Pasiunea lui Mihail Kogălniceanu pentru artă devenise atît de acaparatoare după 1870, încît una din persoanele suspuse ale epocii sublinia faptul că ilustrul bărbat de stat „pare a se fi aruncat cu totul în braţele artelor frumoase", dezinteresîndu-se aproape total de viaţă politică.
Patima de a colecţiona opere de artă şi obiecte istorice pusese stăpînire pe el. Se spune că mulţi dorind să-l abordeze în problemele care îi interesau, puteau realiza aceasta cu uşurinţă prefăcîndu-se că-i cer consultaţii asupra valorii lucrărilor de artă ce le aveau. Adesea, cu prilejul diverselor aniversări — ziua onomastică sau de naştere, numirea ca deputat sau ministru etc. — cei interesaţi îi dăruiau opere de artă, hrisoave şi tot felul de antichităţi, pe care, din patimă de colecţionar, făcîndu-i deosebită bucurie, M. Kogălniceanu nu le refuza, deşi îşi dădea seama de adevăratul motiv sau scopul pentru care îi fuseseră cedate.
La un moment dat, făcea abuz de calitatea sa de ministru de externe, cerînd, prin acte oficiale, funcţionarilor de la legaţiile româneşti din străinătate, să-l informeze despre cursul vînzărilor de artă, ori să tranzacţioneze în numele său.
Zelul pentru strîngerea unei mari şi valoroase colecţii de artă îi determină să nu pregete de a trimite, în 1877—1878, uzînd de funcţia sa de ministru de externe, scrisori cvasioficiale consiliilor comunale şi orăşeneşti, prin care solicita pentru „muzeul" său, piese istorice şi opere de artă, fie dintre obiectele găsite în tezaurele arheologice descoperite în regiunile respective, fie dintre obiectele aparţinînd bisericilor, fie chiar de la particulari. Cîţiva ani mai tîrziu, la sesizarea lui Gr. Tocilescu, directorul Muzeului de antichităţi din Bucureşti, Ministerul cultelor şi instrucţiunilor publice, intervine la Ministerul de interne ca prefecţii, mai ales cel din Dobrogea, să pună capăt unei atari situaţii, deoarece, prin lege, tot ce se găseşte ca tezaur arheologic se cuvine Muzeului de antichităţi.
În această privinţă îi ia apărarea lui Kogălniceanu un cronicar de la ziarul Poporul (24—26 iunie 1883) care îl acuză pe ministrul Miliţă Sturdza de optuzitate faţă de pasiunea colecţionarilor şi, totodată, că, din această cauză, temporizează achiziţionarea de către stat a colecţiei de artă oferită de Cezar Bolliac.
La rîndul său, cu alt prilej, M. Kogălniceanu se războieşte cu Tocilescu despre care spune că, „a scos din zidul caselor din oraşul Constanţa ale Domnului Costi Teodoru, o piatră cu inscripţiune latină care-mi aparţine mie şi a fugit cu ea". Considerîndu-se parte civilă, cere restituirea pietrei şi despăgubiri pentru proces.
(Perpetuum comic ’86, pag. 100)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu