Ciuleandra

        Profesorul Paul Durduliu stătea lungit pe canapea şi visa cu ochii deschişi. Se făcea că lucrarea lui „de grad" era notată cu 10. Preşedintele comisiei îl felicita... Ba nu, chiar îl îmbrăţişa emoţionat, spunîndu-i că de mult n-a citit un studiu atît de... Nu! Că niciodată n-a citit un studiu atît de aprofundat şi atît de frumos conceput. El, modest, replica: „Mi-am dat silinţa, n-am vrut să vă fac de ruşine. Doar mi-aţi fost dascăl şi ce ştiu — de la dumneavoastră am învăţat”. Pe urmă, un redactor de la Editura Didactică... Nu! Chiar redactorul şef îi propunea un contract de editare. Numai că... Numai că... lucrarea nu avea decît 60 de pagini. Va trebui s-o amplifice. Nu s-o lungească, nu, o s-o strice, aşa cum este are o rotunjime, iar concizia nu-i o calitate de lepădat. Nu. Soluţia ar fi alta: să adauge încă două — trei studii serioase, la fel de importante şi la fel de bine scrise. Ar ieşi o carte. Un titlu modest, dar incitant: Contribuţii la o... La o ce? Mai bine simplu: Despre necesitatea studiului folclorului în şcoală... Prea lung şi cu două genitive. În fine, titlul va fi găsit oricum... Şi apoi înscrierea la doctorat. Profesor doctor Paul Durduliu. Ca la profesorii universitari. Nu-i rău. Doar numele... Numele nu sună prea... fericit: Durduliu. Popescu sau Ionescu ar fi fost de-un milion de ori mai bine... Îşi aminti de Cîrtiţă Ramona, eleva lui dintr-a XI-a B. Fata făcuse o greşeală elementară de ortografie, scrisese „î-mi place", fapt pentru care, alarmat, le-a dat o dictare, ca la clasa a V-a, ca un test, plină de capcane. S-au descurcat. Totuşi, pentru liniştea lui sufletească, le-a cerut să compună singuri un text în care să apară cazurile cele mai frecvente de despărţire, prin cratimă. Şi Cîrtiţă Ramona a scris doar atît: „Mie-mi plac oamenii durdulii" Bine. De acord. Dar măcar să fi văzut bîrna din ochiul ei! Ce, Durduliu sună mai urît decît Cîrtiţă?... Ei, poţi să-ţi schimbi porecla în renume. Carnus parcă ce-nseamnă? Cîrnu! Şi-a primit premiul Nobel... Gîndirea carnusiană. Pe româneşte: cîrnistă? Bine că nu s-a apucat de literatură, deşi a cam încercat. A-ncercat şi s-a lăsat. N-a mers. Nu-i plăceau nici lui versurile alea... Poezia durduliană! Doamne fereşte! Colac peste pupăză, mai e şi-ntr-adevăr durduliu. „Durduliule"!, îl alintă Creaţa. Nu e totuşi exagerat de gras. Numai plinuţ. Cît să aibă prestanţă... Aşadar, reveni el în visul atît de plăcut şi înviorător, Prof. Dr. Paul Durduliu, unul dintre — aşa se spune, nu? — cei mai capabili dascăli din municipiu! Dar ce, fără doctorat nu este? Este. Se simte. Are conştiinţa faptului că este. Dar cu ce sacrificii! Vorba vine. Îi place, nu se chinuie să fie un bun profesor. Îi place să fie la curent cu... Parcă sună cineva. N-are cine, mai ales la ora asta. Se uită la ceas: 10. I s-a părut.

        Copiii sînt la mare amîndoi. Creaţa — aşa-i zice el Lucreţiei — e la bătrîni, la ţară, pentru o săptămînă. L-a lăsat singur, să poată lucra în linişte. E vacanţă, e cald, e linişte. Printre picături, a găsit totuşi timp — nu timp, ci dispoziţie — să pună la fereastră o plasă de plastic. A terminat şi cu ţînţarii. Se simte minunat. Puţin obosit, e normal. Ziua de lucru s-a terminat. O să bea un pahar de lapte rece, o să recitească în pat cîteva pagini din „Calea Regală" a lui Malraux, apoi un somn bun, iar mîine dimineaţă — de la capăt.
        Totuşi, suna cineva. Se ridică şi merse să deschidă. O tînără. O cunoaşte. Vecină. Locuieşte la etajul II. Căsătorită cu un lungan, numai mustaţa de el.
        — Bună seara, dom’ profesor. Iertaţi-mă că vă deranjez la ora asta...
        — Nu-i nimic. Nici nu-i prea tîrziu.
        — Da, dar orişicît! însă nu mai aveam răbdare pînă mîine dimineaţă...
        — Poftiţi, intraţi, că năvălesc ţînţarii!
        — Mulţumesc. Soţul meu zice că nu-i în regulă cînd pe om îl obsedează aşa, tam-nisam, cîteceva.
        — Luaţi loc!
        Femeia tăcu. Se uita la rafturile înţesate ale bibliotecii, îşi trecu mîna peste păr, îşi strînse mai bine capodul uşor şi cam prea scurt, apoi, în sfîrşit, se aşeză pe scaunul de lîngă uşă. Era destul de frumuşică, oacheşă, suplă, cu picioare lungi şi bine modelate. Durduliu îşi aminti că odată schimbase cîteva vorbe cu ea, ceva fără importanţă, dar reţinuse că lucra la „Textila". Nici asta nu avea importanţă.
        — Vă ascult, doamnă.
        El trecuse în spatele biroului. Îmbrăcat doar într-un tricou şi-n pantaloni scurţi, instinctiv îşi scotea din raza ei de observaţie abdommenul rotund. Cochetărie inconştientă de bărbat trecut de 40.
        — Ştiţi, n-aveam pe cine să-ntreb. În problema asta dumneavoastră sînteţi doctor...
        — Nu mi-am luat încă doctoratul, glumi el.
        — Nu? Dar orişicît!... Ştiţi, am auzit la radio un cîntec... Aşa, ca o strigătură... Ceva cu... două paie, ia Ciuleandra la bătaie. Se opri şi-l privi ţintă: Ce e asta?
        — Păi... e o strigătură. La horă. Nu sînteţi de la ţară?
        — Nu, dom’ profesor! protestă cu o mîndrie pe care Durduliu o găsi prostească. Eu sînt din Arad... Deci e strigătură. Asta mi-am dat seama şi eu, dar nu ştiu ce-i... Ciuleandra.
        — E un joc. Din Muntenia.
        Îşi aminti de romanul lui Rebreanu şi avu tentaţia să-i vorbească despre el.
        — Nu-i o fată?
        — Nu.
        — Mi-am închipuit eu. Ciuleandra... N-ar putea fi un nume de fată. N-am mai auzit... Dar de ce s-o bată? Adică, vreau să spun, cum să-l ia la bătaie pe... joc? Pe... Ciuleandra.
        — E un îndemn: ia Ciuleandra la bataie, adică să bată piciorul mărunt.
        — Aha! înţeleg. Ştiţi, nu era important, dar mă obseda. Gicu, soţul meu, zice că cu obsesiile astea ceva nu-i în regulă.
        — De ce? E firesc să doriţi să aflaţi răspunsul la o-ntrebare. Şi mie mi se-ntîmplă. Cîteodată nu-mi aduc aminte un nume şi mă chinui ore-ntregi pînă reuşesc să...
        — Şi dumneavoastră? N-aş fi crezut. Orişicît, dumneavoastră...

        În momentul acela soneria zbîrnîi violent. Durduliu se gîndi c-o fi lunganul de Gicu. S-o fi plictisit aşteptînd să-i vină soţia cu răspunsul în dinţi. Se scuză şi se duse în hol.
        — Cine e? întrebă, deşi nu prea avea obiceiul. De regulă deschidea fără să mai zăbovească. Nici nu se uita pe vizor, în prealabil.
        — Eu! Haide odată, nu mă mai. ţine...
        Creaţa!
        Deschise. Soţia, transpirată şi obosită, aproape se prăbuşi înăuntru. Avea, două sacoşe pline şi o geantă veche, umflată.
        Schimbară în fugă un sărut formal.
        — Cum de te-ai întors?
        — Bine... Nu te bucuri?
        — Ba da...
        Lucreţia îşi aruncă pantofii din picioare şi cu tălpile goale lipăi pe parchet spre birou. Înţepeni între canaturile uşii.
        — A, nu eşti singur, bîigui ea, prea uimită ca să se înfurie.
        — Nu. E doamna..., vecina noastră, care...
        — Bună seara, salută vecina ridicîndu-se de pe scaun. Eu, de fapt, terminasem. Nu vă mai deranjez. Scuzaţi şi vă mulţumesc. Noapte bună!
        Făcu un viraj, se strecură pe lînga doamna Durduliu şi ieşi.
        — A venit să mă-ntrebe ceva... explică Paul, simţindu-se nu se ştie de ce vinovat.

        Soţia se învîrtea prin odaie, cercetînd lucrurile din ochi, parcă voind să descopere ceva anume.
        — Spune, spune! îl îndemnă cu un glas ce nu prevestea nimic bun.
        — Nu văd de ce te-ai supărat aşa deodată. A venit femeia să...
        — La ora asta!
        — Da. O... obseda o...
        — O obseda! Ce-o obseda?
        — O chestiune... Cum adică s-o ia pe Ciuleandra la bătaie. Ea e din Arad, nu-i de la ţară, şi...
        — Aţi avut timp să vă faceţi confidenţe... şi ce dacă-i din Arad? Mie spune-mi ce-a căutat aici, la tine, cînd eu nu sînt acasă?
        — N-avea de unde şti că tu nu eşti acasă.
        — Cum nu? Dar cînd am plecat, alaltăieri, nu m-am întîlnit cu ea jos, în hol, şi nu ea m-a-ntrebat: „Vă călătoriţi, doamna Durduliu? în concediu? Iar eu, ca proasta, i-am spus că lipsesc numai o săptămînă.
        — Bine, dar asta n-are nici o legătură... Ea voia numai să afle...
        — Cum e cu Ciuleandra, nu? Mă, să ştii că eu te omor pe tine!
        — Creaţo! Fii fată serioasă! Doar mă cunoşti.
        — Tocmai: că nu te cunosc. Ce ştiu eu ce e-n capul tău? Habar n-am de nimic. Eu mă spetesc, cărînd ba una, ba alta, ca o tîmpită, pentru tine, să ai zarzavaturi proaspete, să nu-ţi lipsească vitaminele, iar tu...
        — Eu, ce? în douăzeci de ani ai fi putut să-ţi dai seama că, în privinţa asta, n-am...
        — În care privinţă? Bine cel puţin că nu te prefaci că nu ştii despre ce e vorba.
        — Bine-nţeles, doar nu-s idiot! Dar înţelege odată că fata a venit doar să mă-ntrebe...
        — De Ciuleandra, nu? Nici măcar nu te pricepi să minţi. Să fi găsit şi tu altceva.
        — Şi-atunci ai fi fost satisfăcută?
        Discuţia ar fi putut continua toată noaptea, dacă lui Durduliu nu i-ar fi venit o idee.
        — Bine, dar judecă: cum să se uite ea la mine?
        — Cum? De ce nu s-ar uita? Ce-ţi lipseşte? Eu de ce m-am uitat?
        — Creaţo, acum douăzeci de ani arătam altfel.
        — Lasă, că nici acum nu eşti de lepădat.
        Durduliu zîmbi. Se simţea flatat. Pe de altă parte, tonul Lucreţiei coborîse. Furtuna se domolea, obosită. Acum ar fi trebuit să urmeze cîteva lacrimi.
        — Jură-mi că spui adevărul!
        — Jur.
        — Atunci recunoaşte!
        — Ce să recunosc?
        — Că n-a venit pentru Ciuleandra.
        — Ştii ce: hai s-o-ntrebi!
        — Cum s-o-ntreb? Cum să mă duc la ora asta şi s-o...
        — Ai dreptate. Mai bine mîine dimineaţă.
        Lucreţia n-a-ntrebat-o niciodata nimic pe vecină, dar de atunci o priveşte cu bănuială de cîte ori o-ntîlneşte pe scări.

(Perpetuum comic ’86, pag. 54)