Noi, cei 22, plus arbitrii şi antrenorii am luat loc în tribună şi am început să roadem bomboane agricole, în timp ce aşteptam ieşirea spectatorilor pe teren. Mirosea niţel a circ roman, unde se aştepta intrarea leilor, pentru a-şi lua micul dejun şi în momentul cînd 10.000 de spectatori au păşit pe gazon, am început să fluierăm de mai mare dragul şi zgomotul. Ei s-au uitat nedumeriţi spre noi, adică de ce îi fluierăm, fiindcă nici nu începuseră partida, dar le-am dat cu tifla, fiindcă aşa se obişnuieşte, cum apare o jambieră din tunel, cum se bagă două degete în gură şi se imită cavalcada haiducilor. Ăia măcar făceau fapte bune...
Cîţiva dintre noi le-au aruncat şi nişte cuvinte pentru care sanepidul te cheamă la bară şi asta i-a făcut şi mai nervoşi, mai ales că dădeau cum puteau şi ei în minge, nefiind jucători de meserie. Din tribune, pe mai multe voci, le dădeam indicaţii preţioase, strigam în gura mare că noi aveam alte două variante pe lîngă aia nenorocită pe care au folosit-o ei, confundam henţul cu autul şi ne distram de minune.
La terminarea meciului, în loc să-i încurajăm, „lăsaţi băieţi, altădată o să fie bine!", ne-am bulucit la plasele de sîrmă şi mamă, mamă, ce le-a fost dat celor 20.000 de urechi să audă!!! Cu asta am plecat satisfăcuţi spre ieşire şi din joacă le-am spart cîteva geamuri la autobuzele cu care veniseră cei 5.000 din „echipa" oaspete. Păi, ce, noi urma să mergem în retur la ei! Nu-i uşoară deloc meseria de spectator, pe cuvîntul meu!
(Perpetuum comic ’86, pag. 90)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu