Cap limpede

        Virasem din Academiei şi aşteptam să se elibereze zebra pentru a mă înscrie pe 6 Martie, cînd m-am trezit cu lovituri puternice în partea dreaptă a parbrizului. Aruncîndu-mi privirile într-acolo, aveam să descopăr o fiinţă tînără, atrăgătoare şi disperată care-mi cerea, prin semne, un prim ajutor. Fire săritoare, cum mă ştiu toţi prietenii cînd e vorba de sexul slab, m-am aplecat, am întins mîna şi-am întredeschis portiera. N-am avut însă timp să ascult rugăminţile fetei, fiindcă imediat ce-am eliberat piedica, ea a acţionat rapid şi-ntr-o clipă se afla lîngă mine, instalată în banchetă.
        — Domnule, dacă pierd întîlnirea, sînt şi eu pierdută.
        Luat pe nepregătite, abia am putut îngăima:
        — Ştiţi, eu nu obişnuiesc să fac curse particulare mai ales...
        — Dau orice şi oricît, m-a întrerupt angelica fiinţă, nu trebuie să pierd afacerea vieţii mele.
        Generozitatea ei nemărginită m-a tulburat, creîndu-mi chiar anumite complexe. Voiam să-i explic că sînt un bărbat căsătorit, temător, dar n-am mai avut vreme, fiindcă în spatele nostru intraseră în horă claxoanele. Era neapărat nevoie să demarez. La rondul de la Universitate, mă pregăteam să fac la stînga cînd tînăra şi-a legat mîna de volan.
        — Înainte! Tot înainte! m-a avertizat ea.
        — Dar drumul meu e în altă parte, m-am apărat eu.
        — Acum avem un drum comun, mi-a mîngîiat mîna, tăind brusc toate barierele politeţei.
        Avea o palmă caldă, tremurătoare. Nu-i mai puteam rezista.
        — Unde ziceaţi că vreţi să ajungeţi?
        — Aproape, foarte aproape, Puiule!
        Sentimentele necunoscutei evoluaseră atît de rapid, încît m-am simţit onorat că mai pot trezi interesul cuiva atît de gingaş. Temîndu-se, probabil, de surprize, tînăra m-a evaluat apoi cu mai multă atenţie şi mi-a pus o întrebare neaşteptată:
        — Căpitan? Maior?
        — Soldat neinstruit.
        — Lasă glumele, în serviciu, voiam să ştiu. Pariez că eşti de la Miliţie.
        Uimirea mea avea s-o convingă mai mult decît oricare răspuns.
        — Ei, atunci care-i sectorul în care roboteşti? Economic, juridic, zootehnic, sanitar, alimentar?
        — La ce-ţi foloseşte să ştii?
        — Faci pe Moşilor şi pe urmă a doua la stînga. La dreapta şi iarăşi înainte!
        După o pauză în care-şi făcea socotelile, pesemne, avea să-mi caute punctul sensibil.
        — E foarte important să ştim acum ce sector mai deţine suflete alese ca al tău. Sînt tot mai rari oamenii care te ajută la nevoie... Hai, Puiule, nu mă mai fierbe atîta!
        — Cultural.
        Chipul i s-a luminat brusc de parcă şi-ar fi amintit de o întîmplare din cele mai plăcute.
        — Păi bine, mă, Puiule, mi-a aplecat umărul cu o lovitură puternică, de ce taci ca ăla în vreji şi-mi pui mintea la încercare? Ştii cu cine ai onoarea să călătoreşti?... Cu o poetă laureată în mai multe rînduri...
        Glacialitatea mea a determinat-o să izbucnească:
        — Nu te impresionează compania?!
        — Ba da, dar la volan nu mă pot manifesta. Vezi că nu sîntem singuri pe stradă...
        — Atunci ascultă-mă: „Foaie verde de verdeaţă/ Cînd se scapă de mătreaţă/ Ursul care ne-a tot dat tîrcoale/ Bagă spaima-n animale./ Şi în oameni şi-n furnici/ Şi în proaspătul arici./ Şi iar verde de găteală/ Scoală lele de pe boală/ Şi vezi cum mai joacă leatul/ C-a ajuns la necuratul." E mortală, nu?
        Cum eu continuam să conduc preventiv, căci ţineam foarte mult să-mi păstrez permisul în buzunar, tînăra m-a prins de umăr şi m-a scuturat puternic.
        — Tot n-ai nimic de spus, Puiule?
        — Marius, m-am grăbit eu s-o corectez.
        — Stai aşa, te ştiu! Bănuiam că-mi eşti cunoscut, dar nu ştiam de unde să te iau! Măi, Mariuse, cît te deformează televizorul! Acum înţeleg de ce n-ai reacţionat la poezie. Tu eşti Marius Ţeicu, regele cîntecului. Ia ascultă-mă!
        În următoarele minute şi-a exersat talentul interpretativ, schilodind cum nu se putea mai bine melodiile celui cu care mă confundase. Văzînd că nici de această dată nu mă impresionează, s-a oprit şi-a zis.
        — Pentru poezie n-ai organ, de muzică ţi s-a acrit, ia să vedem noi cum stăm la pictură!
        Din geanta-i burduşită cu tot felul de obiecte a scos un creion şi-o hîrtie şi s-a grăbit să-mi facă portretul. În două minute l-a realizat şi-am putut apoi admira un chip care mă apropia foarte mult de Horia Căciulescu. Hotărît să mă descotorosesc cît mai grabnic de atrăgătoarea fiinţă, am revenit la vechea mea obsesie:
        — Cît mai este?
        — Ce să fie? întrebă ea intrigată că nici această operă nu i-o luam în seamă.
        — Unde-i locul de coborîre?
        Tînăra s-a uitat afară, s-a uitat la mine şi-a spus:
        — Acolo!
        Intrasem deja într-un cartier cu străzi înguste, încîlcite şi din cauza întunericului care se lăsase nu mă mai puteam orienta. Alături, pasagera nu-şi mai găsea locul: se foia întruna. Descoperind că strada în care eram se înfunda la capăt, m-am simţit uşurat: cu siguranţă, mi-am zis, aici trebuie să coboare.
        — Gata, să-ţi fie de bine!
        De data asta nu mai era nici disperată şi nici grăbită. Ceva părea să-i stea pe buze.
        — Nu te simţi bine?
        — Ai fost atît de amabil încît simt plăcerea să te invit la o cafea.
        — Mulţumesc, dar sînt cap limpede la o gazetă. Poate cu altă ocazie.
        — Acum! hotărî ea. Hai, coboară, ai capul destul de tulburat...
        — Regret nespus că nu pot.
        Refuzul meu categoric a obligat-o să-şi vîre mîna în geanta burduşită cu obiecte.
        — Deci nu-ţi place mutra mea! Bineee!... Atunci, banii!
        — Domnişoară dragă, am schimbat eu tonul, mă jigneşti! Ţi-am făcut acest serviciu fiindcă te-am văzut disperată.
        — Scoate banii! a hotărît ea fără să mă asculte. Te costă numai o bătrînă.
        Nu mi-am putut înfrîna uluirea.
        — Cum, tot eu îţi sînt dator?
        — Distracţia nu se plăteşte? Crezi că mi-am exprimat talentele de pomană? Hai, grăbeşte-te, n-am timp de pierdut!
        — Asta-i culmea!
        — Lasă anecdotele cu culmile, le cunosc, plăteşte, altfel...
        Iritat, am început s-o bruschez pentru a o arunca afară, dar tînăra şi atrăgătoarea fiinţă era deja pregătită să mă calmeze, arătîndu-mi un obiect tăios şi lucios.
        — Chiar nu vrei să rămîi cu capul limpede? mi-a atras atenţia. Priveşte afară!
        În jurul maşinii roiau deja cîteva umbre suspecte.
        Cu atîtea argumente, orice bărbat se putea lăsa convins. Am scos portofelul. Nu o sută ci trei mi-a smuls tînăra din mînă. Mulţumită de reuşita sa, a coborît şi mi-a vorbit apoi:
        — Dacă te-ai simţit bine în compania unei artiste, mai caută-mă şi poimîine, în acelaşi loc: mîine intru şi eu în S.R.L.

(Perpetuum comic ’89, pag. 170)

Vezi toată postarea

Buchetul de garoafe

        Ionela Stratan citi încă o dată cartea de vizită, rar, apăsat, ca un începător într-ale abecedarului — T-e-o O-n-i-s-i-e, director al Institutului Astronomic — reluă apoi titulatura în franceză, engleză, germană, aşa cum era inserat pe cartonaş, sperînd să depăşească eventuala criza de amnezie, îşi consultă apoi agenda, inventarie în gînd numele somităţilor care le vizitase şcoala dar, în ciuda atîtor eforturi, nu găsi nicăieri, pe un raft al memoriei sale, chipul celui care-i trimisese cele nouă garoafe. Tocmai acum cînd cu greu puteai procura cîteva fire de frezii. Dacă acest misterios domn Onisie şi-ar fi lăsat numărul de telefon, multe s-ar fi simplificat pentru proaspăta pensionară.
        Salvarea putea să stea în mîinile Marietei Drogeanu a cărei memorie alarma toţi colegii.
        — Mary dragă, i se adresă prietenei prin telefon, numai ce-am întîrziat puţin prin oraş şi la uşa mea s-a înfiinţat un tînăr care mi-a lăsat un buchet de garoafe...
        — Cine i-a deschis? o întrerupse alarmată Marieta.
        — Goguţă, nepotul meu. Dar să lăsăm amănuntele astea neimportante.
        — Sînt foarte importante! exclamă Marieta.
        — Mă rog, pentru memoria ta, dar să revin: odată cu garoafele a lăsat şi o carte de vizită a directorului Institutului Astronomic, Teo Onisie. Habar n-am cine-i omu’. Ţie îţi spune ceva numele ăsta? Te rog, ajută-mă, trebuie să-i mulţumesc.
        — Să-i mulţumeşti? se auzi vocea sugrumată a Marietei. Tu îţi dai seama în ce-ai intrat?
        — În ce? se interesă, uşor amuzată, Ionela.
        — În vizorul lor.
        — În vizorul cui? dădu Ionela un pas înapoi.
        — De cînd ai ieşit la pensie, ai cam pierdut contactul cu realitatea. N-ai auzit ce se întîmplă în jurul nostru?
        — Ce se întîmplă?
        — Operează organizat, într-un stil de te lasă mască. Draga mea, mi-e teamă pentru tine, ai ajuns pe lista lor. Începutul ăsta nu spune altceva. Se documentează mai întîi, că nu-şi riscă pentru orice fleac libertatea, observa cum stai, cîţi inşi sînt în casă, numărul şi felul zăvoarelor, cum se prezintă vecinii, la ce oră dispar, ca lovitura lor să se desfăşoare făra peripeţii. La tine e cît se poate de simplu şi tentant: eşti singură, pensionară. În plus, valorile pe care le deţii...
        Cu toate că i se înfipsese un cui în inimă, Ionela brava şi-i ceru Marietei o nouă favoare:
        — Fii bună, draga mea, mai gîndeşte-te! Chiar n-ai auzit de Teo Onisie? E foarte important să ştim.
        După cîteva clipe de tăcere, timp în care, probabil, făcuse eforturi de gîndire, Marieta Drogeanu spori şi mai mult îngrijorarea Ionelei.
        — Tu ştii că mie nu-mi scapă nimic: prietenii tăi sînt şi ai mei. De numele ăsta n-am auzit în viaţa mea.
        După o tuse înecăcioasă, se simţi obligată să-şi avertizeze prietena, cam visătoare din fire.
        — Fii cu ochii în patru, draga mea, şiretlicului cu flori îi poate urma o spargere în toată regula!
        — Să anunţ organele? scăzuse îngrijorător vocea Ionelei.
        — Au destule treburi şi ele acum. Important e să ne luăm noi măsuri de securitate înainte de toate. Nu deschide nimănui uşa, mai pune-ţi un rînd de zăvoare, roagă-l pe Goguţă să stea mai mult pe la tine!
        Mulţumindu-i Marietei pentru bunele ei sfaturi, Ionela îi respectă întocmai spusele dar, după cîteva zile, o fulgeră un gînd: dacă directorul Onisie există cu adevărat, era de datoria ei să-l avertizeze că-n numele lui acţionează un tînăr. Printr-o cunoştinţă intră în legătură cu o doamnă care lucra la Institutul Astronomic şi cînd o întrebă de numele respectiv, aceasta confirmă fără tăgadă. În plus, îi oferi Ionelei şi numărul de telefon care ar fi simpificat multe dacă l-ar fi avut la timp. Sună chiar a doua zi.
        — Ionela Stratan vă deranjează, se prezentă ea cînd auzi în receptor o voce baritonală, după cum bănuia, a unui bărbat în plină maturitate. Îmi fac o datorie de conştiinţa în a vă avertiza că-n numele dumneavoastră...
        — A, doamna Stratan, profesoara de naturale! Iertaţi-mă că n-am putut să vă prezint omagiile personal dar, din cîte înţeleg, buchetul a ajuns la destinaţie.
        — Buchetul, mormăi încurcată Ionela, da, a ajuns la mine, dar cui datorez această favoare? riscă ea o întrebare.
        — Nouă, tuturor, Niculinei, Odettei: sînt tatăl Odettei, fata pe care aţi pregatit-o pentru facultate.
        Ionela Stratan fu gata să scape telefonul jos. Sigur, îşi amintea de fata aceea blondă, dar fiindcă-i dăduse meditaţii la intervenţia unei cunoştinţe, nu se interesase niciodată de numele ei de familie.
        Mulţumindu-i încă o dată lui Onisie pentru gestul său neaşteptat, transmiţînd omagii doamnei Niculina şi domnişoarei Odette, studentă în ultimul an, după socoteala sa, Ionela abia aştepta să întrerupă convorbirea asta pentru a începe alta, cu Marieta, căci zvonista merita să primească o lecţie pe cinste. Formă numărul, aşteptă ceva pînă i se răspunse şi, după o pregătire amănunţită, glăsui:
        — Imaginează-ţi, Mary dragă, că Teo Onisie există şi nu e vreo parolă a vreunui clan rău famat, e însuşi directorul Institutului Astronomic, tatăl Odettei de care poate-ţi aminteşti, şi, culmea, chiar el personal mi-a dăruit garoafele. Ce zici?
        Dar fiindcă Marieta Drogeanu nu mai scotea o vorbă, Ionela se simţi obligată să-şi ceară scuze dacă deranja cumva.
        — Tu nu mă deranjezi, m-au deranjat între timp alţii: m-au lasat în sapă de lemn.
        — Cum? Cînd? Ce mijloace au folosit? Moderne?
        — Mi-ar fi fost foarte uşor să-mi dau seama ce mă paşte dacă s-ar fi comportat aşa, modern. Mizerabilii au recurs, se vede treaba, tot la acelea perimate, clasice, şi m-au luat prin surprindere.
        Imediat ce încheie convorbirea cu Marieta, Ionela trecu prin dreptul vizorului şi, instinctiv, îşi aruncă privirea spre casa scărilor. Acolo se zărea acum un ins. Oare, ce căuta?...

(Perpetuum comic ’88, pag. 105)

Vezi toată postarea

Vinovatul

        Numai din întîmplare ciobanul Dinu Foamete descoperi pălălaia pe celălălt versant al muntelui. Nefericitele lui dobitoace erau în pericol. Dar cum de unul singur nu era în stare de vreo ispravă, căci se ferise întotdeauna de foc ca de apă şi invers, alergă la pădurar.
        — Dom’le Pripeală, îi strigă de îndată ce ajunse în apropierea cantonului, e mare prăpădea în pădure! Dacă nu primim ajutoare, ardem de vii ca şobolanii.
        — Iar îmi umbi cu cioara vopsită! îl mustră pădurarul.
        — Să n-am parte de cornute dacă vă minţăsc! Şi după cum bate vîntul, în cîteva ceasuri s-a dus dracului toată bogăţia.
        — Scuipă în sîn! îi sfătui netulburat Pripeală căci greu era scos din pasul său.
        Îndată ce scăpă de coban intră totuşi la gînduri. Măi să fie! exclamă el. Chiar aşa un incendiu în amiaza mare! Nu se poate. Da’ dacă va fi? Ia să se convingă cu ochii lui! Dar ce ochi, că erau acoperiţi cu dioptrii. Iote mai bine să merg eu la inginer că el îi cu treburile astea. Nici nu pot mişca nimic fără ştirea lui că-i un nărăvaş!...
        Îl găsi într-o văioagă alături de o echipă specială ce marca arborii pentru sacrificiu.
        — Dom’ inginer, nu-mi miroase mie a bine prin codru ăsta!! Ne pasc ceva necazuri...
        — Şi ţie ţi s-a urît cu binele! îl învinui Arnăutu.
        — Mie nu, că-s mereu la post, ciobanului, Foamete... Zicea că...
        — Ştiu, au dat iarăşi dihăniile iama prin turma lui?
        Pripeală şovăi.
        Poate nu era bine să-l sperie că de mila lui depindea dacă va rămîne sau nu încă vreun an, doi, la canton după vîrsta pensionării. Dar nici să tacă nu putea, că de s-ar adeveri ce spunea Foamete, necazul se sparge şi-n capul lui.
        — Iote cum îi treaba, vorbi cu jumătate de gura, nişte muntişti şi-au întins corturile sub cetini şi perpelesc ceva la foc. Dacă se joacă cu el ştiţi pădurea mai are şi uscături...
        — Sigur că are, ripostă iritat Arnăutu, noi ce facem aici, încercăm să scăpăm de ele. Hai, mai cu viaţă îşi îndemnă echipa, ne-apucă încheierea trimestrului cu planul pe butuci!
        Abia cînd pădurarul se retrase spăsit, mulţumit totuşi că reuşise să îngaime ceva, inginerul silvic intră la idei. Ce i s-o fi năzărit şi chiorului ăsta! Şi, ca şi pădurarul, nu se grăbi să cerceteze locul cu pricina, căci avea treburi mai importante acum, ci hotărî să facă altă cale spre Inspectoratul silvic, să-l pună în gardă pe şeful acestuia. Doar era de datoria sa să-l informeze despre tot ce mişca în pădure. Mai ales că biroul acestuia nu era prea departe.
        Potrivit ultimelor dispoziţii se mutase la marginea codrului lîngă un lac la un loc ferit de vîntoase şi priviri discrete.
        Ca de obicei, inspectorul şef era şi de data asta într-o şedinţă fulger ce ţinu două ore. Timp suficient pentru inginerul silvic să mediteze la subalternul său. Ştiu că-i mare vulpe şi Pripeală ăsta! Prezenţa mea prin apropierea sa îi stinghereşte musafirii săi să-şi ridice lemnele în clandestinitate. Poate că tocmai acum, cînd eu sînt aici, el îşi face de cap. Ce-ar fi să-l prind cu ocaua mică şi să-l învăţ minte pentru totdeauna.
        Tocmai voia s-o şteargă din clădirea Inspectoratului cînd uşa se deschise larg şi-n cadrul ei apăru inspectorul şef. Ca de fiecare dată figura acestuia arăta nemulţumită. Cu o săptămînă în urmă şeful îi reproşase că stă prost cu arboretele, că puieţii cresc prea încet, că plantaţiile de zmeură sînt atacate de dihănii. Acum ce-o să-i mai zică? Ei bine, hotărî inginerul, voi începe eu. Oricum nu putea să tacă de vreme ce si Pripeală îngăimase ceva. Dar cît adevăr există în ceea ce spusese el? În fine, se hotărî să vorbească, dar mai pe ocolite că-l cunoaşte pe inspectorul şef cît e de drastic şi dintr-o nimica toată îşi poate vărsa focul tocmai pe el.
        — Iertaţi-mă pentru deranj, începu slugarnic Arnăutu, dar e de datoria mea să vă anunţ că pădurile noastre sînt tot mai asaltate de copii...
        — Foarte bine, foarte bine, au şi ei dreptul să respire un aer curat.
        — Dar şi datoria să fie ceva mai prudenţi.
        — Adică ce vrei să spui, se răţoi şeful.
        — Umblă nesupravegheaţi. Mi-e teamă!...
        — A, povestea cu drobul de sare! i-o tăie scurt inspectorul şef.
        Ceva îl mişcă apoi; poate figura spăsită a inginerului, poate gîndul că avea o răspundere ca nimeni altul aici şi reintra în felul său obişnuit de a se purta cu subalternii.
        — Voi face curăţenie serioasă dacă mă băgaţi în vreo belea! Auzi, Arnăutule, eu îmi sparg pieptul, îmi storc creierii şi voi vă trageţi de la umbră la soare, lăsînd totul în spinarea mea. Ce măsuri de prevenire a incendiilor aţi luat? Nu v-aţi însuşit încă dispoziţiile mele? Am spus clar: la fiecare intrare în pădure să fie implantate panouri. Să se scrie pe ele cu litere mari în roşu: „E interzis să se facă focul în pădure; vinovaţii vor avea de-a face cu justiţia!" „Pădurea e un bun al nostru, să-l păstrăm ca pe un frate!" „Cine scapără azi un chibrit, mîine culege un pîrjol!". „Ce te legeni codrule, fără ploaie, fără vînt/ Ori vreun foc mai arzător te apleaca la pamînt!". Da, nu rînji, Arnăutule, omul trebuie atacat şi-n partea lui sensibilă, poetică, iar dacă nu merge, agăţaţi sperietori, oriunde, la răscruci, în fagi, unde găsiţi de cuviinţă, că numai aşa putem face educaţie răufăcătorilor. Afişe, inginere, afişe, maxime, versuri, panouri, sperietori chiar şi dihănii împăiate fiindcă...
        Dar nu-şi termină frazele binecunoscutului său repertoriu că auzi troznete curioase în apropiere şi întorcîndu-se, fu orbit de o lumină intensă ce se vedea prin fereastra larg dechisă. Crezu o clipă că propriile sale cuvinte sfichiuitoare au aprins scînteia, dar cînd îl lovi dogoarea, ieşi ca din puşcă şi se aruncă drept în lacul neliniştit. Numai aici mai era un loc de salvare. Dupa cîteva secunde pe suprafaţa agitată înota alături de el şi inginerul silvic.
        — Am intrat la apă! miorlăi Arnăutu deznădăjduit.
        În locul unui răspuns, inspectorul şef urmări multă vreme pierdut flăcările care lingeau totul în calea lor.
        — Mda, zise calm, am trecut noi prin încercări şi mai mari. Trebuia să cadă odată şi-odată măgăreaţa şi pe el.
        Lui Arnăutu i se puse un cîrcel. Despre cine vorbea şeful său? Nu cumva tocmai el va plăti oalele sparte? Gîtuit de emoţie, îndrăzni să întrebe:
        — Cine, adică, vă gîndiţi că va trage ponoasele?
        — Se înţelege: Prometeu...

(Perpetuum comic ’87, pag. 174)

Vezi toată postarea

Ultima şansă

        Ştiind că a doua zi soţul ei urma să-şi ia în primire noul său post, al patrulea în agitata lor căsătorie, Cătălina Lumineanu era asaltată de gînduri care de care mai negre. Cînd Monu a căzut prima oară, din fotoliul directorului, a înghiţit în sec, findcă ştia că nu era ea aceea care să repare o nedreptate. A fost multă tăcere în casa lor, dar totul s-a şters cu timpul. Monu ajunsese director printr-un concurs de împrejurări, fiindcă de studii nu se putea vorbi, în schimb, avea multă iniţiativă şi numai ea îl ajutase să o ia înaintea multora. A doua oară se îmbătase criţă şi, nici una, nici două, coborîse firma instituţiei unde lucra, de data asta ca şef de secţie, hotărît ca în locul ei să-şi fixeze statura sa impozantă. Era cît pe-aci să se fixeze la pămînt dacă portarul n-ar fi prins de veste şi n-ar fi alergat să-i sprijine căderea. Cătălina îl mustrase atunci numai cu un deget, fără însă a-i arunca vorbe grele. Apoi veniseră încurcăturile financiare, că Monu ajunsese la Aprovizionare, unde se grăbise să-şi completeze suma ce-o pierduse prin debarcare, considerîndu-se încă un nedreptăţit. Nici atunci n-a zis nimic Cătălina, că doar împreună cheltuiseră banii şi nu se întrebase o clipă de unde-i are. E adevărat că Monu căpătase experienţă, şi-un prieten sus-pus care-l ajutase să iasă basma curată din încurcătură. Că fusese mutat la Merceologie, nu era cel mai rău lucru din lume, însă nici aici nu se lecuise, mizînd pe întreprinzătorul său spirit. Dirijase cîteva materiale spre o altă instituţie, fapt ce-i adusese foloase, încurcase cu bună ştiinţă actele unor deplasări şi se alesese şi de-aici cu cîştiguri. Scăpase bine din bucluc, ba chiar i se găsise şi-un post pe care trebuia să-l onoreze curînd.
        — Gata, dragul meu, izbucni Cătălina, învinuindu-se în sine că nu intervenise mai de mult pentru a-i da cuvenitele sfaturi, opreşte-te!
        Monu nu-şi putu înfrîna indignarea.
        — Tu nu vezi că ei nu se opresc?
        — Ştiu, au şi ei vina lor, dar şi tu ai exagerat cu devotamentul. Ţi s-a oferit o ultimă şansă, trebuie să profiţi de ea.
        — Am să i-o plătesc eu contabilului care nu m-a lăsat să trăiesc! Toată viaţa s-a ţinut de turnătorii şi tot n-a cîştigat nimic: e tot un sărac lipit.
        — Uită ce-a fost, gîndeşte-te numai la ziua de mîine. Trebuie să fii mai atent cu oamenii, mai prietenos; nici modestia nu ţi-ar strica. Consideră că n-ai avut niciodată în spate un fotoliu de director.
        — Crunt mă voi răzbuna şi pe statistician, nici portarului nu-i va fi bine cît voi fi eu în viaţă. Toţi care s-au ţinut de capul meu vor încurca-o.
        — Înţeleg starea prin care treci, doar sîntem împreună de-un sfert de veac, dar ascultă-mă şi pe mine, e nevoie să-ţi schimbi firea şi să-ţi laşi ambiţiile de-o parte. Fii supus, chiar umil dacă poţi. Nu trece pe dinaintea şefilor, că-n mîna lor se află pîinea şi cuţitul. Lasă-i să vorbească numai pe ei, aprobă-i din cap, nu cu gura, că doar ea ţi-a pricinuit atîtea necazuri. Cum nu ai nici o meserie la bază postul de normator e ultima ta şansă, altfel ajungi la mătură.
        Monu simţea că femeia vorbise din adîncul sufletului şi primul semn că o va asculta fu o aplecare a frunţii. Toată noaptea nu dormi şi se gîndi cu sfinţenie la spusele ei. Făcu chiar cîteva pregătiri pe întuneric, ce să spună noilor colegi, cum să spună, în ce fel să-i privească. Doar voia să rupă cu un trecut care-i adusese numai necazuri. Suferise umilinţe, jigniri şi nu mai voia ca ele să se repete.

         Tot se mai gîndea la cuvintele Cătălinei cînd intră pe poarta institutului. Cînd îl văzu atît de schimbat, portarul nu-şi putu crede ochilor. La Normare intră spăşit, aplecat de spate, ridicînd arareori ochii din pămînt. Cu toate că-l cunoşteau din auzite şi nu sub cele mai bune recomandări, noii lui colegi fură surprinşi să constate că bîrfa pe seama lui n-avea nici un temei. Din prima clipă Monu te cucerea. Părea un om cumsecade, binevoitor, modest. Mai mult, ţinuse să sfinţească prima zi de lucru cu o sticlă de vodcă, prilej pentru normatori să-i aprecieze gusturile şi generozitatea. Poate că asta îl şi determinase pe şeful serviciului să adune în grabă tot colectivul şi să-i facă lui Monu o primire cum se cuvenea. Cuvintele de bun venit i le adresase chiar el, iar în final îl rugă pe noul venit să vorbească.
        Monu Lumineanu avea încă în minte poveţele Cătălinei şi ştia că ele sînt arma care poate învinge orice prejudecăţi. Muşcă tremurînd prima frază, fapt ce impresionă tot mai mult asistenţa, apoi zise:
        — N-am alt gînd decît acela al bunei colaborări. Trebuie să fim uniţi şi să ne sprijinim la nevoie, altfel munca noastră n-are sens. Simt c-am pătruns într-o lume ce-mi lipsea: contaţi pe mine şi pe devotamentul meu. Iertaţi-mi emoţiile, dar ele fac parte din...
        Continuase pe un ton sugrumat, ţinuse să fie cît mai dezlînat — ceea ce la el nu era deloc greu — şi normatorii erau tot mai mişcaţi, descoperind în Monu omul fără pretenţii (şi cîte se puseseră pe seama lui!), plin de bun simţ. Numai că atins de fulgerul oratorului de odinioară, format mai ales în perioada directoratului, îndată ce termină repertoriul întocmit cu atîta grijă de Cătălina, Monu intră treptat în cămaşa lui proprie.

        — Aşa-i producţia, costisitoare, dificilă, dar voi ce-aţi făcut aici de s-a îngreunat într-atîta procesul tehnologic! Am impresia că staţi prea mult la şuetă şi nu mai luaţi contactul cu realitatea. Au intrat în fabricaţie multe produse, s-au schimbat multe operaţii, v-aţi grăbit să mai îmbunătăţiţi normele? Ce se întîmplă cu piesele refolosibile, le aruncăm la fier vechi? În loc să cercetaţi starea lor, cercetaţi „Sportul" şi faceţi clasamente năstruşnice. Vigilenţa e absentă în sectorul vostru, deşi ea trebuie să fie pe primul plan.
        Avea atîtea să le spună Monu, că n-ar fi terminat în cîteva ore, dar, la un moment dat, descoperi pe faţa noilor lui colegi un dezgust fără margini şi numai asta îl făcu să tresară. Apoi pămîntul îi jucă sub picioare şi privirea-i căzu în gol. Cînd îşi mai reveni, dădu cu ochii de mătura şi pămătuful care-l aşteptau într-un colţ al încăperii şi-n ele întrezări ultima lui şansă.

(Perpetuum comic ’85, pag. 110)

Vezi toată postarea

Triumful anonimatului

        După ce sprijinise cu un entuziasm fără egal echipa de fotbal a judeţului, după ce pusese pe picioare trupa de căluşari a uzinei „Energia", de ajunsese model pe ramură, Vasile Buburuză nu se dase înapoi să conducă o secţie a întreprinderii „Prestarea", apoi să se ocupe direct de curăţenia oraşului şi amenajarea parcurilor. Pe unde trecuse, multe mai pusese la punct, devenise faimos şi orice unitate l-ar fi dorit conducătorul ei. Dar „nea Vasile" cum i se spunea familiar, într-o bună zi, încurcă toate pronosticurile: deşi toată lumea era mulţumită de persoana lui, singura excepţie fiind chiar el însuşi. Puse, deci, piciorul în prag şi hotărî: „Nu mă mai aleg nicăieri". Făcuse mulţi oameni fericiţi, întreprinsese multe la viaţa sa, dar pentru nemurirea lui, pentru eternitatea Buburuzilor nu reuşise nimic. Tot frămîntîndu-se zile şi nopţi, din întîmplare — fiindcă nu prea obişnuia să citească — descoperi o formulare într-un ziar, care suna în felul următor: „Cîtă viaţă, atîta literatură!"
        Asta era salvarea. Întîmplarea cu ziarul îi lumină într-atît mintea, că se crezu cel mai fericit om din lume. Da, îşi spuse, la o viaţă ca a mea, bogată, plină există şi o literatură pe măsură. Nu rămîne decît să o şi scriu. Dar cum? Nu se mai încercase niciodată în domeniul ăsta. Ajutorul, fireşte, se gîndi el, vedea tot de la cărţi. Ale altora. Cu firea sa de vajnic luptător, se puse chiar a doua zi pe treabă. Scutură rafturile a trei biblioteci şi cînd fu convins că-i era suficientă documentarea, trecu la masa de scris.


        Nimeni n-avea să ştie dacă faima sa de om întreprinzător jucase vreun rol, nici dacă aflase atît de repede misterul creaţiei, dar, de la prima carte, dădu lovitura. Culegerea sa de povestiri fu un succes fără precedent. Revistele înserară nenumărate cronici, televiziunea îi aduse chipul pe ecran, biografii se interesară de viaţa şi activitatea lui. Cu toate astea, Vasile Buburuză îşi păstră modestia, răspunsurile date de el fiind simple, directe, pline de un bun simţ. Numai că într-o bună zi, unul din reporteri, uimit de publicitatea care i se făcea, îl privi cu atenţie, din faţă, din spate, din profil şi găsi o strivitoare inadecvare între trupul său şi insecta căreia îi purta numele.
        — Trebuie neapărat să vă alegeţi un pseudonim, îl rugă el, fiindcă sînteţi oricînd pasibil de ironii, iar cînd va fi vorba să vi se traducă opera...
        Înţelesese imediat ce voia să mai spună reporterul. Fu de acord.
        — Dar cum credeţi că ar suna mai bine?
        — Simplu, se bucură omul că poate deveni un aşa naş literar: Bazil Buburu.
        O mai mare mîndrie nu se putea citi pe chipul lui Vasile Buburuză. Schimbîndu-şi numele, simţea că era nevoie să-şi schimbe şi firea. Căpătă o privire glacială, pasul deveni măsurat şi hotărît, capul părea a se ridica tot mai sus, ca al unui ales, ieşit dintre muritori. Această bruscă schimbare nu-i contrarie, cum s-ar fi aşteptat oricine, pe foştii lui prieteni, pe foştii subalterni ci, ciudat, chiar pe membrii familiei şi cîteva rude. Singurul furios se dovedea a fi fratele cel mare, Lisandru. Tuna şi fulgera. Cum adică, Vasile să i-o ia înainte cînd venise pe lume după el. Şi nici nu deţinuse funcţii de importanţa celora pe care le avusese el. Toate pînă cînd luă seama la mezinul familiei, Grigore. Ei nu se ostenise să arunce cu nori în fratele mijlociu, ci numai să-l imite. Adică să-i calce pe urme. Căpătă şi el curînd o morgă de maestru, se grăbi să-şi depună cărţile unde trebuia, le publică, avu mare succes. Asta era calea şi Lisandru, născut cel dintîi, ajunse la adevăr, dar şi la succes, cel din urmă.
        O nouă campanie se declanşă pe diferite unde. Familia Buburuză deveni cap de afiş a multor emisiuni. Ascultătorii, cititorii nu mai conteneau cu comentariile. Cei mai fericiţi erau cei ce-l cunoscuseră cu alte prilejuri şi nu puteau să nu se bată cu pumnii în piept: „Din mijlocul nostru s-au ridicat oameni de valoare", „Nasc şi pe la noi genii" şi-atîtea altele. Unii comentatori sesizaseră că scrierile celor trei se asemănau, dar nu se alarmară, dimpotrivă, descoperirea fu un nou prilej de a aduce vorba de puterea genelor, de predispoziţia neamului Buburuză pentru o anume creaţie. Tocmai cînd se făceau pregătiri intense să li se reediteze întreaga operă, unul din cercetătorii uitaţi în bibliotecă, făcu o descoperire iritantă: opera lui Bazil Buburu era o copie fidelă după nişte traduceri publicate cu vreo cincizeci de ani în urmă, la o tipografie din provincie.


        Această ştire zgudui iarăşi casa Buburuzilor. Afluenţa reporterilor fu şi mai mare. Se cereau amănunte, se înregistrau puncte de vedere, se avansau supoziţii. Noi am păstrat doar o parte din depoziţii.
        Soţia lui Bazil Buburu: Nu ştiu nimic, mai nimic, în actele lui nu m-am băgat niciodată. De cînd şi-a luat nasul la purtare, vorbea şi de-un divorţ, dar nu l-am primit, fiindcă eram ocupată cu bucătăria. I-am spus eu de cîteva ori: Vasilică, lasă cartea că pe mulţi i-a înnebunit drăcovenia asta!
        Fiul lui Bazil Buburu: Dacă primeam lovelele de la babacul, de ce l-aş fi tras de limbă de unde le are! Am stat şi prea puţin pe-acasă în ultimii ani, se vede că l-am pierdut de sub supraveghere şi uite ce-a făcut. Dar ce-a făcut? aş vrea să ştiu şi eu.
        Soţia lui Lisandru: E un criminal, domnule, Babaruză sau Parparuză cum şi-a zis! Mi-a stricat bărbatul, care mă iubea şi mă aştepta cu flori cînd ieşeam din schimb. N-am ştiut că fură, dar dacă a făcut-o, ruşine! Nu mai este demn de neamul nostru.
        Lisandru Buburuză: Nu-l cunosc pe Bazil Buburu. Am avut un frate, dar altfel se numea. Cine se leapădă de neam, nu mai trebuie cunoscut. Noi am avut o viaţă nobilă, de Buburuză, care n-a admis niciodată corpuri străine în familie. E un nenorocit tovarăşul Bazil Buburu! Onoare muncii!
        Grigore Buburuză: Luînd în consideraţie situaţia şi analizînd-o pe toate feţele, putem conchide că Bazil Buburu e un element duşmănos cauzei noastre drept pentru care cerem să-i fie aplicată cea mai drastică pedeapsă. În numele dreptăţii, trec pe numele lui opera întregii familii, ca să simtă cît de greu este s-o ducă în spate. Luptăm pentru adevăr!
        Părăsit de toţi membrii familiei, de rude şi de prieteni, Vasile Buburuză, alias Bazil Buburu, profitînd de microfoanele care i se întindeau pentru a da o ultimă declaraţie, a spus:
        — Sînt foarte fericit că las în urma mea o zestre atît de bogată: mărturii mincinoase, interviuri grăbite, studii necoapte, depoziţii răuvoitoare, copii legalizate, acte false. Cine şi-ar fi putut dori mai mult după o viaţă de om! Am scos din uitare nişte cărţi peste care se aşternuseră liniştea şi praful. Cu ele am ieşit şi eu la lumină. Numele meu va fi veşnic pe buzele generaţiilor viitoare. Vă salută întru eternitate Vasile Bazil Buburuză Buburu!
        Cîţiva anonimi care roiau întîmplător prin jurul lui, aruncară căciulile de pămînt şi exclamară:
        — Învăţătorule! Iată unde ne era speranţa!

(Perpetuum comic ’84, pag. 254)

Vezi toată postarea

Căpitan de cursă

        Andronache Farudin (Faru — cum îi mai spuneau prietenii, subalternii şi toţi cei care intrau în raza lui de acţiune) om trecut prin numeroase epurări şi selecţionări, el însuşi artizanul unor secţii-model, despre care contemporanii ar fi spus că-s făcute după chipul şi asemănarea sa, avea totdeauna viziuni pentru etapele viitoare, ca un mare jucător de şah, ştiind bine că toamna se numără bobocii, iar primăvara, bineînţeles, se sacrifică mieii şi nu oarecare, ci cei graşi. Pentru a arăta mai marilor săi că spiritul îi este treaz mereu, pregătit pentru nou, că nu s-a ruinat în postul ce cu onoare îl deţine de peste 25 de ani, Faru trecu la acţiune, înaintea venirii vreunui ordin (doar democraţia se exercită de jos în sus!), urmărind o mai propice împărţire a sarcinilor în colectivul pe care-l conducea. Adună oamenii într-o şedinţă fulger(ă), îşi roti ochii (far-urile) peste feţele subalternilor scufundate în mohoreală ca nişte nave, le corectă încărcătura cu cîteva zîmbete binevoitoare şi ancoră în rada următoarelor fraze:
        — Dragii mei, primenirea e legea progresului, fiindcă, în sînul nostru, progresul e la el acasă. Deci zic progres şi înţeleg primenirea, şi invers. Din cînd în cînd e nevoie să ne calificăm. Nu, nu vă speriaţi, asta în cel mai rău caz! dar eu vin mai aproape de sufletul vostru şi zic: sectorul nostru e vast, cum s-ar spune prin extindere, divers, şi de aceea trebuie să-l avem cu toţii în vedere, că şi vederea noastră, la rîndu-i, e văzută de alţii. După lungi dezbateri cu mine însumi, dezbateri pe care vi le aplic şi dumneavoastră, am hotărît ca tov. Păscăluţă, secţia flori, om de nădejde pentru colectivul nostru, conştiincios, harnic, cel care a încrucişat cîteva soiuri şi-a descoperit minunatele crizanteme, de faţă aici, la şedinţă, în vază, să lucreze în viitor la secţia coşuri, secţie, fireşte, deosebită şi ea în sectorul nostru, care, din păcate, e nevoie să fie săltată peste puterile ei, dat fiind faptul că are şi ea, dacă pot spune aşa, orgoliile sale.

        Viorica de la coşuri, persoană stimată, n-am ce spune, îşi părăseşte secţia şi trece la poartă sau la secretariat, mi-e indiferent ce alege, fiindcă vocea sa e o garanţie că la noi convorbirile telefonice se vor scurta. Păpădie, adjunctul meu, cel mai devotat colaborator din cîţi mi-a fost dat să-i am, are menirea istorică de-a întări secţia culturală. Sigur, în zbuciumata lui activitate n-a prea avut vreme să-şi piardă timpul cu cititul cărţilor şi noi, tovarăşi, ţinem cont de cerinţele omului modern, pentru a-şi desăvîrşi personalitatea, în raport de funcţiile noastre. La cele două dioptrii pe care le poartă, de-i mai adăugăm două, nu-i nici o nenorocire. Unde s-a dus mia, meargă şi suta. În felul acesta va arăta, într-adevăr, ca un intelectual.


