Fotbal înainte de revoluţie

        — Tovarăşe responsabil al gazetei de perete, echipa de fotbal a cooperativei noastre urmează să joace în Cupă cu... Ia să văd dacă ştii cu cine jucăm...
        — Ştiu, tovarăşe vice. Cum să nu ştiu? Numai că oaspeţii sînt din divizia A, iar noi...
        — Tocmai de asta te-am chemat la mine. Bănuiam că există o asemenea atitudine şi am decis s-o curmez din faşă. El, şi ce dacă ei joacă în divizia A? Asta nu înseamnă că în mod automat sînt mai buni decît noi.
        — În mod automat, nu. Însă în mod normal, da.
        — Măi, tovarăşe responsabil, nu te lăsa copleşit de o asemenea atitudine că nu-i bine deloc. Zău că nu-i bine! Nici pentru noi, nici pentru echipă, nici pentru colectiv. Ba, mai ales pentru colectiv nu-i deloc bine. Uite, să zicem că, prin absurd, echipa noastră „Şurubul" ar lua bătaie...
        — De ce prin absurd, tovarăşe vice? Dar noi vom lua în mod sigur bătaie. E diferenţă foarte mare de clasă, de experienţă, de valoare. Totul e să ne bată onorabil. La cel mult patru-cinci goluri diferenţă.
        — Dar eşti de-a dreptul pesimist! Şi nu mă laşi să vorbesc. Unde rămăsesem... Deci, dacă prin absurd am lua bătaie, îţi dai seama ce s-ar întimpla cu moralul colectivului nostru? Întreaga producţie de şuruburi pe decada în curs, dacă nu şi pe luna în curs ar fi compromisă. Aşa că...
        — Să facem în aşa fel încît să nu luăm bătaie. Asta doriţi, nu?
        — Nu neapărat.
        — Atunci?!
        — Să vedem ce scriem la gazeta de perete. Asta voiam de la dumneata. Deci, indiferent de rezultat, tonul să fie optimist, tonic, vesel. Dacă-i batem, e mai uşor. Dacă nu, gîndeşte-te că poporul nostru — încă din vechime, de pe timpul geto-dacilor — a primit golurilor. Asta a spus-o un latin. Sau un turc. Ori un grec. Oricum a spus-o cineva. Ai înţeles, cred...
        — Am înţeles şi nu prea. Însă oricum, mă voi strădui.
        După disputarea meciului, se putea citi la gazeta de perete a cooperativei:
        „Ieri s-a disputat marele meci dintre echipa noastră „Şurubul" şi formaţia aia din divizia A, al cărei nume ne scapă. Trecem şi peste scor, deoarece nu asta e important, ci modul admirabil în care au luptat băieţii noştri. Încă din primul minut de joc portarul nostru s-a străduit, cu trup şi suflet, să apere din răsputeri poarta. Dar aşa cum e şi în viaţă, nu întotdeauna reuşeşti. Au urmat cîteva minute bune, fără gol, cînd fundaşii noştri s-au făcut în dese rînduri remarcaţi, stopînd prin toate mijloacele drumul adversarului către poarta noastră. În acele minute, cum spuneam, s-au achitat bine de sarcină. Nu putem să-i facem nici un reproş fundaşului nostru Strachină pentru faultul pe care l-a comis apoi în careu. Se impunea. La război, ca la război. Nu credea băiatul că tocmai în acea clipă arbitrul o să fie pe aproape de fază, nici că oaspeţii aveau, totuşi, targa pregătită. Cum, necum, penaltiul a fost transformat. Arbitrul a pretins ca fundaşul nostru Strachină să părăsească terenul, arătîndu-i cartonaşul roşu. După o consultare cu banca antrenorilor noştri, fundaşul a primit permisiunea să treacă pe tuşă, de unde, în continuare, l-a înjurat pe arbitrul de centru, care s-a făcut însă că nu aude. De altfel arbitrii au fost sub orice critică. Una s-a discutat cu dumnealor, şi cu totul altceva a ieşit pe teren. Mai ales în minutele 10, 11, 12, 13, 14 ş.a., cînd portarul nostru Turturel s-a remarcat din nou la golurile primite. O asemenea luptă îndîrjită greu mi-a fost dat să văd. Iată o fază. În minutul 36 mijlocaşul nostru Ţucără a vrut să iasă din jumătatea noastră de teren pentru a se îndrepta şi el spre poarta oaspeţilor, cu gînd să realizeze primul şut al nostru către poarta lor. Dar un fundaş de-al oaspeţilor i-a luat, pur şi simplu, mingea. Arbitrul n-a fluierat. În schimb, l-am fluierat noi. Şl bine i-am făcut. Apoi în minutul 41 atacantul nostru Sănducu şi-a demonstrat excelentele calităţi de şuteur tragînd cu sete în poarta goală. Din păcate, era poarta noastră. Să-l scuzăm. Se credea, săracul, în careul celorlalţi. Şi, uite aşa, am ajuns cu bine la pauză, scorul de pe tabela de marcaj nereflectînd nici pe departe lupta din teren. O luptă dreaptă, bărbătească. Sîntem oricum cîştigătorii morali ai meciului. Iar aceasta trebuie să ne însufle încredere, curaj, avînt în realizarea producţiei de şuruburi pe decada şi pe luna în curs. Despre repriza secundă n-am să mai vorbesc din lipsă de spaţiu. Felicitări călduroase echipei noastre. Cît despre oaspeţi, doar atît valoarea nu reflectă numărul golurilor, cum spuneau un latin, un turc şi un grec. Dacă ar fi fost domni, ne lăsau şi pe noi să marcăm o singură dată. Şi mai pretind că joacă în diviza A"...

(Perpetuum comic ’91, pag. 30)

Vezi toată postarea

N-aveţi un duşman în plus?

        Mi s-a spart o ţeavă la un canal. Gaura nu-i de proporţii, abia lăcrimează, dar eu ştiu valoarea fiecărei picături de apă. Sînt om cultivat, nu trebuie să las lucrurile aşa. Peste o zi, două mă pot trezi cu o spărtură de proporţii, care poate dăuna mult mai mult, creînd pagube incalculabile. Aşadar, las toate treburile deoparte şi dau telefon. Reţinusem eu un număr notat la administraţia de locatari, iar acum mă felicitam că nu trecusem nepăsător pe lîngă telefonul acela. Formez, sun, mi se răspunde. Zic „bună ziua", ce poftesc: pe cineva care, contra cost, să-mi lipească o ţeavă. „Dacă-i în curte, e simplu", mi se răspunde. N-apuc să mă bucur că vine şi urmarea: „E simplu, pentru că vă închidem numai dumneavoastră apa. Nu vor suferi şi vecinii". „Păi, de ce să-mi închideţi apa?" sar eu. „Păi, n-aţi zis că aveţi pierderi de apă? Că vă curge o ţeavă? Spuneţi-mi adresa!" Atunci am avut marea inspiraţie de a nu-mi da adresa cea adevărată, trimiţîndu-i să închidă apa de la baia comunală. Cer acum scuzele de rigoare pentru gest, dar altfel nu mă puteam salva. Aşa am învăţat eu că acel telefon trebuie uitat şi învăţate altele...
        Am sunat la informaţii şi am cerut toate numerele posibile în legătură cu problema care mă interesa. Şi am început să sun. De la întreprinderea de resort mi s-a explicat că problema ţine de sector. „De care?" am devenit eu curios. „Probabil, că de sectorul 5", m-a lămurit persoana. Bun aşa, mi-am zis. Şi sun la sectorul 5. Un bărbat supărat m-a repezit scurt, motivînd ca n-are oameni pentru aşa ceva. Şi nici nu eram în sectorul lui. M-am scuzat şi am luat sectoarele la rînd, în ordine, de la nr.1. Nr.1 avea oameni, dar mi-a cerut mie ţeavă. „Păi, de ce să am ţeavă? E vorba doar de-o lipitură." „Crezi dumneata că-i vorba doar de atît. Eşti în branşă?” „Nu, i-am replicat, sînt profesor de geografie." „Păi, vezi? Măcar de chimie să fi fost, mai puteam discuta." Şi mi-a închis telefonul. La nr.2 am dat chiar de şef. M-a întrebat de stradă, i-am zis-o. „Numărul ăsta vine către barieră ori către spital?" „Către spital... unde-o să ajung eu, dacă..." „Aha, dar nu e şi un număr 15 către barieră?" „Poate, nu ştiu, că strada e lungă." „Atunci o fi 515 ori 1015, nu? Că sectorul nostru figurează de la nr. 500 în sus. În jos e sectorul 3. Sună-i pe ei! Sînt gard în gard cu noi." Îi sun, dar — deşi gard în gard cu nr.2 — cei de la nr.3 nu aveau în grijă şi strada mea. Insist, dar tipul de acolo, prost dispus, replică urît la adresa colegilor săi de la nr.2, trimiţîndu-i nici către barieră, nici către spital, ci în cu totul altă parte... Sar la nr.4 deja îngrijorat de greutatea problemei. Acolo dau de-o tinerică sfioasă, care nu ştia nimic. Nici măcar cum o cheamă. „Reveniţi, ca să vorbiţi cu şefu’" atît a ştiut a-mi spune. Cum la nr.5 sunasem, veni la rînd nr.6. Mă decid să fiu din ce în ce mai politicos, aşa că ofer avansuri: „Şi chiar de nu aveţi dumneavoastră casa în sector nu puteţi dispune ca un băieţaş să tragă el o fuguliţă pînă la ţeava asta a mea ca s-o lipească? Fiindcă eu în copilărie am văzut cum se face. Trebuie doar cositor, apă tare, benzină şi ceva bunăvoinţă." „Bunăvoinţă avem, însă apă tare, nu. Nici o picătură. Faceţi dumneavoastră rost. Şi ne mai sunaţi..." De unde să fac eu rost de apă tare? Aşa că sun mai departe. Nr.7 era ultimul sector. Însă acolo nu răspundea nimeni. Dau iar telefon la întreprindere şi-ntreb de ce nu răspunde sectorul nr.7. „Pentru că l-am desfiinţat, mi se răspunde. Din lipsă de solicitări..." Deci, asta era...
        Aşadar, nu-mi mai rămîne decît să caut apă tare. Caut, găsesc, sun din nou la nr.6, mi se promite un meşter. Fixăm o oră, el vine peste alte trei, dar vine. Ne dăm bineţe, îi arăt ţeava, el se uită într-acolo cu destulă greaţă, apoi prinde să se scarpine. În cap, la ceafă, pe frunte, de credeam că are vreo boala de piele. În sfîrşit, se hotărăşte, ia o cazma începe să sape. „Dar ce faci, bade?" sar eu. „Trebuie să vedem cum arată ţeava", îmi zice. „Păi, cum să arate? Ca orice ţeavă. Ce, mata n-ai mai văzut o ţeavă, de vrei să-ţi omori curiozitatea taman în curtea mea?" „Ştiu eu cum arată o ţeavă în general, dar nu cunosc dacă şi asta, a dumitale, e în regulă. Aşa că..." După zece minute obosise, pretextînd şi vîrsta. Plus o boală de inimă, care nu-i dădea voie să facă efort, aşa că în continuare am săpat eu. Pînă am dezgolit toată ţeava îngropată vreun metru şi ceva în pămînt. Între timp meşterul se odihnise, aşa că a putut să-şi dea cu presupusul privind ţeava, goală acum pe de-a-ntregul. „Da, ţeava arată bine, a decis. Vezi că n-am făcut rău uitîndu-ne puţin la ea? Iar acum să trecem la treabă. Să vedem despre ce-i vorba." „Despre o lipitură, îi explic eu. Uite aici, la îmbinarea asta. Picură..." „Văd şi eu că picură. Dar asta înseamnă că trebuie s-o lipim." „Exact". „Eu lampă am, apă tare zici că ai dumneata, dar benzină nu ni se dă." „Am şi benzină. Poftim, e gata pregătită." „Ştiam eu, toată lumea are maşină azi. S-au ajuns cu toţii..."
        Apoi a făcut lipitura. A durat cinci minute. După aceea şi-a strîns uneltele, a luat lampa, ce mai rămăsese din sticla de benzină — „Că tot nu vă mai trebuie!" — a strîns şi ţipirigul — „Ce să faceţi dumneavoastră cu aşa ceva?" — şi m-a întrebat: „Facem deviz ori?..." Eu am optat pentru deviz. „Atunci o să vă cam coste, fiindcă aici au fost lucrări serioase. Iar groapa ridică cel mai mult..." „Păi, pe asta am săpat-o eu." „Poate, dar eu aşa ceva nu pot trece în deviz; de vreme ce eu m-am prezentat să realizez lucrarea, se cheamă că eu am făcut şi groapa. Logic, nu? Deci, vă întreb pentru ultima oară: facem deviz ori?..."
        După plecarea lui am astupat groapa, am bătut bine pămîntul şi mi-am zis că am scăpat totuşi destul de ieftin. În fond, putea să mă pună să dezgolesc ţeava pînă ajungeam la conducta principală. Ori pînă dădeam de vreo pînză freatică. Sau să mă oblige să sap pînă dau de petrol, pe care să-l rafinez pentru a-i procura benzina necesară. Ori să amenajez o instalaţie chimică pentru obţinerea ţipirigului. Categoric, meşterul a fost foarte omenos. O să-l recomand cu multă căldură tuturor duşmanilor mei. Şi eu am mulţi duşmani. Iar gîndul ăsta m-a înveselit cumva. Dar dacă nu-mi ajung duşmanii? N-aveţi un duşman în plus?

(Perpetuum comic ’89, pag. 43)

Vezi toată postarea

Ilie de la cuie şi mai mulţi oameni normali

        Ne-am dus viaţa noastră normală pînă-n ziua cînd a venit în bloc familia Ilie. Un locatar normal de-al nostru s-a mutat, la fel de normal, în alt oraş (normal), iar în locul său în loc să vină tot un locatar normal ne-a picat pe cap familia Ilie. Trei persoane. Părinţii — lucratori la fabrica de cuie, iar copilul, ultraminor, angajat să ţipe cît îl ţine gura. Acum copii avem şi (unii dintre) noi, însă cum vă spuneam fiecare ţipa după program, iar nu cum îl taie pe el capul. Aşa au fost educaţi de către noi. Dar, în fine...
        Sigur e că familia Ilie lucrează în ture. În ture inverse, pentru a-l putea supraveghea pe ultraminorul dumnealor. Şi mai precis, în toate turele inverse şi neinverse, aşa încît ei — numai ei! — nu se încadreaza deloc în programul normal al blocului nostru. Mai întîi că se scoală pe la cinci dimineaţă. Asta înseamnă uşi deschise, uşi închise, baia folosită, sfaturi pentru ăla micu’, pentru soţ sau nevastă (depinde cine pleacă şi cine rămîne), robinetul de la bucătărie, cafeaua, conversaţii între baie şi bucătărie etc. Sau — pentru a evoca momentul sosirii de noapte — familia Ilie înseamnă venirea pe la unşpe, urmată de uşi închise, uşi deschise, baia folosită, sfaturi, mîncarea pusă la încălzit, discuţii controversate între baie şi bucătărie, iar apoi în dormitor, bilanţul zilei, planul de bătaie pentru ziua următoare etc. În plus, în oricare parte a zilei sau chiar de mai multe ori pe zi — spălatul scutecelor ultraminorului. Adică, apa curgînd în baie, maşina de spălat mergînd, iar toate astea, uneori, la ore cînd noi, toţi ceilalţi oameni normali din bloc, executăm programul nostru stabilit, cu care ne-am obişnuit de ani şi ani.

        Primul care a sărit în sus de indignare, la cinci dimineaţa, a fost vecinul nostru Ionescu, care are apartamentul sub familia Ilie. Dar după ce a sărit la cinci, a mai sărit şi la unşpe noaptea. Pentru că la cinci a plecat dumneaei, iar la unşpe s-a întors dumnealui. Să vă mai spun că vecinul nostru Ionescu e poate cel mai normal dintre noi toţi. Mai are doi ani şi iese la pensie, o pensie binemeritată, la care se gîndeşte toată ziulica, mai ales de cînd soţia dumnealui a şi făcut acest pas hotărîtor în viaţă. Or, ce s-a întîmplat după ce a sărit în sus familia Ionescu? Ce să se mai întîmple? Au sărit în sus şi alte familii: Georgescu, Vasilescu, Apostolescu, Mîrzescu, Urzescu, Popescu, Udrescu, adică aproape toate familiile blocului. Au sărit şi s-au dus la administraţie, la comitetul de locatari. Tovarăşu’ Ciocan, preşedintele comitetului, i-a ascultat pe toţi după care a decis: „Îi chemăm la noi ca să-i muştruluim puţin." Dar s-a calculat că nu vor putea veni niciodată cei doi membri maturi ai familiei întrucît lucrează în ture inverse, iar duminica nu lucrează comitetul de locatari. Atunci li s-a mai acordat o perioadă de reabilitare. „Să mai aşteptăm, poate se vor îndrepta lucrurile," a decis tovarăşu’ Ciocan în legătură cu cei doi de la fabrica de cuie. Dar lucrurile nu s-au îndreptat. Programul lor curgea la fel de implacabil ca al nostru. Cineva le-a adresat chiar întrebarea — era într-un miez de noapte, după venirea din tură a unuia dintre ei — dacă dumnealor se consideră oameni normali, iar răspunsul familiei Ilie a fost afirmativ. Mai mult, a venit şi adăugirea: „Voi nu sînteţi normali, babalîcilor! Şi mai lăsaţi-ne în pace!" Au urmat mai multe uşi trîntite, o bătaie, demonstrativă, a ultramicului etc.

        Cineva dintre noi a venit cu ideea să-i reclamăm la fabrică, însă nu prea ştiam pe unde vine unitatea lor. Noi, oameni normali, de centru, cu instituţii aşişjderea, n-avusesem de-a face cu periferia. Noroc de unul dintre copiii noştri normali care se rătăcise în plimbările lui de gît cu o fată prin cartierul unde se afla fabrica de cuie. L-am delegat pe tovarăşu’ Ciocan. Omul s-a dus, a ajuns, a intrat, s-a recomandat, a întrebat de şefu’ lui Ilie, l-a găsit, i-a spus păsul nostru, al oamnilor normali de la blocul normal PS 112-C, după care ce i-a fost dat să audă o să spună şi copiilor şi nepoţilor, tuturor. Fiindcă şeful lui Ilie părea şi mai într-o dungă decît Ilie însuşi: „Dom’le, în afară de faptul că pleacă şi vine omul de la serviciu, ce alt necaz v-a mai făcut?" l-a întrebat pe Ciocan. „Nu, a îngăimat acesta, deşi, ştiţi, zgomotele din apartament..." „Dar dumneata nu foloseşti baia, nu pui maşina de spălat, nu-ţi baţi copiii?" „Ba da, însă după program." „După programul dumitale de conţopist, vrei să spui, a plusat şeful lui Ilie. Iar băiatul meu le face după programul lui de muncitor. Acum e limpede?"

