cinci neveste şi şapte copii, trei băieţi şi două fete.
        * Weimarezii încearcă, şi reuşesc, să facă din Goethe un titan, ceea ce şi este.
        * Mă gîndeam atunci că Infernul lui Dante este un hibrid, o stîrpitură pe lîngă ceea ce se întîmpla pe magistrala care se deschidea ca două coapse fecunde către Milano.
        * La tot pasul, în Istanbul, te întîmpină vestigii datînd din urmă cu 2500 ori 500 de ani, sau făurite în ultimul deceniu.

INFORMAŢII

        * O mare speranţă a Hollywoodului, gravidă în penultima lună, a fost desfiinţată ca organism viu.
        * Locotenentul Greg, care conduce ancheta, a declarat ziariştilor că Liston începuse să se dezbrace cînd a fost surprins de moarte.
        * Un traficant a fost împuşcat mortal într-un bar din Las Vegas, exact cu o jumătate de oră înainte de a fi arestat.
        * Consiliul i-a cerut generalului să demisioneze din proprie iniţiativă.

PUBLICITATE

        * Restaurantele „Popasul căprioarelor" şi „Calul bălan", cu specific autohton, sînt două din tentaţiile staţiunii, iar policlinica balneară oferă eficiente mijloace de tratament.
        * Gustări variate contribuie la menţinerea condiţiei fizice a conducătorilor auto, sporind astfel siguranţa circulaţiei pe şoselele noastre.
        * Developăm şi mărim pentru amatori în alb-negru şi color. Ne deplasăm la domiciliu în judeţ la nunţi şi alte reportaje.

GÎGĂ

        * Un singur lucru poate întrece în importanţă marile realizări ale trecutului: şi mai marile realizări care ar putea să vină.
        * Mintea omenească nu poate concepe distrugerea ca un factor constructiv.
        * Absenţa oricăror deosebiri de vederi ne-a permis să realizăm o identitate de opinii.
        * Stejarii seculari de azi ar fi fost morţi fără rădăcini.
        * Moartea unui geniu produce întotdeauna mai multă vîlvă decît naşterea sa.

(Perpetuum comic ’89, pag. 190)

Vezi toată postarea

Spirit de prevedere

        Omul bătu în poartă. De dincolo de gard nici o mişcare. Doar un cîine ciobănesc, uriaş, îl privea cu ochi îngăduitori.
        Omul mai bătu o dată în poartă. Atunci cîinele se ridică şi, apropiindu-se, spuse cu un glas dogit, ca hîrşit de tabac:
        — Stăpînul nu-i acasă.
        Omul leşină. După cîteva momente se trezi şi, crezînd c-a visat, i se adresă cîinelui cu duioşie:
        — Tu nu ştii să latri?
        — Ba da. Dar n-am vrut să vă sperii.

(Perpetuum comic ’89, pag. 104)

Vezi toată postarea

Cuiul

        Cleştele şi ciocanul ţinură sfat şi-l criticară pe cui. Au ajuns la concluzia că toate merg anapoda în întreprinderea lor din cauza acestui încurcă lume. Prea ades cînd e bătut la cap se-ndoaie, cînd e bătut peste şale, să se-ndrepte, se rupe, cînd trebuie scos dintr-un loc unde nu mai este nevoie de el îşi pierde capul sau, pur şi simplu, nu vrea să iasă.
        Numai greutăţi le face şi se minunară împreună cum de nu şi-au dat seama de aceste lucruri pînă acum. Aşa că hotărîră să-i desfacă contractul demuncă.
        În locul lui aveau să angajeze scoaba şi pironul, astea fiind de nădejde, ce e al lor e al lor.
        Cuiul plecă să-şi caute serviciu în altă parte, iar ciocanul şi cleştele comunicară forurilor superioare hotărîrea luată. Forurile superioare fură de acord, ba, pe deasupra i-au mai şi felicitat pentru spirit de iniţiativă, apoi i-au concediat ca necorespunzători.
        Pentru utilizarea scoabei şi a pironului era nevoie de baros, rangă şi secure.

(Perpetuum comic ’89, pag. 102)

Vezi toată postarea

Tablouri de familie

        Lucreţia Cărpător, fata cea mai mică a celeilalte Lucreţii Cărpător (care-a fost cîndva celebritatea cartierului, prin străşnicia cu care-şi apăra bărbatul, pe Vrăbete Cărpător, în conflictele săptămînale de la birtul din colţ, lovind în dreapta şi-n stînga cu mîinile ei ca nişte lopeţi) a avut în „Săptămîna patimilor" o subită revelaţie. De fapt nu era prima, căci revelaţiile sînt un fel de specialitate a dumneaei.
        — Ce zici, Costică? îşi întrebase ea soţul cu cîteva luni în urmă. N-ar fi bine să ne facem şi noi un tablou, să-l punem pe perete ca tot creştinu’?
        Costică — om milos, cu frica şi respectul nevestei, — n-avu nimic împotrivă. Aşa că Lucreţia alese din plicul cu fotografii, îngălbenite de vreme, una de pe cînd avea ea vreo douăzeci şi ceva de ani, una mai recentă a lui Costică, de pe cînd avea el vreo treizeci şi ceva (chiar dacă în realitate Costică era cu vreo două luni de zile mai tînăr ca ea) şi le duse la fotograf să le îngemăneze şi să le dea, apoi, cu puţină culoare, cum văzuse ea la vecina Lina a lu’ Cocîr, de unde-i şi venise ideea... Apoi, cînd tabloul fu gata, îl purtă cu mare grijă, învelit în hîrtie albă, creponată, ca să nu se vatăme cumva, la atelierul de înrămat, tocmai spre Buzeşti.
        Aici, avu Lucreţia revelaţia. O cuprinse aşa dintr-odată un fel de furnicătură în tot corpul, privindu-l pe meşterul rămar admirînd tabloul. Iar cînd acesta îşi ridică ochii spre ea, Lucreţia se pierdu cu totul. „Avea rămaru’ nişte gene lungi şi o privire învăluitoare că te arunca direct în vis!", avea să spună ea mai tîrziu, în mare taină, unei vecine de intimităţi.
        „Frumos tablou!", oftă rămarul, iar Lucreţia, regretînd că fotografia ei de domnişoară avea o vechime de mai bine de zece ani, nu se putu împotrivi gîndului de-a furişa o privire spre una din multele oglinzi, — că erau în atelier oglinzi de toate mărimile! — să se cerceteze în treacăt. Îi fu deajuns o privire fugară ca să se convingă că timpul n-o prea alergase din urmă şi mulţumită de ce văzu în oglindă, întoarse spre rămar o galeşă privire.
        — Mersi!, găsi ea de cuviinţă să spună, fiind sigură că „nu la tontu de Costică făcuse rămarul aluzie cînd apreciase tabloul...".
        Şi aşa începu... „revelaţia Lucreţiei". „Revelaţie" care dura o vreme şi se concretiză în transformarea casei lui Costică Cărpător într-un fel de expoziţie de fotografii, Lucreţia înrămînd pe rînd, în rame de toate mărimile, aproape toate fotografiile din casă.
        Ba, la un moment dat, urcă în tablou şi pisica, deşi Costică n-o suferea. „Lasă, bărbate, o să vezi, mai încolo, mai tîrziu, că n-o să ne pară rău c-o avem şi pe Ket în amintire!", îl îndulcise ea.
        Să nu uit să spun că pentru încheierea lucrării, pentru fixarea ramelor în şuruburi, pentru alegerea locului cel mai potrivit pe perete, rămarul se deplasa personal la faţa locului. La primele tablouri cu mai mult zel şi promptitudine, mai tîrziu lăsîndu-se aşteptat. Şi, bineînţeles, că o făcea în timpul programului. Oricum, cînd s-a întîmplat să vină Costică acasă, într-o zi, pe neanunţate, lucrarea pavoazării pereţilor cu tablouri de familie era ca şi pe terminate. Numai că omul, tont-tont dar tot n-a vrut să înţeleagă de ce era uşa zăvorîtă pe dinăuntru. Şi oricît a încercat Lucreţia să-l convingă că fără să-şi dea seama, că are om în casă, din instinct de apărare şi protecţie faţă de hoţi, zăvorîse uşa, Costică a rămas cu un ghimpe în inimă. Ceea ce s-a tradus printr-o decizie pe loc: „Să nu-l mai prind pe ăsta-n casă!". „De ce Costică, sufleţelule, de ce?" s-a nedumerit Lucreţia. Nu cumva te gîndeşti la ce n-aş vrea să mă gîndesc că te gîndeşti?!"
        Costică n-a mai zis nimic. Numai că, într-o altă zi, iar l-a găsit pe rămar în casă. Şi erau tot zăvorîţi că a trebuit să sune şi să aştepte la uşa lui, de s-au impacientat oamenii.
        — Iartă-mă, Costică, dar tocmai sprijineam tabloul ăsta, ultimul, ca să-l prindă mai bine-n şuruburi domnul rămar!... i-a explicat ea. Apoi, îndreptîndu-se, spre rămar:
        — Că bine ne şade, domnule! Ne-aţi făcut atîtea lucrări în casă şi nici numele nu ne-am învrednicit să vi-l ştim...
        — Mă cheamă Bulumac, doamnă! Ghiţă Bulumac... Şi sper să fiţi mulţumită de lucrare, a trecut el cu privirea blîndă peste ramele ca de icoane ale tablourilor.
        Costică Cărpător a înghiţit-o şi pe asta...
        Cînd rămarul ajunsese probabil la atelierul său de pe Buzeşti, blocul întreg a auzit un strigăt de fiară:
        — S-o termini, Lucreţio, cu şuruburile! Mie nu-mi trebuie şuruburi pe pereţi!
        Replica Lucreţiei Cărpător, slabă, îngăduitoare n-a auzit-o decît vecina, femeia lui Cocîr:
        — Fii liniştit, Costică! A dat sfîntu’ de-am pus pe pereţi toate tablourile pe care le-am vrut. Pentru vara asta mai am să dau la lărgit nişte rochii că m-am mai rotunjit. Şi gata!...
Cuvinte care au încurajat-o pe-a lui Cocîr care, venind mai spre seară să ceară împrumut nişte boabe de piper, i-a sărat inima Lucreţiei cu cuvintele:
        — Ştii, ce, vecină! M-am gîndit să-mi pun şi eu în ramă nişte poze. Că tare mi-a plăcut cum ţi le-a lucrat pe-ale dumitale, rămaru’ ăsta de pe Buzeşti... Mi-a promis că peste vreo două-trei zile ar putea veni. Că mai are comandate pînă atunci şi alte lucrări...
        — Nu-i rău, vecină! Omul e cît e, dar un tablou pus în ramă rămîne multă vreme amintire! o încurajă Lucreţia.
        Şi făcu în aşa fel încît, cînd rămarul îşi începu lucrarea la vecină, ea să fie ocupată cu probatul rochiilor pentru lărgit. Şi cum croitorul îi făcu o impresie bună se hotărî să-şi lucreze şi o rochie nouă. Poate cînd va fi gata, dacă va fi de acord şi Costică, să-şi facă şi o poză împreună în Cişmigiu, la buturugă. Şi-o să se gîndească, atunci, dacă merită sau nu s-o înrămeze şi pe asta.

(Perpetuum comic ’89, pag. 83)

Vezi toată postarea

Cînd ţi se aprinde beculeţul

        Istoria asta s-a petrecut acum vreo 30—35 de ani. În instituţia la care lucram pe atunci, se afla unul Mandache, un zgîrciob şi un afurisit fără pereche. În plus „amicul" ne pîra şefilor cu tot felul de nimicuri aşa că ne devenise tuturor nesuferit şi, în compensaţie, ne străduiam care mai de care să-i facem viaţa cît mai tihnită.
        Biroul în care lucram avea pereţii jur-împrejur căptuşiţi cu o impunătoare bibliotecă şi conducerea luase hotărîrea să o mute la un alt etaj, lucru de care noi nu aveam ştiinţă.
        Povestea cu mutatul s-a petrecut într-o după amiază cînd mă aflam singur la birou. Lucrarea executîndu-se în mare grabă, s-au spart cîteva geamuri de la bibliotecă şi i s-au stricat vreo două uşi glisante.

        A doua zi, cînd am ajuns la serviciu, l-am găsit pe Mandache fierbînd. Nu-i convenea faptul că dispăruseră cărţile, mai ales că pusese şi el ochii pe cîteva.
        — Cine a comis vandalismul ăsta?...
        Pe loc mi s-a aprins un beculeţ şi m-am hotărît să-i joc un renghi, drept pedeapsă pentru toate cîte le suferisem pînă atunci din partea lui.
        — Cum nu ştii?... A venit ieri după amiază Vasile (un alt coleg) cu camionul, a încărcat cărţile şi a dispărut.
        Atît i-a trebuit hapsînului. A început să fiarbă tot mai tare şi, pe măsură ce timpul trecea, se monta din ce în ce mai aprig.
        După vreun sfert de ceas îşi făcu apariţia şeful de birou cu încă vreo doi-trei colegi care pe loc îşi dădură seama de situaţie, aşa că intrară în joc. Şeful, în dorinţa de a-i mai „îndulci" frămîntarea lui Mandache, cît şi pentru a afla ce gîndeşte despre prietenul şi colegul său Vasile, ne spuse:
        — Scoateţi cîte o foaie de hîrtie şi scrieţi ce ştiţi fiecare despre acest caz!
        Noi ne-am aplecat asupra hîrtiilor făcîndu-ne că scriem, ţinîndu-ne cu mare greutate să nu pufnim în rîs. Numai Mandache transpira şi scria vărsîndu-şi veninul de zor: „Îl cunosc pe Vasile de mic copil cînd se ţinea numai de găinării. Cu furtul şi escrocheria s-a ocupat şi mai tîrziu dar, pentru că am fost bun prieten cu tatăl său, n-am vrut să-l reclam pînă acum. Dar s-a terminat. Fapta de acum a pus capac la toate. Îl condamn cu tărie şi cer să fie tras pe roată, etc, etc..."