        Stelică Prichindel, joly-joker-ul echipei noastre, un fel de Geolgău al Craiovei, care s-a cam plimbat prin toate posturile şi n-a lăsat nici o urmă pe unde a trecut, fiindcă mai toţi colegii s-au simţit fericiţi să-l aibă cît mai puţin în preajma lor, va veni de-a dreapta mea, cum bine trebuie să înţelegeţi, în locul tovarăşului Păpădie. Fanache Firiz pomicultor desăvîrşit, sper să se fi plictisit de munca asta de-o viaţă, deşi, din cîte ştiu, îl pasionează încă, şi va trece la secţia porcine, fiindcă întreprinderea noastră, aproape universală, ocupîndu-se cu toate ale pămîntului, oferă tuturor şansa pentru desăvîrşirea profesiei în care s-au specializat.

        Abia încheiată şedinţa, Faru(din) primi mulţumirile separate din partea celor care trebuiau din clipa aceea să-şi ia în primire noile locuri de muncă. În jurul lui era un freamăt intens, ca în apropierea unui stup, cînd, dintr-o maşină, coborî o persoană străină şi-i înmînă un plic. Destoinicul conducător privi seducător împrejur, sperînd să fie urmărit din fiecare colţ, convins că pentru ideile sale reformatoare primea deja recompensele scrise. Deschizînd plicul află că era, într-adevăr, pricopsit căpitan pe o navă de pescuit oceanic, specificîndu-se că aşa cum a ştiut să lucreze pămîntul, va fi la înălţimea sarcinilor şi va cultiva şi marele ogor al apelor.

(Perpetuum comic ’83, pag. 200)

Vezi toată postarea

Energie – Atenţii şi informaţii

        Gogu Gogoloiu se dezgheţase. Aşa, dintr-o dată, iar nevastă-sa, Saveta, intră serios la idei. Luă o primă măsură de prevedere şi ascunse următoarele cărţi: Faust, Fraţii Karamazov, Doctor Faustus şi Ucenicul neascultător. În mod sigur, din ele aflase Gogu de pactul cu diavolul şi probabil că-i şi ceruse lui Michiduţă serviciile în schimbul sufletului. Şi ea care era o credincioasă! În ciuda dorinţei sale de a-l aduce pe linia mediocrităţii, în care trăiseră atîta amar de vreme, nu reuşi decît să-l deştepte şi mai mult pe Gogu. Toate îi mergeau acestuia în plin şi Saveta se îngrozea de atîta fericire. Tînjea ca o bolnavă după necazurile de altădată.
        Cînd Rozica, fiica lor, se pregătea pentru facultate, Gogu a prospectat din timp traseul reuşitei. Avea un cumnat frizer la Bucureşti. La acest frizer se rădea portarul de la Universitate. Portarul cunoştea pe toţi profesorii, care-l respectau cu plecăciune, dar nu a apelat direct la ei, ci prin intermediul secretarei, care nici ea nu şi-a luat vreun angajament fără acordul bibliotecarei, care bibliotecară a trimis mesajul prin filele unei cărţi. Doleanţa lui Gogoloiu fu astfel purtată ca un fanion, din mînă în mînă, şi Rozica a devenit studentă.
        Ca să-şi facă rost de o maşină bună, a pornit pe o pistă doar aparent greşită, dar care îl plasă direct în motorul distribuţiilor. Cu frigiderul — un frigider perfect —, la fel: a apelat la un prieten măcelar care, la rîndu-i, s-a ocupat printr-un ospătar, ospătarul fiind în legătură cu Lelia, decoratoarea, ajutată şi ea de Geta, lucrătoare la dispecerat — Taxi, prietenă la toartă cu un inginer de la fabrica de piese mărunte ş.a.m.d.


        Nimeni şi nimic nu mai stătea în calea lui Gogu Gogoloiu cînd îşi punea ceva în gînd. Şansa mea, îşi spunea adesea, au fost cărţile. Ele îl inspiraseră, ele şi şcoala vieţii, de aceea îşi părăsise postul de artificier de la şantier. Nu mai aprindea fitilul, ca să arunce stîncile în aer, acum avea o metodă subtilă: îşi făcea cărare fără foc şi fără zgomote, doar cu mintea. Şi drumul îi era limpede şi lin. Dădea telefoane, organiza serate, participa la reuniuni tovărăşeşti, frecventa casele sus şi jos puse, fără deosebire, încînta auditoriul cu informaţiile la zi, aducea veşti contradictorii, interpreta în felul său comunicatele din ziar şi descoperea adevărul printre rînduri, spunea bancuri, avea idei vizionare, lămurea întîmplări rămase multă vreme în mister. Te înlănţuia din toate părţile cu atîtea atenţii şi informaţii, că nu erai în stare să-l refuzi vreodată. Energia lui, ieşită din comun, deplasările continui o obosiseră într-atîta pe Saveta, încît aceasta, în una din zile, disperată de atîta fericire, se apropie de el, cu aceieaşi priviri cu care primise verigheta de cununie, şi-i spuse:
        — Dragul meu, n-ai vrea să mai stăm şi noi măcar o săptămînă împreună, uitaţi de lume, de prieteni şi de rude?
        Gogu Gogoloiu intră imediat în priză. Formă un număr, apoi altul, aşteptă cîteva minute un telefon de la cineva, îl primi, se îmbrăcă în fugă şi spuse că se va întoarce cînd va rezolva problema. La miezul nopţii, Saveta primi un telefon de la directorul Şantierului de pompe.
        — Gata, s-a aranjat, îi spuse acesta. Timp de o săptămînă veţi avea minunatul prilej de a sta împreună cu iubitul dv. soţ.
        Puţin după aceea intră pe uşă Gogu. Ea îl privi întrebător, lung, dar soţul nu-i înţelese privirea şi zise:
        — Dacă e nevoie, mai vorbesc şi cu Reta, care trebuie să o convingă pe Veta, dacă, între timp, nu apare Vica de vreme ce Gheorghe e în străinătate, apoi ar mai fi Cristina, via Celestina şi totul, absolut totul se va rezolva rapid, draga mea!

(Perpetuum comic ’82, pag. 207)

Vezi toată postarea