1. Se spune că rugbiştii n-au umor cît negru sub unghie. Cum se simte rugbistul Tudor George în pielea poetului cu acelaşi nume?
— Abordînd laolaltă două discipline aparent disparate dar atît de dragi mie — Sportul şi literatura, în speţă: Rugbiul şi Umorul — capăt de îndată un „tonus competiţional" şi în „uvertura" acestui interviu lansez o calamburgistă
ATENŢIONARE
Fiindcă „mă placaţi" în coapsă
Cu perfide întrebări,
O să vă fixez c-o capsă
„Lovitura de pedeapsă:
Între bări!
Mi se cere să „arbitrez" compatibilităţile şi afinităţile dintre Rugby şi Umor? Mi se pare a fi o „partidă" pe cît de „spectaculoasă" pe atît de „antrenantă". De aceea, declar, dela bun început, drept total hazardată şi uşuratecă supoziţia „adversarilor" că rugbiştii n-ar avea umor, „nici cît negru sub unghie", aceasta cu atît mai mult cu cît şarmul activităţii lor constă tocmai în particularitatea exprimării printr-un veritabil „umor negru". A face „să-i zboare fulgii" adversarului, pornit ca un vultur spre „ţinta" proprie, printr-un „placaj mortal", sau a iniţia o „spargere" frontală printr-o şarjă explozivă, constituie hazul suprem care declanşează „hohotul" vulcanic şi entuziasmul voios al galeriilor, combinînd prin „poanta" eseului final! În plus, evoluţia scorului poate determina drama, tragedia sau farsa de amploare. „Transformînd" observaţiile mele în versuri, vom „încerca" unele „contactări" pe „terenul" confruntărilor lexice:
GEN PROXIM
Între Umor şi Rugby-mi pare
Că tot ar exista o marjă:
Treisferturile-n confruntare
Glumind superb, atacă-n... „şarjă".
DREPTUL LA REPLICĂ
Epigramiştii de elită
În replică-şi vădesc curajul;
Rugbystu-n „replica"-i cumplită
La grea-ncercare te invită,
De-ţi sare, din contact, placajul!
EPIGRAMA RUGBYSTULUI
Din fulgerul condeiului,
O epigram-o prinzi c-o frază!
Rugbystu-n schimb, atent la fază,
În spiritul fair-playului,
Dintr-un placaj... te demolează!
Fireşte, rugbyştii, practică un umor frontal şi bărbătesc, nelipsit nici de tandreţe, nici de duritate. Amintindu-ne de hazul Cimitirului din Săpînţa, putem parafraza epitaful unui rugbyst impetuos printr-o replică veselă ce i-ar adresa-o Ivan Turbincă însăşi Morţii:
EPITAF VITAL
Îţi cam semnaseşi epitaful,
„Marcînd" etapă de etapă!
Din „şarja" ta s-alese praful:
Placajul meu mortal ... te-ngroapă!
Cît priveşte curiozitatea de a şti cum se simte rugbystul în pielea poetului, vă voi aminti faptul că tricoul rugbystic (fie el cu numărul 10, 14 sau 15) l-am purtat totdeauna cu totală dăruire pentru echipă şi în spiritul sportiv, sugerîndu-mi grandoarea titlului liric „Armura de sudoare" cum se intitulează volumul al doilea din „Trilogia Sonetului".
Totuşi, pentru mai justa clarificare a eventualelor sintagme omonime, intervin cu o
PRECIZARE
Observ chiar intime releuri,
Cu Scrisul, Rugbyul de-l măsor:
Sînt „eseist" cînd scriu eseuri
De-nscriu esee-s eseior"!
2. Între personajele preferate ale poeziei dumneavoastră ar putea fi amintiţi: Prometeu, Sfinxul, Bachus-căpitanul echipei Ahoe, Orfeu, Zeus (titulari), Satan, Briareu, Argus, Baba-Oarba, Marsyas, Narcis (Rezerve), Atlas, Heracle (maseuri), Cerber (observator). Iertaţi-ne întrebarea indiscreta: cum se distrau zeii?
— Din sinaxarionul heteroclit al „favoriţilor aheişti" înşiruiţi mai sus, cu greu s-ar putea alcătui o „echipă" al cărei „căpitan" sau „manager" rugbyst să fiu ales, deoarece, după cum atestă însuşi Al.O. Teodoreanu, datorită unui neprevăzut DECLIN: „Olimpul a căzut dela putere/ şi-i vraişte-n mirificul Olimp./ Războinic, preţ de-un legendar răstimp,/ Cumplitul Mart e negustor de bere." Indignarea lui Păstorel faţă de această decadenţă este explicabilă prin „Mitologia" aceluiaşi, a cărei geneză e celebrată într-un catren: „Şi Afrodita cea în şolduri lată/ şi Joe, cu alaiul lui ceresc./ Nu s-au ivit din bolta înstelată,/ Ci dintr-o amforă cu vin grecesc". În ce mă priveşte n-am avut niciodată onoarea şi titlul de glorie al lui Tantal de a fi considerat „comesean al zeilor", dar am participat la numeroase banchete sportive şi consider că cele ale rugbyştilor se pot asemăna, întrucîtva, cu ale zeilor, întrucît la ele participă deopotrivă învingătorii cu învinşii la „o masă comună", amestecîndu-şi în cupa Victoriei lacrimile amărăciunii cu ale bucuriei. În virtutea celor consemnate aici, răspunsul meu se concretizează în următorul sonet:
BANCHETUL
La fel de păcătos Olimpul este
Ca Lumea noastră, ba mai sus, la scară,
Că-n lupte-acerbe zeii se distrară
Şi-n bacanalii crunte şi-n inceste!...
Cu mine-i tiz doar Bachus - Tămîioară,
Prea hăruitul Domn al Lumii-aceste,
Ce-aprinde-n August viile pe creste,
Stîrnind Sileni, Satiri, Bacante, iară
Asemeni nouă - se distrează Zeii!
Ca Zeii ne distrăm şi noi - pigmeii!
*
Doar „gustul morţii" nu-l sorb Ei din zeamă –
Că-s muritori doar sclavii, nu irozii! –
Şi-n timp ce noi cinstim „adio mamă"
Ei plescăie nectaruri şi ambrozii!
3. În care din maximele rostite de marii învăţaţi ai lumii vă recunoaşteţi integral?
— Afecţiunea mea specială pentru Păstorel Teodoreanu nici în cazul acesta nu se dezminte. Citez maxima lui versificată în volumul „Inter pocula": „Acel ce stă şi se socoate/ Pricepe, dacă-i om cuminte,/ Cum că necazul stă la spate/ Cînd ai paharul dinainte." Fieful meu din ultima vreme, cu pretenţii de „Cafenea literară" era la Cantina Scriitorilor subnumită cîndva „La Doamna Candrea" apoi „La Cabia", iar în cele din urmă gata să-şi zica şi „La Iacobanul bine temperat". Denumirea ultima i-a fost sugerată de răspopitul băutor ieşean pre numele său Mircea Radu Iacoban, secretar, dealtfel al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care tinde să devină probabil, o filială a Ligei Temperanţei bahice. Subzisul, care şi-a dobîndit multă trecere şi preocupare pe la „centrala" din Bucureşti, invitat la miasmele fetide şi izul de doagă al ospătăriei noastre, nu s-a lăsat pînă ce, la sugestia lui personală, s-au poprit şi total interzis euforizantele lichide din Parnas! Samavolnicia Iacobanului tare m-au mai minunat, nemairecunoscîndu-l eu pre cel carele, mai verile trecute, la staţiunea Neptun trecea drept un veritabil pescar de guvizi, prăjiţi de Achim şi stropiţi cu molanuri din cele mai faine! M-am străduit din răsputeri să-mi explic inexplicabila „metamorfoză" şi am concluzionat cu năduf:
Iacoban s-a dat de gol
Şi-a iscat nătîngi dispute:
A gustat din Techirghiol
Şi, d-atunci, Cotnaru-i pute!
În asemenea condiţii, desigur că doctrina păstoreliană se simte periclitată de puritanismul prohibitiv al Iacobanului, întrucît:
„Barmanul" dela Uniune
Cam după mintea lui ne-adapă:
Ce-i drept, paharu-n faţă-l pune
Şi-i veşnic plin, dar plin cu... apă!
Faptul acesta impune reticenţa creatoare a unora dintre colegi, în special văduvindu-i pe Nicu Velea, Fănuş Neagu, Mircea Micu şi Traian Iancu. Situaţia devine tragică şi prin faptul că:
În van m-aş face eu ecoul
Acelor muze de propreală
Schimbînd paharul cu stiloul,
Că-mi toarnă apă şi-n... cerneală!
Altminteri, dacă m-ar întreba cineva „ce propun?" aserţiunea mea sună clar:
„Tradiţia" să se păstreze
Şi normele ce se cuvin,
Cît timp mai stăm pe metereze,
Că-i bun şi-un borsec, dar... cu vin!
4. Poezia dumneavoastră coboară cu un entuziasm de nedescris în lumea miturilor. Credeţi că aţi fi scris astfel dacă v-aţi fi născut, să spunem, în epoca fierului, adică mult mai aproape de mituri?
— Geniul dactilografelor şi erorile lor fastuoase mi-au sugerat adesea, prin simpla stîlcire a vrunei litere, concepte mirifice şi vorbe de duh. Alienarea textuală tinde să devină chiar metodă de lucru în „lumea literelor" şi aceasta nu numai în registrul strict umoristic! Iată un asemenea răspuns la întrebarea pusă:
TRANSLAŢIE
De mă năşteam în Epoca de Fer,
În lumea unor ruginite mituri,
Eram silit - tematic - să ader
Şi ode aş fi scris doar despre...nituri!
5. Salutăm în Tudor George pe unul din marii trubaduri ai poeziei noastre! Cum arată o zi de muncă din viaţa unui trubadur?
— Mai întîi, referitor la această intreoare a dumneavoastră vreau să fac o:
PRECIZARE
Io scriu noaptea (noapte-zi lumină!)
Nu-i prea economic: scriu la bec,
Dacă nu-i p-aproape-o stea divină
Or vre-o lumînare-ntr-un cinzec!
Odată lucrurile puse la punct (ca un pat germinativ), vă pot destăinui sistemul propriu zis de lucru:
REŢETAR
O „zi-muncă"-n viaţa de boem?
„Zilele" nu-i sînt nici lui uşoare:
„Cară" toată „ziua" la pahare,
Pînă cînd asudă... un poem!
6. Întrebat de un reporter de cîte feluri este umorul, Tudor Muşatescu a răspuns, prin 1967: „Nu există decît un singur fel de umor „HAZUL". Ce este hazul?
— „Muşatismele" au făcut epocă — jos pălăria! — dar, din păcate, de data asta, definirea umorului printr-o simplă tautologie nu-i prea... hazoasă! Tema rămîne deocamdată, împotmolită, ca „piatra filosofului" aruncată-n baltă.
Teoretic, hazul s-ar defini printr-un nonsens rezultat dintr-un efort prea debil sau exagerat şi deci comic faţă de o stare altfel firească (spre exemplu: a sări peste cal, cînd vrei să încaleci) aceasta în cazul comicului de situaţie, apoi nepotrivirea între cauză şi efectul scontat, brodeala unor intervenţii neprevăzute care parodiază gravitatea intenţională etc.
În planul lexic, vorbirea în dodii sau în răspăr, stimularea absurdului prin folosirea premeditată a omonimelor de sensuri anapoda, o anume tehnică a clamării articulată la miezul lucrurilor, toate aceste modalităţi urmuziene sînt capabile să stîrnească hazul cu care se hrănesc locuţiunile şi sintagmele deseori paramiologice ale limbii literare.
Încercînd totuşi o oarecare tentaţie de sinteză, propun următorul catren „infantil":
Pe cînd plezneam la fund pe pajul Sony,
Simţii că-n spate-mi crapă pantalonii!
Ce-i Hazul, deci? E-a rîsului supapă,
Nenoima: Unde dai şi unde crapă!
7. Cînd, unde, cu cine şi de ce vă place să rîdeţi?
— Întrebarea asta mi-a părut o parafrază la afirmaţia atribuită de Epictet lui Pitagora: „Nu interesează ce mănînci, ci cu cine mănînci şi cum mănînci." Banchetul umorului depinde şi el: de timp, de loc, de ambianţă, de circumstanţe şi în mare măsură de dispoziţia spirituală şi sufletească. Nu voi fenta, totuşi, interogaţia, improvizînd de dragul dumneavoastră două catrene disparate, cu virtuţi baladeşti:
PRETEXT
Oricînd, oriunde, c-orişicine-mi place
Să-i trag un toc de rîs pe teme varii,
Chiar hazul de necaz e bun piei drace! –
Ca Nastratin cînd şi-a băut şalvarii!
MELANCOLIE
Adesea, cînd beau singur într-o boată,
De unul singur rîd, d-un oarecine,
Rîd de-o caricatură, de-o ciuboată,
De Rîsul Lumii care sînt - de mine!
8. Pentru că de puţine zile aţi împlinit şaizeci de ani, permiteţi-ne să vă urăm multă sănătate şi fericire şi să vă reamintim cîteva din cunoscutele dumneavoastră versuri: „...O drojdie! O votcă! Ori un verde!/ O secărică, un coniac, un rom..." Aşadar, ce bem la această aniversare?
— Problema lui ce, cum şi unde se pune, în privinţa libaţiilor, tot mai acut. Într-o vreme, Uniunea Scriitorilor avea bunul obicei de a-şi preacinsti membrii edecari, la ocazii festive şi jubiliare, printr-un banchet liric şi tovărăşesc de breaslă. De păgubos ce-am fost de cînd mă ştiu, se pare că acest ritual s-a perimat pînă la rîndul meu. Intenţionam totuşi să ofer eu însumi măcar o masă simbolică şi colegială, dar intervenţia iacobană mi-a tăiat brutal macaroana şi apetitul de a toasta cu licoare de Sălcuţa! Din păcate, am aflat prea tîrziu că şi prohibiţia asta îşi determină efectul contrar şi că unii „delincvenţi" îşi fac „plinul" din canistre şi damigene „aduse pe sub mînă" şi cu mare tupilaţie faţă de zeii Olimpului, ca să nu bage de seamă, dacă nu cumva sînt „implicaţi" chiar şi ei, bucurîndu-se în travesti.
Aşa se face că de ziua mea am renunţat la banchetul tradiţional, afundîndu-mă într-un solilocviu patetic şi ciocnind cu două pahare. Am rămas, astfel, la stilul meu ahoistic, împovarat de singurătate, arborat după perioada singaporeană, împărtăşind paleativul cotidian:
UN PATETISM HOMEOPATIC
Uitînd de-Aniversări jubiliare,
Din cauza condiţiei ostile,
Am grijă să cinstesc, în schimb, pahare
Cu-aniversarea fiecărei zile!
9. Cunoscut fiind remarcabilul dumneavoastră talent improvizatoriu, vă invităm să compuneţi un sonet avînd titlul Sonetul monopolului de a fi şi rimele: Penelopa-hopa, Ulise-azvîrlindu-mi-se/ cadînă-smîntînă, meduză-peluză Waterloo-o/ţîţă-mîţă/ polul-monopolul.
Paradoxul improvizaţiei autentice, cu aspectul de înflăcărare şi elocinţă spontană, constă în faptul că ea trebuie persuasiv şi temeinic... elaborată! Această simplă revelaţie era subliniată, încă dela începutul erei noastre, de Quintilian, în celebrul său manual de retorică „Institutio Oratoria" (Arta oratorică). În capitolul VII din Cartea a X-a, vorbind despre „Cum se obţine şi consolidează abilitatea de a improviza", ei constata:
„Cel mai bogat rod pe care mi-l pot oferi studiile şi ca să zic aşa, cea mai înaltă răsplată a acestei îndelungate trude este facilitatea de a improviza". Mi-am permis a prelua fundamentala idee în următorul catren:
IMPROVIZAŢIA
Improvizaţia-i fantastă
Ce-a fulgerat-o-ntr-o clipită,
Prin studii şi rutină vastă
Fu ani de zile... pregătită!
Citindu-l pe Cicero, Quintilian, evocă şi pe poeţii antici Antipater din Sidon şi Lichnius Archias, mari improvizatori, lăsîndu-le poeţilor din toate timpurile o speranţă deschisă: „ceea ce nu înseamnă că în timpurile noastre n-ar fi cîştigat unii această îndemînare, sau nu ar putea s-o cîştige" Revenind la oile noastre, improvizaţia sonetului pe rime sau pe teme date era practică de zi cu zi în „Şcoala singaporeană", unde, ca să zic aşa, mi-am făcut mîna. Răspund aici cu un dublu sonet, folosind rimele în ordinea indicată şi apoi cea inversă, dus şi-ntors, într-un miniatural exerciţiu de sonet-glosă:
SONETUL MONOPOLULUI DE-A FI
I. TRUDA IMPROVIZAŢIEI
„A fi sau a nu fi" - ce temă! Hopa
Shakeaspeareanul „os" zvîrlindu-mi-se
S-adulmec, ca dulăul lui Ulise.
Spectralul soţ pierdut de Penelopa!
„Urzica" vrea să-i joc ca o cadînă
Dans din buric, prin văluri de meduză,
Stîrnindu-şi galeria la peluză
Să-mi zvîrle-n ochi şi-o tartă cu smîntînă!
Doar n-am să-mi compromit Sonetul - o!
Stîlcit ca Bonaparte-n Waterloo!
Măcar că-n loc de Muză-mi daţi o mîţă
Cu cinci pisoi înşurubaţi la ţîţă!
Măcar dac-aţi stîrni şi Inter.polul,
Tot lo-n Sonet revendic monopolul!
II. BAROC Şl CLASIC
Cînd tot mai scump e, zilnic, monopolul,
Mărinimia Voastră-i falsa ţîţă -
Nici cît ar suge-un şoricuţ la mîţă;
Sonetele mi le plătiţi cu polul!!!
Cît pot să-ndure sonetiştii-o! –
Apreciaţi meschin dinspre peluză!
Mai bine-aş sta-n borcan, ca o meduză,
Pusă-n alcool, sub firma: Water-l’eau!
Cîtă oroare, azvîrlindu-mi-se,
Ca-n filmul mut, cu spîrciuri de smîntînă!
În porc sau cîine-i preschimbat Ulise
De Diva-Circe, maştera cadînă?!
Noroc că-mi vine-un dor de Penelopa
În stilul clasic! Piei potae! Hopa!
Un dialog realizat de RADU CĂLIN CRISTEA
(Perpetuum comic ’86, pag. 32)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu