Vara în amurg

        Căldura s-a mai domolit. Dinspre apă începe s-adie o boare răcoroasă luminată de soarele ce stă s-apună în spatele blocurilor cenuşii pe balcoanele cărora prind să sune muzici în tranzistoare şi se ivesc trupuri de bărbaţi, strînse în maiouri albe, staţionînd mulţumiţi printre ghivece cu plante firave.
        El stă pe conducta ruginită, cu spatele lipit de ţeava unui bătător de covoare şi priveşte lumea care începe să treacă spre casă, desculţă, în slipuri sau halate, ca şi cum s-ar afla într-adevăr la mare, în vilegiatură, nu pe marginea unei bălţi artificiale, la periferia oraşului. O căruţă cu ţigani trece în trap uşor, urmată de un mînz cenuşiu. Cîţiva copii aleargă după o minge, claxonaţi de o Dacie gri. Sandu mai trage un gît din sticla ascunsă-n geantă şi se-ncăpăţînează s-aştepte, privind cu luare-aminte fiecare faţă. Stă acolo, să fie vreo două ceasuri şi ea tot n-apare. „Sînt la plaje. Viorica", găsise biletul înfipt în uşa apartamentului. O căutase peste tot, pe sub pomi, pînă departe, spre stăvilar, unde perechile se răcoreau, făcuse drumul de cîteva ori, dar n-o descoperise deloc printre trupurile întinse pe iarba uzată şi prăfuită, năpădită de tinichele şi sticle sparte. Probabil că, miop cum e, totuşi n-o văzuse. Dar din locul ăsta, unde stă acum, sigur n-o mai pierde. Un bărbat cu pantalonii sumeşi şi o femeie într-o rochie subţire, înflorată, udă la poale, trec mîndri purtînd un preş, din care apa curge şiroaie. N-o va mai lăsa de-acum. S-a hotărît! Gata! O ia de nevastă. Prea mult a ocolit-o. De prea multe ori a părăsit-o şi iar a revenit. Aşa, în răstimpuri, cînd şi-aducea aminte, îl lovea dintr-odată dorul şi suna la uşa ei. O găsea întotdeauna singură, rămînea o noapte, apoi pleca spre a reveni peste alte trei, patru luni, după ce, în ziua plecării jurase că la prînz e-napoi, să-l aştepte cu masa. Sporadic, tot aşa, îi făcuse şi-un copil.
        Priveşte — prin înserarea care acum a coborît de-a binelea — ultimele perechi întorcîndu-se spre casă şi simte amărăciunea lovindu-l ca un junghi în inimă, pentru că, iată, ea nu-i nicăieri. Se desprinde cu greu, şi-o ia spre blocul aflat lîngă bisericuţa părăsită. Urcă iar la etajul opt, apartamentul 77, să mai verifice o dată; să se convingă, să mai încerce, poate, totuşi... Inima începe să-i bată nebuneşte: creanga de pin pe care i-o lăsase în uşă nu mai era. A venit! Da, e-năuntru! Doamne, ce noroc! I-aude paşii apropiindu-se, uşa se deschide odată cu braţele lui şi o bătrînă îl priveşte mirată.
        — Viorica!, bîlbîie el.
        — Eu sînt!
        Atîta timp să fi trecut oare?! se trezeşte întrebîndu-se fără noimă.
        — Dar dumneavoastră o căutaţi pe cealaltă, revine bătrîna, pe nepoată-mea, probabil. Tot Viorica. Nu mai stă aicea. S-a măritat cu domn’ Marcel, a luat-o la Focşani. Dacă-i vorba de vreo comunicare însă, ceva... Dumneavoastră aţi lăsat creanga...
        Vede buzele gurii supte mestecînd înainte cuvinte pe care nu le mai aude. Se-ntoarce coborînd treptele cu viteza cea mai mare pe care i-o pot imprima picioarele muiate, gîndindu-se că va mai trebui să şteargă din memorie şi din repertuar încă un nume. Trece vremea, frăţioare, se duce, mormăie căutînd prin întunericul holului uşa de la ieşire.

(Perpetuum comic ’91, pag. 143)

Vezi toată postarea

În căutarea papucilor pierduţi

        Maricica de la filatură s-a schimbat la faţă. Fenomenul s-a produs pe drumul de la conducere în secţia unde, încă, mai lucra. Fusese chemată mai devreme „sus", adică în sala mare de la etajul întîi al blocului administrativ, unde se desfăşura adunarea generală a oamenilor muncii. Cei mai mulţi ştiau de ce a urcat şi Maricica acolo. Nu era vorba despre o simplă participare la şedinţă, ci de mult mai mult: urma să fie propusă în organul colectiv de conducere a întreprinderii, ca reprezentantă a muncitorilor.
        Maricica plecase din secţie cu băsmăluţa ei înflorată strîngîndu-şi tinereşte părul — mai ales că aşa prevedeau şi regulile de protecţia muncii — în halatul de lucru, fată modestă, încă nevenită cu totul din satul ei, pe care-l părăsise cu ceva ani în urmă. Ce mai vorbă? O fată şi jumătate. Nici la muncă n-o prea întrecea nimeni, iar cît despre băieţi, păi numai să fi îndrăznit vreunul să-i facă semne cu ochiul, aşa, mai cu înţeles, şi apoi vedea ei semn. Peste ochi. Că aşa învăţase Maricica să se arate oamenilor: cinstită, curată, dreaptă, muncitoare. Aşa s-a şi dus către sala de şedinţe. Poate de aceea şi fusese chemată acolo.
        Deci, a intrat fata în sală, şedinţa şi-a văzut de mersul ei, s-a ajuns şi la punctul cu alegerea noului organ, cineva de la prezidiu a citit lista de propuneri, cei din bănci au aprobat-o, după care adunarea a mai ţinut o vreme, iar apoi s-a încheiat. Abia pe urmă au urmat felicitările căzute puhoi pe capul Maricicăi, de nu mai putea săraca fată să respire de atîta învălmăşeală de mîini ce se întindeau către ea. Şi unde nu s-a scuturat o dată Maricica de sub grămada de felicitări şi s-a adresat cu glas sever tovarăşilor săi de muncă:
        — Dar staţi, bre, fraţilor! Păi, unde vă treziţi aici? Aţi uitat că eu de acum înainte sînt organ?
        Colegii au mai privit-o o dată, acum cu multă, foarte multă mirare. O veche prietenă a încercat s-o atingă cu colţul baslamei, să vadă dacă Maricica din organ e aievea ori vreo închipuire, dar gestul ei a rămas făcut doar pe jumătate, iar glasul i s-a stins înfricoşat, de-a rămas un abia şoptit:
        — Măi Maricica, măi...
        Atît de şoptit, încît nici ea, prietena ei cea veche, n-ar fi putut depune mărturie că a zis aşa ceva. Iar cercul admiratorilor s-a desfăcut, Maricica putînd pleca nestingherită. Abia atunci oamenii au observat cum se schimbă fata văzînd cu ochii, asta nemaifiind o expresie ca oricare alta, ci purul adevăr. Mîinile i se neteziseră, bătăturile dispăruseră, unghiile i se alungiseră, lacul de pe ele se învineţise, iar pielea îi mirosea a „Helena Rubinstein". În locul halatului de lucru apăruse ca din pămînt o rochie superbă de la „Fondul plastic". Cînd proaspăt aleasa în organul colectiv de conducere s-a pus în mişcare, cei rămaşi în urma ei au putut observa că şi încălţările îi sînt altfel. Nici vorbă de papucii ei de lucru, comozi, cu care se putea deplasa lesne de la o maşină la alta. Pentru că Maricica lucrase pînă atunci la mai multe maşini, asta uitasem să vă spun, fusese chiar o iniţiativă a ei, care luase amploare în întreaga fabrică. Or, acum papucii parcă intraseră în pămînt, le luaseră locul o pereche de pantofi din pachet. Şi ciorapii erau foarte fini.
        Vrînd să se arate, totuşi, apropiată de foştii colegi, scoase din poşeta ei, procurată din surse necunoscute, un pachet de ţigări şi o brichetă „Ronson", servindu-i pe cei din jur cu un „Kent":
        — Vă ajunge una singură la toţi, că-i destul de lungă şi spornică.

        Aşa se face că, pînă a ajuns la ea, în secţie, Maricica se transformase cu totul. Se schimbase la faţă, cum îi plăcuse cuiva să constate. Şi nu numai la faţă, mai gîndeau oamenii, ci şi în conţinut, pentru că acum nimic nu-i mai era pe plac Maricicăi. Devenise foarte exigentă. Iar la şedinţele unde participa, găsea numai cusururi, sărind mereu cu critica pe oameni — o critică dură, ca gerul de februarie — încît nu mai pridideau foştii ei colegi să se mire cît de departe ajunsese fata asta. Departe de ei, se înţelege.
        De lucrat, a lucrat din ce în ce mai puţin. Cuiva i-a venit ideea s-o scoată de la maşini şi s-o facă un fel de supervizor, controlor, aranjor, împachetator-despachetator, oricum ceva de care se şi puteau lipsi, asta pentru cazurile cînd tovarăşa Maricica trebuia să plece la judeţ, pentru analize şi şedinţe, producţia neştiind ce-s aiea, ea fiind obligată să meargă nestingherită înainte... Trecem peste faptul că de la acele şedinţe uita adesea să se mai înapoieze în fabrică, de ajunsese programul ei de lucru destul de facultativ, la fel ca şi condica de prezenţă. Maşina ei intra şi ieşea nestingherită pe poarta întreprinderii, nimeni neîndrăznind s-o întrebe pe tovarăşa din organ ce, cum şi de ce..
        Iar cînd toate păreau a merge tot înainte, adică spre o permanentă schimbare la faţă a tovarăşei Maricica — o lege dialectică, în fond, nimic mai etern decît transformarea — cuiva, la următoarea adunare generala a oamenilor muncii, i-a venit ideea s-o schimbe chiar pe Maricica, din organul colectiv. Şi să aleagă pe altcineva, care se modifica mai lent sau chiar deloc. Propunerea mai întîi a şocat, dar pe urmă chiar a plăcut. Iar la sfîrşitul şedinţei, tovarăşa Maricica făcea eforturi să-şi amintească felul cum arăta fata aceea de dinainte de întîmplarea frumoasă prin care trecuse, căutîndu-şi de zor băsmăluţa ei de filatoare şi papucii de lucru... pe care singură îi aruncase la gunoi, crezînd că n-o să-i mai fie de folos niciodată. Puneţi-vă, deci, în pielea sărmanei fete şi înţelegeţi-i mica tragedie, pe care o trăieşte pînă va ajunge să-şi procure alţi papuci şi o nouă băsmăluţă, fără de care nu poate intra in secţie, oprind-o normele de protecţie a muncii...

(Perpetuum comic ’87, pag. 109)

Vezi toată postarea

Mitologică

        Onorată Comisie,
        Subsemnatul ULYSE-inovator, domiciliat în volumul II — Homer „Opere complete", respectuos vă aduc la cunoştinţă următoarele:
        În urmă cu zece ani am bătut la porţile ferecate ale Cabinetului tehnic, căruia, conform legendei, i-am prezentat faimosul meu CAL TROIAN, cu ajutorul căruia să putem cuceri TROIA cu mult înaintea termenului stabilit de ORACOLUL DE LA DELPHI.
        Din păcate, însă, în ciuda însuşirilor tactice ale susnumitului patruped lemnos, a trebuit să mai treacă o mulţime de timp (de „reveniţi, sîntem în şedinţă") şi alte „spirite de glumă" cum ar fi spus Tudor Muşatescu, fără a mi se da vreun răspuns. Pînă cînd, într-o bună zi, n-am mai putut să rabd şi — furios — m-am înfiinţat din nou la porţile Cabinetului tehnic, unde am început să strig şi să bat pînă ce am stîrnit mînia unei potăi de cerber ciobănesc care s-a năpustit asupră-mi lătrînd, gata-gata să mă înhaţe de partea pudică a platoşei.
        „Marş tu, Hector!" a strigat la el un scutier tehnico-administrativ al cabinetului, după care, domol, abia tîrîndu-şi încălţările, acelaşi scutier a binevoit să desferece una din porţi.
        „D-voastră? În ce problemă?" m-a întrebat el.
        „În legătură cu o inovaţie!" i-am spus.
        „O inovaţie? zice. Şi... obiectul acela ciudat pe care îl trageţi după dumneavoastră, ce e?"
        „E... inovaţia mea, zic. Un cal."
        „Un cal!? Şi asta-i inovaţie? Cai s-au mai făcut."
        „Da, dar acesta e CAL TROIAN."
        „Şi? Care-i diferenţa?"
        „Păi, mai întîi, materialul. Puneţi mîna, să vedeţi!"
        „Mda, ai dreptate! recunoaşte scutierul. Nu sună a cal, sună a lemn. Şi... astea două suplimente la cal, prinse cu balamale, ce sînt?"
        „Uşile, prin care se intră în cal."
        „Adică, cine... intră?"
        „Adică, ăştia... luptătorii."
        „Aha! Şi... pe unde se iese?"
        „Păi, tot pe aici, zic. Dumneavoastră n-aţi citit ILIADA?"
        „Am citit-o, dar nu e bine."
        „De ce?"
        „Aşa! Ce, vrei să ne aprindem paie-n cap cu «pompierii»"?
        „Şi-atunci?!"
        „Uite ce facem: pe una din uşi voi scrie intrare şi pe cealaltă ieşire."

        Şi astfel, onorată comisie, în interiorul inovaţiei mele, în loc de primul luptător şi-a făcut intrarea primul CO-AUTOR, pe linie de cal, din antichitate. A urmat al doilea pe linia de „fumatul oprit" — aviz pe care la sugestia respectivului l-am fixat în pîntecul patrupedului lemnos. Al treilea co-autor a apărut pe linie de „cîntatul în cal strict interzis"... Şi tot aşa pînă la cel de al 33-lea, care, la rîndul său, a ridicat obiecţii pe linie de vopsea.
        „Dar de ce? Ce are vopseaua?, l-am întrebat.
        „Are, că e cenuşie. O să bată la ochi."
        „Cui?"
        „Lor, troienilor din cetate. Or să spună că într-adins l-am vopsit aşa, ca să treacă neobservat."
        „Şi-atunci? Ce sfat îmi daţi?"
        „Să-l facem bălan. Să arate ca în cîntecul acela: „Calu-i bălan/ Calu-i bălan..."
        „Bine, dar eu l-am conceput cal troian."
        „Ei şi? N-are a face. Troian-troian, dar... bălan-bălan.
        Fii atent ce frumos o să cînte Ion Dolănescu: „Calu-i troian/ Calu-i troian/ Şi şaua-i verde..." Ce zici de idee?
        „Grozavă!"
        „Ca şi co-autorul."
        „Care... co-autor?"
        „Eu!"
        „Vai, dar dumneavoastră sînteţi co-co-co-co... — autorul!"

        Chiar în acea clipă, chiar în interiorul patrupedului troian în care urma să se ascundă luptătorii ce aveau să deschidă, la momentul oportun, porţile Troiei, între cei 32 (treizeci şi doi) de co-autori s-a iscat un mare tărăboi determinat de coeficientul şi procentul cuvenit fiecăruia dintre ei.
        Acest tărăboi devenind public, troienii s-au sesizat, aşa că praful şi rumeguşul s-au ales de toată inovaţia mea. Ca urmare, tot eu am fost asupru criticat atît în şedinţe cît şi la „papirusul de perete", întreaga mînie a zeilor din comisia de recepţie abătîndu-se tot asupră-mi pe motiv că am risipit lemnul întreprinderii pe care am păgubit-o prin construirea unui cal de dimensiuni costisitoare, contravaloarea animalului respectiv fiindu-mi imputată atît mie cît şi susnumitului HOMER, de profesie scriitor şi publicist, membru al Fondului Literar Troian, ceea ce l-a determinat pe acesta din urmă să conceapă o altă lucrare, intitulată ODISEEA.
        Drept care eu, onorată comisie, faţă de cele arătate, vă rog să binevoiţi a aproba şi dispune ştergerea mea, cu cal cu tot, din legendă.
        Al d-voastră — recunoscător şi fost inovator, ULYSE".

p. conf. SILVIU GEORGESCU

(Perpetuum comic ’85, pag. 72)

Vezi toată postarea

Fabule (pc84)

FABULA ARIVISMULUI

Distinsul meu confrate La Fontaine,
(Un fabulist ce a făcut epocă
Pe care-l preţuiesc în chip peren
Iar preţuirea sper că-i reciprocă)
Istorisea un caz investigat
În urmă cu trei secole aproape
Despre trufaşa broască ce-a crăpat
C-aşa îi fuse datul ei: să crape.
Precum mai susnumitul moralist,
Şi eu cunosc un caz cu un broscoi
La fel de fanfaron şi arivist
Şi-precizez - contemporan cu noi.
Căpăţînos, osîrdios, viclean,
Broscoiul ticluia el nişte scheme
Cam cum s-ajungă mare cît Plăvan,
(Un bou pe care-l pizmuia de-o vreme,
Lucrînd în mare taină, ştiu precis)
Cum a făcut, ce-a dres, ce-a învîrtit,
Ce sfori a tras, ce uşi o fi deschis,
Dar pîn-la urmă ştiu c-a izbutit.

Cum naiba n-a crăpat? Nu, nu-mi explic
De fapt nu-i treaba mea şi nici nu-mi pasă
Dar dacă stau să mă gîndesc un pic
Reţin c-avea o piele foarte groasă!


FABULA ÎNGUSTIMII

Un bloc înalt, semeţ şi suplu zis-a
Aşa, în faţă, Turnului din Pisa:
— Mă rog, pe ce criteriu aiuristic
Te-ai proclamat obiectiv turistic:
Că eşti un monument arhitectonic,
Triumf deplin al formei şi-al structurii?
Dar ştii ce eşti? Amprenta imposturii!
Ce urmăreşti, de fapt? Provoci senzaţii
Cu-aceste deprimante malformaţii
Ba chiar ţi-adaugi demnităţi deşarte
De hurdubaie slută şi-ntr-o parte
Tu, care nu faci trebuinţă nici
Pentru-aciuat găini sau bibilici!

Ştii că pe-alocuri ai stîrnit oprobrii
Fiind un grav pericol pentru snobii
Ce năvălesc, din nu ştiu ce pricină,
Spre-a se zgîi la tine, o ruină!
Păi dacă vine un cutremur poţi
Să te prăvăli grămadă peste toţi!
Eu neprecupeţind nici un efort,
Mă angajez să nu mă las nici mort
Şi obţinînd un sprijin pe măsură
Să scap pămîntul de o surpătură
Şi printre noi mai e cîte-un tălîmb
Ce şade drept, da-n judecată-i strîmb.

(Perpetuum comic ’84, pag. 111)

Vezi toată postarea

Odihnă dulce

        Tocmai s-a pus trenul în mişcare...
        Pe culoarul unui vagon de dormit, clasa I-a, însoţitorul conduce un ins spre o cabină: deschide.
        ÎNSOŢITORUL: Poftiţi... Asta-i cuşeta dumneavoastră... patul de jos... Aţi nimerit formidabil, mijlocul vagonului-mijlocul somnului, nu vă bat osiile-n cap, nu vă opercutează tampoanele, pînă la Suceava o să vă simţiţi ca-n sînul lui Avram... Da ce zic eu... ca pruncu-n scutece, ca măduva-n os, viermele în gogoaşa de mătase... vreau să zic, ca fluturele, în...
        CĂLĂTORUL I: Sper că nu în insectar...
        ÎNSOŢITORUL: Vai de mine...
        CĂLĂTORUL I: Bine, vă mulţumesc... (celălalt nu pleacă). Vă mulţumesc... Vă mulţumesc frumos... Sînt foarte obosit, aşa că... mîine am şi o zi grea...
        ÎNSOŢITORUL: Se vede...
        CĂLĂTORUL I: Se vede că mîine am o zi grea, sau ca sînt obosit?...
        ÎNSOŢITORUL: Şi una şi alta... Adică de ce mă priveşti aşa?... Eu în materie de călători, am psihologie, maistre... Eu îţi spun dintr-o ochire, nu numai ce are pasagerul în suflet, dar chiar şi-n buzunar...
        CĂLĂTORUL I: (Pregătindu-se de culcare) Interesant, dar...
        ÎNSOŢITORUL: Cel mai bine se cunoaşte omul după ochi şi mîini... De pildă, dacă-l priveşti pe-un om mai insistent în ochi — nu pentru altceva, pentru studiu... — şi-l vezi plecînd pleoapa a somn... amin. Ori îl vezi băgînd amîndouă mîinile în buzunar şi scoate o batistă... de trei ori, amin.
        CĂLĂTORUL I: Poftim?
        ÎNSOŢITORUL: Văd că dumneavoastră nu mă ascultaţi...
        CĂLĂTORUL I: V-am spus că sînt foarte obosit...
        ÎNSOŢITORUL: Atunci... să vă las şi vorba chelnerilor, la ora închiderii: „Mai e şi mîine zi"... Nici o grijă, vă scol la timp pentru Suceava...


        CĂLĂTORUL I: Mulţumesc (însoţitorul dă să plece suparat) Un moment...
        ÎNSOŢITORUL: (Întorcîndu-se radios) Ştiam că va veni şi momentul...
        CĂLĂTORUL I: Ce să vină?
        ÎNSOŢITORUL. Momentul...
        CĂLĂTORUL I: Nu înţeleg limbajul dumitale... În fine... O să fiu singur?
        ÎNSOŢITORUL: De obicei linia asta e foarte aglomerată, dar acum, c-am plecat... sper să nu se fi rătăcit nimeni... Aşa că, dacă doriţi... puteţi fi şi singur...
        CĂLĂTORUL I: Doresc.
        ÎNSOŢITORUL: Ee... Aşa... doresc şi eu să fiu ministru...
        CĂLĂTORUL I: Oho!... Felicitări! Noapte bună (închide uşa). În capul culoarului a apărut un ins durduliu, c-o geantă mare, doldora).
        ÎNSOŢITORUL: Dumneavoastră.
        CĂLĂTORUL II: Eu...
        ÎNSOŢITORUL: Ce cuşetă aveţi?
        CĂLĂTORUL II: N-am nici una.
        ÎNSOŢITORUL: Atunci cum aţi intrat?
        CĂLĂTORUL II: Cu binişorul...
        ÎNSOŢITORUL: Tovarăşe, eu vorbesc serios.
        CĂLĂTORUL II: Da ce, eu glumesc? În loc să zici bogdaproste c-am intrat în vagonul tău... că puteam nimeri, la altul... mai cu cap...
        ÎNSOŢITORUL: Tovarăşe, actele de călătorie, că altfel chem conductorul...
        CĂLĂTORUL II: Ascultă, măi frate: tu cînd bei, ce bei?
        ÎNSOŢITORUL: Ee... ca să bei, trebuie să ai pe ce... Eu însă...
        CĂLĂTORUL II: Toţi se plîng de bani nimeni nu se plînge de minte...
        ÎNSOŢITORUL: Am înţeles... Am un loc.
        CĂLĂTORUL II. Aşa da... (îi dă nişte bani).
        ÎNSOŢITORUL: Pe-aici... Vă dau o cabină să vă lingeţi pe degete, mijlocul vagonului, mijlocul somnului... o să vă simţiţi ca pruncu-n scutece, ca măduva-n os...
        CĂLĂTORUL II: Lasă descîntecele... Mai sînt cu cineva?
        ÎNSOŢITORUL: Da, cu o persoană... foarte fină. Aici! Patul de sus. Unde să vă trezesc?
        CĂLĂTORUL II: Nu-i nevoie, eu am un ceas în cap. Eu îţi spun fiecare staţie şi prin somn... (Aprinde lumina mică. Primul călător se trezeşte). Acum că tot te-ai trezit... (aprinde lumina mare. Scoate din geantă o sticlă de ţuică, slănină, brînză roşii, ceapă. Se aşează pe pat, îşi face loc înghesuindu-l pe celălalt). Stai cum trebuie, simte-te, vorba ceea, ca la dumneata acasa, că eu am, să iau o înghiţitură-două şi pe urmă, somn, că-s rupt de oboseală, am ros azi toate pietrile Bucureştilor, am făcut băşici ca pîinişoarele pe tălpi... da de ce te-ai ghemuit, că doar nu mănînc oameni?... Încotro te călătoreşti?
        CĂLĂTORUL I: Suceava.
        CĂLĂTORUL II: Pînă acolo e de mers cinci sute de kilometri... să tot dormi...
        CĂLĂTORUL I: Da, numai că mîine la prima oră am treburi, şi...
        CĂLĂTORUL II: Asta-i bună... toţi avem treburi... hai să trăieşti! Iei şi mata un rachiu, că te văd că n-ai somn... Ia bădie, că-i de prune, îl am de la un „cumătru" de-al meu, are livadă şi cazan, rachiu de casă, medicament, nu alta; după un sfert de ăsta, mănînci şi fîn... hai bădie, ia un gît şi gustă ceva, că nu-mi ticneşte... eu să beau şi să mănînc şi altul să se uite la mine ca prostu...


        CĂLĂTORUL I: Nu, mulţumesc, n-am poftă şi mi-i şi somn...
        CĂLĂTORUL II: Ia, dom’le, că după asta dormi uns... Ploieştiul. La ăştia mîncarea şi băutura miroase a gaz şi-a chimie... Ia, dom’le, o gură...
        CĂLĂTORUL I: Nu, că dacă beau, nu pot dormi...
        CĂLĂTORUL II: Cu atît mai bine... cu cît dormi mai puţin, cu atît trăieşti mai mult, că doar nu vrei să-mi spui mie, că somnul e viaţă... Eu, dom’le, cu două ceasuri de somn, îs recuperat... Hai, dom’le, ia, că doar... eşti dumneata cam uscat, dar bolnav nu pari a fi...
        CĂLĂTORUL I: Domnule, înţelege nu mi-i nici foame, nici sete...
        CĂLĂTORUL II: Mă rog, treaba matale... hai să te văd sănătos... Da eu aşa zic: atunci cînd nu mănînci şi nu bei, n-ai niciun coraj... că corajul de unde-ţi vine dacă nu din alimente şi băutură?... Brînza asta e... tot de la un „cumătru" — că eu aşa le zîc, ăstora cu care am cîte-o relaţie, adică „mişti tu din urechi, mişc şi eu"... şi aşa ne facem „cumetri"..., da nu angros, nu, cît să ai de-o gustare şi de-un pahar, că lăcomia te rade în cap şi te-mbracă-n haine vărgate... Slănina asta îi de la un alt „cumătru", ardelean, unt, nu alta... că la noi, pe la Roman, vin bun cît vrei, altele bune, da slănina nu-i inteligentă... Te pomeneşti că ai adormit şi mă laşi să turui ca prostu... Atunci dormi acolo, că — să mă ierţi — se vede că de altceva nu eşti bun... A, nu dormi... Da ce ţi-ai ridicat genunchii la gură, că nici nu-ţi văd faţa... Ia, ia stai... Stai, că acuma te văd bine... parcă te-aş cunoaşte... Da, te cunosc. Te cunosc precis... da nu ştiu de unde să te iau...
        CĂLĂTORUL I: Cine ştie?... te rog... te rog, domnule, termină masa şi...
        CĂLĂTORUL II: Mi-am adus aminte... Parcă te văd, ca acum, cum îţi dădea un ospătar două palme...
        CĂLĂTORUL I: Două palme?!...
        CĂLĂTORUL II: La început... că pe urmă ţi-a dat şi nişte picioare în... mai jos de spate... Hă, hă, hă!...
        CĂLĂTORUL I: Domnule, mănînci de două sute de kilometri. Termină de mîncat şi... Eu n-am chef de rîs şi de glume la ora asta...
        CĂLĂTORUL II: Nu, nu... ca să vezi ce ţinere de minte am... te bătea în televizor. Eşti artist. Artist, precis! Dar nu ştiu cum te cheamă... Buzău! Ăştia au o ţuică şi-o pastramă... Artist! Am ghicit, sau nu?
        CĂLĂTORUL I: Ai ghicit...
        CĂLĂTORUL II: Îmi dai voie: Jon Bostan, tehnician, cu aprovizionarea.
        CĂLĂTORUL I: Florin Ştiucă.
        CĂLĂTORUL II: Ştiam eu că aveţi un nume, ca să zic aşa, de peşte de apă dulce... Dacă nu vă supăraţi, la ce teatru rulaţi?
        CĂLĂTORUL I: Aăăă... „Mic".
        CĂLĂTORUL II: A! De păpuşi...
        CĂLĂTORUL I: Nu, domnule Harbuz...
        CĂLĂTORUL II: Bostan.
        CĂLĂTORUL I: Bostan... Aşa-i zice, mic, dar e pentru oameni mari...
        CĂLĂTORUL II: Gata, îl ştiu... E pe Sărindari... Trec întotdeauna pe lîngă el, cînd mă duc la restaurantul Berlin... Am vrut de cîteva ori să intru... că am un cunoscut, pe fiul unui fost vecin, artist, acolo... Un vecin din Oradea... Nu, cred că de la Cluj... Nu, nu de la Cluj... de la... Ei, unul din vecini... C-am fost bogat în vecini, că eu mă mut des, nu stau mult într-un loc, că nu-i bine... Acum sînt la Roman, un pas de Paşcani... de-acolo îs eu, mă trag spre casă, vreau s-ajung acasă, odată cu pensia...
        CĂLĂTORUL I: Şi cum îl cheamă pe artistul, vecinul dumitale?...
        CĂLĂTORUL II: Asta nu ţi-aş mai putea spune... Am ştiut, dar am uitat... Am uitat, dar parcă-l văd: înalt, cu părul creţ şi vorbeşte singur.
        CĂLĂTORUL I: Cine ştie... Artiştii cînd repetă, vorbesc singuri...
        CĂLĂTORUL II: Cred că se repeta, că şi prima şi-a doua cînd l-am văzut, vorbea singur... Da cum boala îl cheamă?... Unul înalt, cu părul creţ, negru...
        CĂLĂTORUL I: Înalt... cu părul creţ, negru... Înalt, cu părul creţ... negru...
        CĂLĂTORUL II: Lasă-l în plata Domnului, nu-ţi mai bate capul... Mai discutăm cînd mă trezesc, că trebuie să mă culc şi eu puţin... deşi atîta lucru pricepe şi o minte de găină; artistul fără ţinere de minte nu face două parale... Este? Ar-tis-tu... hrr... hrrr... hrr... Foc-şani. Au ăştia un vin... hrr... hrr...
        CĂLĂTORUL I: Înalt... cu părul creţ... care o fi ăla?... Înalt... cu părul creţ... negru... E negru părul, sau el e negricios?... Înalt. Cine dracu l-a adus pe Lubeniţă. Dovleac... cum dracu-i zice, Bostan ăsta, aici?... Şi mîine dimineaţă intru direct în filmare... Trebuia să fiu odihnit... O să am o faţă ca un cot de babă, ca un cimpoi dezumflat.... Aoleu, şi ce sforăit „dulce" are.... Şi conducătorul cică „o să vă simţiţi ca pruncu în scutece, ca măduva-n os... ca fluturele în gogoaşa de mătase"... pe dracu! Ca fluturele în insectar... cu-n ac de gămălie înfipt în cap... Care dracu o fi, dom’le?... Ne apropiem de Bacău... au ăştia nişte brînzeturi... Ptiu! M-am luat după mîncăul ăsta... Da, e Bacăul... Şi n-am închis nici un ochi... Înalt, negricios, cu părul creţ... Da! Asta-i! Precis e ăsta... În sfîrşit, nu dă nici bună ziua şi are şi-un nume greu, parcă cu „k" de la kilogram... Am plecat şi din Bacău...
        CĂLĂTORUL II: (sare buimac) Ce-a fost aici?
        CĂLĂTORUL I: Bacău.
        CĂLĂTORUL II: Precis, precis?
        CĂLĂTORUL I: Precis, că... acum ştiu şi eu toate gările...
        CĂLĂTORUL II: Păi dacă tot n-ai somn... de ce nu spui, dom’le, că am trecut Bacăul?... Se poate? Ce fel de om eşti matale... că n-ai o oareşcare grije de cel de lîngă tine?... Dă haina aia-ncoace... Se poate, dom’le, doar ştiai că mă cobor la prima staţie, la Roman. Vezi unde-mi sînt pantofii... Puteam să rămîn în vagon şi cine ştie unde ajungeam?... Şi mîine am treabă... că noi... cu treaba, nu ca dumneavoastră, artiştii... frunza frăsinelului... nici n-aveţi după ce dormi... Nu-i trudă, nu-i somn... ce mai?... Cred că n-am uitat nimica... Da... Îmi pare bine că te-am cunoscut... Hai să trăieşti şi odihnă dulce... Pînă la Suceava mai ai două ceasuri bune de somn...
        CĂLĂTORUL I: (rămas singur, deodată se luminează, sare, deschide geamul şi strigă către fostul tovarăş de călătorie). Mi-am adus aminte! Îl cheamă Zelinski!
        CĂLĂTORUL II: (de jos, tocmai cînd s-a pus trenul în mişcare) Zelinski ...Şi mai cum?!...

(Perpetuum comic ’84, pag. 54)

Vezi toată postarea

Replici

        REVELAŢIE
        Un vizitator, admirînd o pictură abstractă:
        — Am adesea migrene, dar acum le văd, în sfîrşit, în faţa ochilor!

        CURIOZITATE
        Proprietăreasa, către tînăra sa chiriaşă:
        — Ce s-a întîmplat de nu vă mai vizitează fratele?
        — Presupun că şi-a găsit o altă soră...

        DILETANTUL
        — Aveţi un cîine foarte frumos. De ce nu mergeţi cu el la expoziţie?
        — Din păcate, nu se pricepe la artă...

        BUCURIA PĂRINŢILOR
        — În sfîrşit, fiica noastră şi-a găsit o prietenă!
        — M-aş mira să nu aibă vreun defect.
        — Are unul singur: e băiat!

        DIN GREŞEALĂ
        — Tovarăşe director, adjunctul dv. a ţipat la mine şi m-a trimis la dracu’!
        — Atunci, de ce ai venit la mine?


        VOINŢĂ DE FIER
        — Nu ai mustrări de conştiinţă cînd mergi aşa des la restaurant?
        — Ba da, însă voinţa mea de fier le învinge de fiecare dată!

        LA O SERATĂ
        — Ştiţi, pianistul pe care îl ascultăm e surd...
        — Înseamnă că nu aude ce cîntă!
        — Întocmai.
        — În cazul acesta, ar trebui să-i atragă atenţia cineva că a terminat de cîntat!

        VIITORUL GINERE
        — Aş vrea să cer mîna fiicei dv.
        — Ia-o sănătos!
        — Aşa?! Eu credeam că dv., ca un bărbat cu experienţă ce sînteţi, mă veţi sfătui să n-o fac...

(Perpetuum comic ’82, pag. 19)
 

Vezi toată postarea