        Tocmai atunci l-am văzut prin geamul ce da spre stradă pe Vasile. Venea vesel spre serviciu. Am ieşit ca fulgerul să pun lucrurile la punct. După ce i-am spus despre ce-i vorba şi i-am „aranjat" ţinuta, l-am rugat pe un prieten de la serviciul personal, povestindu-i şi lui întreaga tărăşenie, să-l aducă, îmbrîncindu-l, peste cîteva clipe în birou.
        M-am întors tocmai la vreme ca să aud pe şef citind declaraţia lui Mandache, timp în care ceilalţi sughiţau de atîta rîs.
        Împins din spate şi-a făcut apariţia Vasile cu însoţitorul său. Mandache a căscat ochii cît cepele şi a început să răcnească. Pe Vasile îl sufoca rîsul şi, ca să nu se observe, a pus capul pe birou, hohotind. Mandache se monta şi mai rău.
        — Hoţule, tîlharule!... degeaba plîngi, puşcăria te mănîncă!...
        Vasile hohotea cu sughiţuri de se cutremura biroul. Noi rîdeam cu lacrimi. Numai Mandache nu observa nimic şi, cu ochii ieşiţi din orbite, striga ca un apucat. În toiul vacarmului se auzi glasul şefului:
        — Spune tu, Vasile, cum s-a întîmplat?...
        La care Vasile, sufocîndu-se total dar neridicînd capul de pe masă, răspunse:
        — Mandache m-a învăţat!
        Numai intervenţia energică a întregului colectiv l-a scăpat cu viaţă de mînia lui Mandache.

(Perpetuum comic ’88, pag. 182)

Vezi toată postarea

Inaugurarea

MOTTO:
Dacă aş fi apă, m-ar dezamăgi felul în care gîsca înţelege să aibă a face cu mine.
GEO BOGZA

        Pierdusem orice speranţă de a-mi vedea visul împlinit înainte de pensionare. Ridicasem de atîtea ori poblema în şedinţele de sindicat încît în ultimul timp, cum deschideam gura ca să fac o propunere, eram stopat pe loc: „Ştim, sala Clubului, se rezolvă tovarăşe Ciufu, altceva dacă aveţi".
        Orice elan mi se tăia şi mă aşezam pe locul meu în rîsetele înăbuşite ale cîtorva ţîngăi, receptivi, chipurile, la glumele preşedintelui.
        M-am retras în colţişorul meu de om neînţeles, am preluat tema de cercetare abandonată de fostul şef de birou transferat la minister şi, cu o rîvnă şi o energie pe care nici eu însumi nu mi le bănuiam, m-am cufundat în studiu făcînd progrese uluitoare, spre panica directorului unităţii care se şi vedea înlocuit cu mine, dacă rezultatul cercetării s-ar fi dovedit la fel de spectaculos precum începutul.
        Tocmai în aceste momente în care mi se părea că mi-am găsit linia de plutire, am fost chemat de urgenţă la camera nr. 12, unde se întrunea, la intervale necunoscute mie, comitetul sindicatului. Am fost abordat direct: „Tovarăşe Ciufu, într-o săptămînă, pregăteşti serbarea pentru inaugurarea „Clubului Tineretului".

        „Cum, care club, cînd?..." mă bîlbîi eu nepricepînd în ruptul capului cum dezideratul meu de ani de zile prinsese viaţă în cîteva săptămîni.
        „Asta-i culmea!" îmi replică preşedintele, ne baţi la cap în toate şedinţele (noroc că nu te-am consemnat în toate procesele verbale) şi acum nu ştii care club?"
        „Da, dar cum aţi reuşit într-un timp aşa de scurt?" mă arăt eu uluit. „Simplu, îmi răspunde preşedintele: cu muncitorii de la atelierul mecanic şi cu cîteva echipe de la intervenţie. Doar nu era să-i aşteptăm pe constructori o sută de ani".
        „Dar pînă acum, de ce..."
        „Pînă acum, pînă acum nu aveam dispoziţie să înfiinţăm micro-cantină. Acum avem şi astfel clubul nostru o să aibă dublă utilizare; la prînz vom servi în el masa, iar după-amiază, tot aici, se va juca tenis, biliard, şah şi-ţi vei desfăşura şi dumneata activitatea de instructor de formaţii artistice, pe care ai întrerupt-o cuprins subit de nişte ambiţii incompatibile cu vîrsta dumitale. Deci, la lucru, tovarăşe Ciufu. Pentru deschiderea festivităţii pregăteşti un program artistic, iar pentru bal — adică masa, dansul şi surprizele — iei legătura cu reprezentantul U.T.C.-ului, tovarăşul Dovlecel, care este un tînăr inventiv şi simpatic şi care ne-a asigurat că totul va merge strună. Fii atent, că, cel puţin în ultima parte a serii, adică la bal, vom fi onoraţi de prezenţa tovarăşului Fluture, de la direcţie. Nu vrem să plece cu o impresie proastă.
        „Am înţeles, tovarăşe preşedinte!"

        Atît am mai putut îngăima în urma peroraţiei acestuia, care mă ameţise de-a dreptul.
        Şi am trecut la treabă. Într-o săptămînă am format un grup vocal, unul satiric şi o echipă de dansuri. Cum nu era vorba de o etapă de concurs, am folosit aproape tot personalul TESA, inclusiv colegii leat cu mine, care dovedindu-se afoni, au preferat să danseze „sîrba pe patru" cu pastilele de propranolol în buzunar.
        Tînărul Dovlecel ne-a asigurat că a pregătit „momentele surpriză" cu care îl vom delecta pe oaspetele Fluture. Eram foarte mulţumit de performanţa mea. Din păcate, în ziua festivă, programul artistic s-a desfăşurat în faţa unei asistenţe deloc numeroasă, reprezentată mai ales de preşedinţii detaşamentelor de pionieri din localitate, ba chiar am putut desluşi cîteva voci cristaline de „şoimi" care nu-şi puteau înfrîna entuziasmul. Oricum, am ieşit bine, exceptînd un mic necaz cu colegul Butoi, care uitîndu-şi anul naşterii, a ţinut atît să îşi etaleze talentul încît la finalul unei sîrbe îndrăcite s-a prăbuşit în braţele mele.

        Seara, a urmat balul. De problema orchestrei nu m-am ocupat eu. Nu mi se trasase această sarcină. Aveam însă să constat că Dovlecel este băiat descurcăreţ. Nu lipseau din orchestră chitarişti, acordeonişti, ba chiar şi o vioară. Cel mai tare însă m-a impresionat (ca dealtfel pe toţi) toboşarul. De lemn să fi fost şi bubuiturile pe care le producea tot te ridicau de pe scaun, dacă nu să dansezi, cel puţin ca să-ţi iei un calmant. S-a mîncat bine, s-a băut şi mai bine, iar cînd atmosfera a început să lîncezească, Dovlecel a anunţat la microfonul staţiei: „Atenţiune, urmează concurs de dans; perechea cîştigătoare va primi, ca premiu, un tort minunat comandat la cofetăria «Gica». Din juriu, care va desemna cîştigătorii, fac parte următorii tovarăşi: Ciufu Ionel — responsabilul cu activitatea cultural-artistică din unitate, Zglobiu Tănase vicepreşedintele cu probleme de propagandă, tovarăşa Eufrosina Buturugă preşedinta comisiei de femei, Năică Cucui din partea U.T.C.-ului.
        Şi acum, vă rugăm să vă încercaţi norocul. Muzica!"
        După o scurtă ezitare, ringul se umplu cu perechile de dansatori care aspirau la premiu. Le urmăream fascinat paşii ca şi figurile puternic concentrate în păstrarea ritmului.

        Pusesem ochii pe o pereche de tineri care dovedea un real talent. Mă consult cu juriul, convins că-mi împărtăşeşte părerea. „Nu se poate, mă repede tovarăşul Zglobiu, tortul trebuie să intre în posesia tovarăşului Fluture. N-o să plece de la noi, într-o astfel de zi, cu mîna goală".
        „Bine, dar nu dansează, ştiţi că suferă de sciatică" mă arăt eu nedumerit. „O să danseze, n-avea grijă" şi, printr-un semn al capului, o cheamă pe tovarăşa Cleopatra, secretara instituţiei, căreia îi şopti nu ştiu ce la ureche.
        O văd apoi pe Cleopatra îndoindu-şi trupul planturos în faţa tovarăşului Fluture, care, culmea, o înşfăcă şi se avîntă pe ring în aclamaţiile asistenţei, cu ochii ţintă la bărbia Cleopatrei, dat fiind că înălţimea nu-i permitea să privească mai sus. După ultimile acorduri care susţinuseră concursul de dans, spectatorii, curioşi, începură să se agite: „Să vină tortul, să vedem cîştigătorii!" Cum de problema tortului se ocupase Dovlecel, îl caut disperat cu privirea, dar nu-l zăresc nicăieri. Transpir de enervare şi întreb în stînga şi în dreapta: „Unde e Dovlecel?" Nimeni nu ştie.
        Noroc că tînărul Virgilescu, bun prieten cu Dovlecel, cunoaşte locul unde acesta din urmă a ascuns cu grijă „trofeul" şi, la îndemnul meu, îl aduce pe un platou aspectuos, învelit cochet într-o foaie de celofan aranjată artistic.

        Ca preşedinte al juriului, îmi revine onoarea să anunţ perechea cîştigătoare. Tuşesc de trei ori, ca să-mi dreg vocea şi, într-o linişte emoţionantă, glasul meu se aude piţigăiat: „După evoluţia graţioasă a perechilor pe care le-am admirat împreună, juriul desemnează cîştigători pe tovarăşul Fluture de la direcţie şi pe tovarăşa Cleopatra". Aplauzele au ţinut cinci minute în şir, după care, cu o autentică emoţie, i-am înmînat oaspetelui premiul. Mi-a strîns mîna, i-a mulţumit Cleopatrei pentru participare, apoi, scuzîndu-se şi invocînd ora înaintată, s-a retras.
        L-am urmat pînă la maşină, i-am urat toate cele bune şi ne-am strîns mîna cu cordialitate. Apoi m-am înapoiat în sala de bal. „Spectacolul" parcă îşi pierduse din savoare. La un moment dat apare şi Dovlecel, căruia nu-i dau răgaz nici cît să se aşeze:
        „Unde ai umblat, omule, abia am găsit tortul, noroc cu prietenul tău Virgilescu".
        „Cui l-aţi dat?" mă întreabă cu o privire ghiduşă.
        „Cîştigătorului, tovarăşului Fluture".
        „Ce-aţi făcut?! şi se prăbuşeşte pe scaun, galben ca ceara.
        „Ceea ce trebuia să facem", replicăm toţi cei din juriu, oarecum ofensaţi.
        „Tortul era din mămăligă" mai apucă Dovlecel să ne spună, după care se prăbuşi fără cunoştinţă. Asta a fost tot.
        Acum, exact la două săptămîni după „bal", aşteptăm un control de la direcţie. Preşedintele comisiei de control este tovarăşul Fluture. Dacă are simţul umorului, îmi voi putea sărbători pensionarea la Clubul Tineretului, dacă nu, renunţ la agapă, ca să-mi pot plăti penalizarea.

(Perpetuum comic ’88, pag. 110)

Vezi toată postarea

Peisaj cu consumatori

        Nu era un restaurant de clasa a treia, evident. Şi asta se putea deduce după însăşi dexteritatea cu care persoana aceea grasă, cu halatul alb, despre care unii şi-ar fi putut închipui chiar că e femeie, mătura mocheta cărămizie, strecurînd cu mare delicateţe instrumentul de salubritate printre picioarele onoratei clientele. Desigur, era un restaurant de categoria a doua, cu pereţii împodobiţi cu ştergare rustice şi farfurii gălbui, de pe care te priveau chiorîş un număr impresionant de cocostîrci şi de cocoşi gravi, demni, intransigenţi. Frigiderul-vitrină, cufundat într-o precaută semiobscuritate, etala o jumătate de tort, chilcă cu ceapă, mici triunghiuri de brînză topită, mari cantităţi de pătrunjel. Acest pătrunjel, răspîndit cu generozitate în acea vitrină, dădea o deosebită senzaţie de proaspăt, te determina să-ţi fugă gîndul către grădinile bine irigate ale unor cooperative orientate către eficienţă economică şi mari venituri anuale. Ar fi putut fi, dacă medităm profund, chiar un restaurant de categoria întîi...
        Ospătari în smokinguri somptuoase, pe ici-colo decorate cu mici eşantioane de menu, navigau temerari, ca nişte încercaţi lupi de mare, prin ceaţa lăptoasă provenită din cele mai diferite mărci de ţigări autohtone şi de import, în vreme ce bufetiera lansa către bucătăreasă parole pline de mister: „Trei văcuţă, una cu varză, două creier de dincolo, patru sute Ştefania, bagă un muşchi pă blat, saltă trei cu ciuperci"...

        Nea Costică Bălan pătrunde prin uşa din spate şi aruncă o privire generală asupra localului. Mai toate mesele erau ocupate, ba de perechi masculine, ba de dublu mixt, ba de grupări înveselite la maximum de lungi şi suculente bancuri cu olteni.
        Parcurse tacticos sinuosul culoar dintre mese, feri în drum o pisică tărcată şi obeză, dărîmă din greşeală o pălărie prost aşezată pe un spătar şi se apropie de telefonul public, amplasat exact deasupra unei mese de două pesoane, la care luaseră loc cu cîteva ore mai înainte tînărul meşter sudor Tudor Iordache şi nu mai puţin tînăra felceriţă Dorina Andrei de la spitalul comunal Perşeneşti, în trecere prin Capitală, unde dorea să achiziţioneze cîteva confecţii de damă, strict necesare participării la iminenta cununie civilă a bunei sale prietene Sanda, cu care era intimă de mai mulţi ani. Peste capetele conspirativ apropiate ale celor doi, se întinsese un bătrînel costeliv. Ţipa în receptorul pe care aproape îl înghiţise, la un anume Neluţă. Din convorbire se putea deduce că numitul Neluţă intenţiona să-şi părăsească domiciliul conjugal, sătul de unele manifestări contrare eticii, ale propriei sale soţii, intenţii combătute savant de bătrînel, îndeosebi cu argumentul că „în zece-cinşpe ani se potoleşte ea".
        Nea Costică Bălan, constatînd că la telefon îşi mai aşteptau rîndul circa opt persoane nerăbdătoare sau placide, se aciuă la masa de sub obiectul destinat comunicării la distanţă şi, fără să se sinchisească de privirile ucigătoare ale meşterului sudor, comandă o ţuică bătrînă, după care îşi aprinse o mărăşească boţită. Cînd păhărelul sosi, se simţi deodată împăcat cu întreaga lume, cu vicisitudinile soartei, cu junghiul din piciorul drept, cu eternitatea.
        Bătrînelul îşi epuiză sfaturile practice şi, agăţa receptorul în locul anume destinat pentru aceasta, după care părăsi, cu o umbră de regret în priviri, localul ospitalier.

        Îi luă locul o tînără duduie savant pavoazată pe toată suprafaţa disponibilă a feţei. În cuvinte şoptite ea începu să argumenteze cuiva necesitatea de a se culca, întrucît ea, pavoazata adică, va mai întîrzia multă vreme aplecată asupra bilanţului, în dorinţa de a se remarca pe plan profesional, ştiut fiind că în foarte scurtă vreme schema instituţiei pe care o slujea va fi drastic forfecată şi ea intenţiona să se pună în acest mod, pe cît posibil, la adăpost de tempeste. Cum la celălalt capăt al firului se ridicau, se pare, obiecţii, la cestălalt capăt se simţi nevoia de întăriri, aşa că fu adus, de la masa sa de lucru, încărcată cu sticle maronii de bere, însuşi şeful contabil, care continuă pledoaria în favoarea subalternei, folosind des şi mieros cuvîntul vrăjit „doamnă".
        Nea Costică Bălan, în acest timp, îşi informă comesenii că el mai încercase „la vreo cinci bodegi" să telefoneze, trebuia să discute urgent cu un anume Bran, de profesie zidar, problema tencuielii din bucătăria sa de iarnă, dar la nici unul dintre telefoane nu venise tonul.
        Meşterul sudor şi felceriţa nu-i acordau însă atenţie, ci tratau în continuare, cu capetele apropiate într-un mod masonic, un tîrg complicat. Altfel, pentru ce s-ar fi simţit meşterul obligat să repete mereu cuvintele „sînt om serios, domnişoară?" cuvinte receptate cu neîncredere de felceriţă, din moment ce şi ea, la rîndul său, utiliza frecvent expresia „pe mine m-au curtat şi doctori şi dentişti, dar eu tot aia am rămas”.
        În mintea lui nea Costică Bălan se derulă atunci, pe parcursul cîtorva fracţiuni de secundă, un film vechi, care începea cu doi eroi costumaţi în haine negre şi respectiv rochie albă, continua la fotograf, la biserică, la salonul lui Prepeliţă de pe Pantelimon unde musafirii băuseră pînă îşi făcuseră acoperiş din mese, apoi cu dansul rachiului roşu şi mutarea în căsuţa de chirpici de lîngă groapa lui Velciu. Aici se termina primo tempo al acelui film, primo tempo cel roz, şi începea secundo tempo, ceva sumbru, cu o femeie nepieptănată şi lăbărţată care uitase demult că îmbrăcase odată o rochie albă şi bombănea permanent, tocînd la cap cu diabolică perseverenţă personajul care nu mai purta costum negru ci o haină vătuită şi descusută pe la încheieturi, pînă cînd acest personaj îşi lua valea cu seci trînteli de uşă, către zone mai liniştite ale universului, unde cu un ţoi în mînă găsea căldură, înţelegere, linişte, prieteni, paradisul într-un cuvînt.

        Brusc, aşa cum începuse, filmul luă sfîrşit, şi nea Costică Bălan mai comandă o ţuică. Dădu comanda cu voce tunătoare, cum dă comanda un bătrîn mareşal care-şi trimite garda călare în foc, acolo unde e mai greu, către finalul unei bătălii deja pierdute. Dacă nea Costică Bălan ar mai fi citit şi altceva decît ziarul, dar din fericire pentru el n-o făcuse niciodată, ar fi aflat poate că, în urmă cu mulţi ani, cu o astfel de voce se adresase un general ostaşilor săi, în cetatea asediată: „Soldaţi! Duşmanul e în faţa noastră. Duşmanul e în spatele nostru. Duşmanul e în stînga noastră. Duşmanul e în dreapta noastră. Soldaţi! De data asta, duşmanul nu poate să ne mai scape!"
        La telefon se încheiară tratativele între contabilă şi şef-contabil pe de o parte şi „doamna" necunoscută pe de altă parte. Combatanţii învingători se retraseră la masa de lucru de lîngă bar, pentru a continua bilanţul sticlelor de bere, cărora le veniseră între timp întărituri concretizate în mititei şi fripturi de porc a I-a, lăsînd receptorul pe mîna unui bărbat între două vîrste care se străduia să convingă pe cineva să vină de mare urgenţă cu două sute de lei la faţa locului, întrucît trebuiau achitate unele consumaţii neprevăzute. Cum partenerul de discuţie se pare că nu prea era dispus la o deplasare, bărbatul între două vîrste îl soma drastic, însinuînd totodată că, dacă nu va da curs acestui modest apel prietenesc, va dezvălui chiar a doua zi totul în legătură cu nişte saci de ciment, în număr de 83.

        La o masă mai adăpostită, o voce masculină începu să lanseze în eter o melopee ciudată.
        Cucerit de melodie, barmanul îşi înşurubă bărbia în pumn şi, deodată, lacrimi grele începură să picure în spuma unei halbe, căci amintirile sînt musafiri nepoftiţi şi cine oare n-are amintiri?
        Printre mese se prelinse un vînzător de loz în plic, zăbovi ici, întîrzie colea, oferi colacul de sîrmă pe care înşirase micile dreptunghiuri de hîrtie savant împăturită, fu refuzat. În ochii lui, străjuiţi de sprîncene albe şi stufoase, se putea citi greaua uimire a celui care niciodată n-a putut pricepe cum poate cineva trece nepăsător pe lîngă noroc.
        Meşterul sudor Tudorel Iordache solicită plata. Pe faţa lui se putea citi înfrîngerea totală ce o suferise. Pe faţa felceriţei Dorina Andrei din Perşeneşti se putea citi, din contră, victoria totală ce o repurtase. Iată, s-ar fi putut gîndi un filozof, cum se despart două drumuri din cauza unor anumite principii desuete... Dar nici-un filozof nu se afla în local, e cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre filozofi consumă singurateci, la domiciliu, filozofia cerînd linişte, aer curat şi unele economii pecuniare.

        Nea Costică Bălan rămase singur la masă cîteva minute.
        Foştii lui comeseni plecaseră, căile lor se despărţiseră, ieşiseră demni, ea mai întîi, el mai apoi, în locul lor apăru un tînăr pletos, beat de fericire, se pare, un tînăr poet credem, căci el ţinea larg deschis în faţă un ziar şi citea pentru a mia oară cuvintele „există ceva promiţător în versul „caii verzi nechează aur", mai trimiteţi", tipărite cu aldine la rubrica „Poşta redacţiei". Pletosul ceru vodcă şi nea Costică Bălan nu întîrzie să-l informeze că el a mai încercat la cinci bodegi, dar la niciuna nu venea tonul. Tînărul poet îi răspunse, nu se ştie de ce, „mulţumesc foarte mult", apoi continuă lectura îmbătătoare a primului sau vers, steluţă sclipitoare în galaxia Gutemberg.
        Şi, tocmai atunci, telefonul se eliberă.
        Nea Costică Bălan îl privi cîteva secunde uimit, aproape indignat. Privi şi ţuica din păhărel, o clătină tandru, o sorbi duios. Se scotoci îndelung în buzunare, găsi o mărăşească, o aprinse, găsi zece lei, îi ascunse la loc, găsi o fisă. Ridicîndu-se în picioare, introduse fisa în aparat, lipi receptorul de urechea stîngă şi rămase aşa timp îndelungat, cu privirea neîncrezătoare la început, derutată apoi.
        Într-un tîrziu, puse receptorul în furcă, recuperă fisa, se aşeză pe scaun şi rosti mirat:
        — Ia te uită, dom’le! În localul ăsta vine tonul! Şi comandă o ţuică.

(Perpetuum comic ’88, pag. 80)

Vezi toată postarea

Omul care nu rîde

        Serios, enorm de serios, cu o faţă înţepenită într-o nefirească gravitate, cu paşi circumspecţi, pacientul intră în cabinet şi se opri în faţa medicului, ca un cal în faţa unui restaurant clasa întîi.
        — Am sarcina să rîd.
        — Şi de ce nu vă achitaţi de ea? Rîdeţi!
        — Nu pot. De aceea am venit la dumneavoastră.
        — Deprindeţi-vă progresiv. Începeţi prin a zîmbi şi, printr-o evoluţie în crescendo, veţi cuceri idealul, veţi rîde ca un public de circ.
        — Mi-e surîsul anemic. Poate mă supuneţi unui tratament...
        Medicul, cu un larg spirit de înţelegere, îl aşeză pe un scaun şi chemă asistenta. Pacientul are o faţă casantă, ca un geam mat, care atrage atenţia asistentei. Iar aceasta arăta astfel, încît ar fi tentat şi-un mort să-i zîmbească.
        — Gata, fiţi atent! Zîmbiţi-i, vă rog!
        Faţa pacientului rămase insensibilă ca o circulară de natură financiară.
        Asistenta se văzu obligată să intervină.
        — Zîmbiţi-mi, vă rog!
        În fine, clientul, care părea că e necuvîntătoare ca o rocă sedimentară, deschise gura:
        — Imposibil!
        — Ce e imposibil!
        — Eu nu pot să rîd. Nu rîd niciodată.
        — Dar noi nu vă cerem decît un zîmbet — îl îmbie fata.
        — Îmi cereţi imposibilul. Eu nu zîmbesc nimănui.
        — Să vă citim o schiţă umoristică din Urzica.
        — Nu vă deranjaţi. Mi s-a mai citit, şi...
        — Şi?...
        — Am fost tentat să mă arunc de la etaj...
        — Se pare că aţi căzut rău. Vă doare şi-acum, nu!?
        — Ah, nu! Mă aflam la un demisol.

        Medicul se adresă fetei:
        — Dacă nu suferă de nimic, să nu disperăm. Să încercăm nişte metode psihologice. Lăsaţi-vă pe spătarul scaunului! îl rugă pe pacient.
        Cei doi căutară să-l aşeze cît mai comod pe scaun.
        — Închipuiţi-vă că vă aflaţi pe un şezlong. Beţi o ceaşcă de cafea şi zîmbiţi unei dudui care vă priveşte seducător...
        Binevoitor, clientul încercă să zîmbească, dar rezultatul fu un rictus ca după untură de peşte.
        — V-am rugat să beţi cafea, nu sare amară!
        — V-am spus că nu pot să rîd.
        — Nu vă cerem decît un zîmbet!
        — Un zîmbet generos! Un zîmbet cu mesaj. Ca al lui Clemenceau... sau ca al lui Gică Petrescu. Un zîmbet cald.
        — Te rog să-i zîmbeşti domnişoarei.
        — Cine, eu? Să zîmbesc eu?! M-am învăţat minte. O dată am rîs la programul brigăzii artistice din întreprinderea noastră... Tocmai îl critica pe şeful meu... Îl critica bine... Era un text scris de „amatori" de profesie, băieţii aveau talent şi... m-au făcut să rîd.

        — Cum aşa?
        — Uite aşa, fără să vreau. N-am ştiut că e şi şeful în sală... M-a văzut...
        — Şi?
        — Am rămas tehnician II vreo 10 ani la rînd. Dacă nu murea, tot tehnician II eram şi azi.
        — Dispoziţia vine rîzînd. Dar dumneata, cînd mergi la teatru, la cinema, la circ, nu rîzi?
        — Nu.
        — De ce?
        — Pentru că nu mă duc. Eu stau acasă şi văd „Cascadorii rîsului". Rîd singur.
        — Hai, închipuiţi-vă că sînteţi fericit şi zîmbiţi. Un singur zîmbet ne trebuie, pentru analiză. Hai, vă rog, închipuiţi-vă că sînteţi fericit!
        — Dar eu sînt fericit! Ce, trebuie neapărat să rîd? Ursul cînd dă de miere, e fericit, dar nu rîde. Nici lupul nu rîde. Pînă şi rîsul nu rîde.
        Medicul propuse o soluţie sigură.
        — Închipuiţi-vă că-i faceţi curte asistentei mele, că vreţi să-i cereţi mîna, şi-i zîmbiţi.
        Fata, cu cochetărie completă:
        — Sînt angajată prin transfer în interesul serviciului.
        Pacientul se uită fix la ea şi scoase un rînjet canin. Pentru moment, fata se gîndi că cel din faţa ei a fost victima unei tentative de otrăvire şi îi şopti şefului:
        — Dacă mai întîlnesc un zîmbet ca ăsta, mă călugăresc.

        Presupusul otrăvit interveni sec şi dur ca un bazalt:
        — Sînt căsătorit.
        — Spuneţi-mi, vă rog, soţia continuă să convieţuiască cu dumneavoastră?
        — Desigur! Sîntem o familie organizată. Avem şi un copil.
        — Fără îndoială că vă jucaţi cu el, îi zîmbiţi... (suferindul aprobă)... Poate vreţi să ne arătaţi şi nouă cum vă jucaţi cu el...
        Clientul încearcă să zîmbească, dar efectul fu de sens contrariu, se hlizi ca o tigvă aşezată pe două oase încrucişate.
        — Şi ce face copilul cînd îi zîmbiţi aşa?
        — Plînge!
        — Vă flatează. Altfel ar lua-o la fugă — îi spuse fata.
        — Are abia opt luni: nu se poate ridica pe picioare.
        — Iertaţi-mi indiscreţia, dumneavoastră n-aţi rîs cu adevărat niciodată?
        — Ba rîd şi acum. Dar pe dinăuntru, aşa că nu se vede. E mai bine!
        — Dar în hohote, n-aţi rîs deloc?
        — Ba da, mă închideam într-o cameră şi rîdeam cu toată gura, cînd îmi plăcea ceva. Dar am renunţat... Pereţii au urechi, ştiţi dumneavoastră vorba...
        — Dar de ce vă e teamă să rîdeţi?
        — Cum să rîd, doctore? Dacă aş rîde, nu mi-ar mai şti nimeni de frică. Din cauza asta, cînd am motive de rîs, eu mă încrunt. M-am autosugestionat atîta, în acest sens, încît bucuria şi durerea la mine au reacţii inverse. Cînd sînt determinat să rîd, mă încrunt şi cînd trebuie să mă vait, devin optimist şi rîd...

        Fata deveni nervoasă: un aşa insucces nu avusese niciodată, nici în activitatea medico-sanitară, nici în viaţa particulară.
        — Dar înţelegeţi şi zîmbiţi odată, nu ne mai ţineţi în picioare, pe lîngă dumneavoastră, că doar nu naşteţi. Zîmbiţi!
        Nemaiputînd suporta situaţia, lovi cu piciorul în duşumea, dar nimeri cu tocul în piciorul clientului. Se mai purta încă „tocul cui". Maladivul personaj ridică piciorul speriat de durere şi izbucni în rîs. Un rîs din toată inima.
        — Ha, ha, ha! nu mai pot de durere. Ha, ha...
        Medicul şi frumoasa asistentă rămaseră ca trăzniţi.
        — Vai ce rîs sănătos! Ar trebui să-i fotografiem...
        — Eu v-am spus că la mine durerea are efect invers.
        Văzînd că e pericol să dispară odată cu durerea şi rîsul, fata mai lovi o dată clientul, reatimentînd sursa dureroasă a veseliei lui. Plecă rîzînd, dar, pe drum, se gîndi: ce mi-au făcut? Cine o să-mi mai ştie de frică acum? Şi aşa treaba în întreprinderea mea nu prea merge. Acum o să fie o lipsă de disciplină şi mai mare.
        Pe faţa clientului se mai menţinea, încă, un zîmbet cald, omenesc. Traversă strada, se asigură că nu-l vede nimeni zîmbind şi îşi rectifică mina. Un rînjet de fiară încremeni iar pe faţa lui, şi se îndreptă hotărît spre întreprindere! Tot aşa, cu faţa asta, va încerca să scape de necaz... Nu pricepuse de ce i se recomandase, de către forul tutelar, să rîdă omeneşte!

(Perpetuum comic ’87, pag. 196)

Vezi toată postarea

Un milion de dolari

        Turboreactorul părăsise pista de cîteva minute, iar pasagerii fumători începuseră să-şi aprindă ţigările. Cu excepţia persoanelor feminine, atît fumătorii, cît şi nefumătorii aşteptau cu mult interes apariţia celebrelor stewardese ale companiei de navigaţie aeriană „Transocean", atît de renumite pe plan mondial pentru picioarele neobişnuit de lungi ce le posedau.
        Iată însă că în clipa în care prima fiinţă zîmbitoare de acest gen apăru în uşa compartimentului destinat personalului navigant, de pe unul din fotolii se ridică un individ mărunţel care, scoţînd din buzunar un revolver de mărime mijlocie se autointitulă deturnător de avioane, declarînd-o pe încă nedezmeticita sirenă a văzduhului ostateca sa personală, pînă în momentul în care i se vor satisface toate dorinţele: un milion de dolari autentici şi o paraşută din mătase naturală, întrucît intenţiona să parăsească avionul cît mai curînd cu putinţă. Stewardesa comunică mai departe aceste pretenţii comandantului aeronave: prin intermediul unui microfon aflat la îndemînă.

        Om cu experienţă, comandantul ceru un răgaz rezonabil, iar odiosul pirat aerian i-l acordă: oricine şi-ar fi putut da seama ca solicitările respective nu puteau fi rezolvate decît după o prealabilă legătură radio cu solul.
        Piratul se plictisi de la o vreme şi, negasind o ocupaţie mai plăcută pînă la satisfacerea cererilor sale, începu să mîngîie picioarele ostatecei, activitate ce o realiza cu o anumită îndemînare ce-i determina pe unii pasageri să creadă că omul nu era la prima deturnare din viaţa lui.
        Iată însă că, venind dinspre coada avionului, se apropie un moşneguţ rotunjor şi oarecum chel.
        — Nu ţi-e ruşine? îl repezi el pe deturnător. Dacă rupi ciorapii fetei?!
        Luat prin surprindere, mărunţelul se fîstîci.
        — Dacă-i rup, îi cumpăr alţii! Şi pe tine, boşorogule, ce te interesează? Eşti bunicul ei? Or te-ai săturat de viaţă? Cară-te la locul tău, pînă nu-ţi fac stomăcelul depozit de muniţii!

        Bătrînul îl privi curios o clipă, apoi, fără să dea prea mută atenţie obiectului metalic şi ameninţător, îşi făcu loc lîngă cei doi, înghesuindu-i către perete.
        — Ce-ţi veni omule, să te apuci de prostii? se interesă el, cu o umbră de curiozitate în glas. Nu te gîndeşti la consecinţe?
        — Nu, răspunse piratul hotărît. Mă gîndesc la bani!
        — La amărîtul ăla de milion? se uimi bătrînelul. Adică ce, crezi că ai să faci mare scofală cu el? Şi, pe urmă, tot te prinde. Te agaţă şi te prăjesc pe scaunul electric. Ai stat vreodată pe un scaun electric?
        — Nu cred.
        — E ca un reşou mai mare. Păcat că n-avem pe aici un reşou, să te aşezi niţel cu fundul pe el şi să vezi, în mic, ce înseamnă asta. Dar nu la asta vroiam să mă refer, îşi aminti el. Apropo, cum te cheamă?
        — Zi-mi Bill, dacă ţii morţiş..
        — Bine, Bill. Să lăsăm scăunelul de o parte şi să discutăm serios. Cum rămîne cu dragostea faţă de muncă?
        — Cu ce?!

        — Nu face pe prostul, că ai înţeles. Nu iubeşti munca? Nu vrei să te apuci de o trebuşoară cinstită? Eu, unul, cred că vrei, nu eşti tu omul ăla care să se dea la o parte cînd e vorba de o treabă serioasă, te trădează mutra. Dar nu ţi-a oferit-o nimeni. Uite, aruncă drăcia aia şi te iau la mine la fermă, în Arizona.
        — Ce să fac acolo?
        — La bălegar. Am nevoie de un om de încredere, unul, aşa, ca tine. Bălegarul vacilor mele e renumit pe plan federal. Munceşti cinstit, ai la dispoziţie un halat de protecţie frumos, cizme de cauciuc pînă la brîu chiar şi mască antiseptică punem la dispoziţie, iar seara... seara, cu bănuţii cîştigaţi cinstit în buzunar, te duci acasă, unde te aşteaptă copiii spălaţi şi veseli...

        — N-am copii, zise piratul aerian, ca şi cum ar i făcut pe nepusă masă o descoperire epocală.
        — Nu-i nimic, faci. Un băiat şi o fată. Şi vor fi mîndri de tăticul lor cel cinstit şi respectat, care aduce în fiecare seară acasă 5 dolari foşnitori... Te vor întîmpina vioi în faţa casei şi te vor întreba: „Tăticule, tăticule, cum a fost bălegarul astăzi?'
        „Molicel", le vei spune tu, şi îi vei săruta pe vîrful năsucului. Iar în casă te va aştepta, cu cafeaua aburindă, soţioara, trupeşă, cu ochii rîzători, mirosind a liliac şi pîine proaspătă, vei fi un om cinstit şi demn, respectat de concetăţeni care vor şuşoti mîndri cînd vei trece pe stradă „Uite, aia e Bill, întorcătorul de balegar, un baiat excepţional de calificat din punct de vedere profesional...".
        Înduioşată, stewardesa începu să plîngă înăbuşit. Lacrimi mari, publicitare, i se rostogoieau pe obraji, deteriorîndu-i machiajul,
        — Ţine puţin pistolul, îi zise bătrînelului piratul şi scoase din buzunar o batistă mototolită şi începu să şteargă obrajii umezi ai stewardesei.

        Bătrînelul examină curios pistolul, un Smith şi Wesson de 38 mm, apoi îl aşeză lîngă el pe banchetă.
        În difuzorul amplasat deasupra uşii, se făcu auzită, deosebit de calmă, vocea comandantului aeronavei:
        „Comandantul Williams se adresează onoraţilor pasageri, cu rugămintea de a păstra puţină linişte, în vederea unei importante comunicări. De la sol am primit ştirea că ni s-a permis aterizarea pe aeroportul din Cocosville, unde un reprezentant al societăţii «Transocean» aşteaptă, deja, cu o servietă conţinînd un milion de dolari în bancnote de 50 şi 100, şi o paraşută din mătase naturală «Plonjor»', produs de calitate al firmei «Pierce, Pierce, Pierce et Terrell, furnizoare a Armatei Aerului. Aceste obiecte vor fi înmînate solicitatorului, după care ne vom lua din nou zborul pentru a-i permite oaspetelui nostru să se despartă de noi. Ulterior, cu o întîrziere de numai 35 de minute, ne vom continua drumul pe ruta stabilită. Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă urez şi în continuare o călătorie plăcută".
        Piratul aerian ascultă cu deosebită atenţie această scurtă luare de cuvînt, apoi îşi aprinse o ţigară Pall Mall şi îl invită pe bătrînel să continue.

        — Nu va trece mult timp, şi concetăţenii tăi, la sugestia mea, te vor propune candidat pentru alegerile de consilieri municipali. Am nevoie de un om de încredere, ca tine, Bill. Vei candida, vei ţine frumosul tău discurs electoral, fotografia ta va fi lipită pe toate gardurile, copiii oraşului vor admira zîmbetul tău bun şi părintesc, vei fi ales. Drumul tău glorios către Capitoliu va începe, Bill! Am nevoie de un om în camera reprezentanţilor, şi acel om vei fi tu!
        — Credeţi că viitoarea mea soţie o să fie de acord, domnule? Că deputaţii ăştia bat mereu coclaurii în campanii electorale, am văzut eu la televizor, cînd naiba să-i mai dai o mînă de ajutor nevestei în gospodărie? Dacă tot strîng mîinile alegătorilor, cînd îi mai bat nevestei covoarele?
        — Cit despre soţia ta, să n-ai nici o grijă, Bill, îl linişti bătrînul domn. Pentru bătut covoarele veţi avea cameriste, căci soţia ta te va însoţi peste tot, va da şi ea interviuri, aşa cum se şi cuvine soţiei unui om politic de succes, va apare la televizor, te va pupa pe obraz şi unele firme franceze producătoare de cosmetice îi vor oferi contracte să facă reclamă pentru noul ruj de buze „Sărutul Candidatului"! Vă umpleţi de bani! O să înotaţi în dolari ca ţînţarii în lapte, vei zîmbi dispreţuitor cînd îţi vei aminti de pricăjitul ăsta de milion...
        — Atunci nu sînt de acord, se hotărî piratul aerian. Cum o să trăiesc eu pe spinarea nevestei? Cum o să dau eu pe gin venitul ei provenit din reclame? Mie mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc din muncă cinstită, ţipă el bătînd cu palma pe patul pistolului.

        Bătrînelul ridică sprîncenele:
        — Cine zice că vei trăi pe spinarea nevestei? Cine crede că nu vei cîştiga o droaie de bani prin munca ta cinstită? Păi nu primeşti o cotă suculentă să votezi ca deputat legea majorării cheltuielilor militare? Crezi tu că trusturile producătoare de armament stau cu mîinile încrucişate? Păi ele împart plicuri, Bill! Plicuri doldora de dolărei! Ca să nu mai vorbesc de alte plicuri, tot aşa de consistente, ca să zici „da" la acordarea unor concesiuni miniere, la defrişarea de păduri pentru construcţia de aerodroame, la reducerea taxelor vamale pentru produsele textile din Hong Kong? O să te umpli de milioane ca puşcăriaşul de păduchi, dolarii nevestei vor fi cît o muscă pe o savarină în comparaţie cu dolarii tăi!
        Ochii mărunţelului începură să se dilate.
        — Iar copiii, copiii, Bill, vor sări în sus pe picioruşele lor mici şi vor bate din palmele dolofane cînd vor afla că tăticul lor care merge cu Rollsul, cu banii cîştigaţi cinstit îşi va putea finanţa un partid al lui şi campania electorală pentru alegerea în funcţia de Preşedinte! Aşa că o să-ţi fie ruşine să-ţi reaminteşti că ai cerut odată un milion cu pistolul în mînă. O să-ţi crape obrazul de ruşine, ce mai!

        Piratul aerian îşi frecă nehotărît bărbia nerasă.
        — Nu minţi? întrebă el.
        — Mă jigneşti, Bill.
        — Scuzaţi-mă, mister, bolborosi Bill şi începu să mîngîie uşurel mîna stewardesei, care se potolise între timp din plîns şi fuma, privind visătoare prin hublou, o ţigaretă Camel cu filtru. Stau şi mă întreb, adăugă el după o scurtă pauză, dacă nu cumva mediul e de vină... tata a murit la Sing-Sing, condamnat la 2016 ani închisoare pentru răpirea unei neveste de milionar, mama o alcoolică, la balamuc. La 15 ani, fusesem deja condamnat de 14 ori...
        — Desigur, Bill, încuviinţă bătrînelul. Desigur. Pe mine însă nu dosarul tău mă interesează, ci tu însuţi. Pari un om hotărît, cu un fond sufletesc admirabil. Lasă-l dracului de pistol, cere-i iertare domnişoarei, şi să uităm totul. Eşti de acord să uităm totul, Bill?
        — Sînt, domnule, spuse Bill, şi îi întinse pistolul.
        — Cere-i scuze domnişoarei, Bill.
        — Scuzaţi-mă, domnişoară, zise Bill, cu ochii pironiţi pe genunchii stewardesei.
        — Nu-i nimic, domnule, spuse ea, în vreme ce zîmbetul îi revenea pe buze. Mi-a făcut o deosebită plăcere. Folosiţi oricînd şi cu încredere serviciile societăţii „Transocean", întotdeauna în slujba celor grăbiţi, care doresc să călătorească cît mai comod. Succes în afaceri, domnule!
        Stewardesa îşi deplasă alene picioarele perfecte în direcţia toaletei pentru personal, iar bătrînelul, proaspăt absolvent al cursului de reciclare (secţia psihologia delincventului), organizat de poliţia federală, îi puse piratului aerian, cu o mişcare sigură, cătuşele.
        Era o pereche de cătuşe confecţionată din cel mai fin oţel suedez, produs de calitate al firmei „Merrill et Linch", întotdauna la dispoziţia onoratei clientele.

(Perpetuum comic ’87, pag. 121)

Vezi toată postarea