        Tovarăşu’ Ciocan, cît e el de Ciocan, n-a mai putut replica nimic, s-a înnegrit de supărare, i-a întors spatele şi a plecat trîntind poarta fabricii de cuie. Acasă ne-a povestit întrevederea, noi l-am căinat pentru cîte i-a fost dat să-ndure, am suspinat în noi şi am decis să nu ne lăsăm. Şi am deschis lupta. Cel dintîi a atacat Ionescu. L-a pîndit într-o dimineaţă pe Ilie şi, pe la cinci, dacă n-a auzit ceasul, crezînd că omul e în tură liberă, s-a decis să-l trezească, aşa pentru plăcerea gestului, lovindu-i cu coada măturii în tavan. Ilie într-adevăr s-a trezit, a deschis uşa de la apartament şi a urlat cît l-a ţinut gura, ca să auzim cu toţii: „Mulţam, vecine, că m-ai trezit, mi se stricase ceasul". Şi aşa ne-am sculat cu toţii la cinci dimineaţa. Or, dacă ne-am sculat, ce să facem? Ne-am dus la piaţă.

        Tot Ionescu i-a mai făcut-o într-o noapte. L-a pîndit pînă pe la unşpe, după care a pornit o hărmălaie de nu se mai auzea în bloc decît gălăgia lui. Însă o gălăgie cu adresă precisă, iar noi toţi ştiam adresa. Dar Ilie tăcea chitic. Gălăgia se amplifica; au fost aduse staţii, boxe, muzici (tinere şi bătrîne), cei mici ai noştri fiind nemaipomenit de bucuroşi că pot face bairam. Dar Ilie tăcea în continuare. Pînă la urmă, exasperat, Ionescu s-a dus la uşă şi l-a sunat, cu gînd să-l întrebe cît e ceasul. Era o idee de-a lui, ca să-l enerveze. Însă Ilie n-a răspuns. Într-un tîrziu, după ce pierduse cîteva minute bune în faţa uşii, neştiind dacă s-o spargă cu umărul ori cu toporul, Ionescu a observat o hîrtiuţă prinsă discret în uşă: „Sîntem în tură liberă şi am plecat la ţară, la părinţi. Somn uşor!" Vă imaginaţi, să înnebunească Ionescu, nu altceva. Dar noi... Că ne strînsesem cu toţii ciopor pe scară, ca să vedem rezultatul bătăliei. Cei mai fericiţi erau copiii, care puseseră muzica aşa de tare, că am luat şi o amendă în noaptea aceea. O amendă normală pe care, la fel de normal, am împărţit-o între noi, frăţeşte. Lui Ilie i-am lăsat partea cea mai mare...
        Veţi fi curioşi să ştiţi cum s-a terminat povestea. Ilie a mai făcut doi copii, gemeni, aşa încît acum avea trei — nu ca noi, oameni normali, cîte unul sau deloc — drept care i-au dat trei camere. În blocul vecin. Normal, noi l-am ajutat să-şi care mobilele. Nu-i puteam suferi deloc pe cei din blocul alăturat. Asta pentu că şi ei se consideră un bloc de oameni normali. Să-i vedem acum cît de normali vor fi ei cu un vecin ca Ilie...

(Perpetuum comic ’88, pag. 36)

Vezi toată postarea

În căutarea papucilor pierduţi

        Maricica de la filatură s-a schimbat la faţă. Fenomenul s-a produs pe drumul de la conducere în secţia unde, încă, mai lucra. Fusese chemată mai devreme „sus", adică în sala mare de la etajul întîi al blocului administrativ, unde se desfăşura adunarea generală a oamenilor muncii. Cei mai mulţi ştiau de ce a urcat şi Maricica acolo. Nu era vorba despre o simplă participare la şedinţă, ci de mult mai mult: urma să fie propusă în organul colectiv de conducere a întreprinderii, ca reprezentantă a muncitorilor.
        Maricica plecase din secţie cu băsmăluţa ei înflorată strîngîndu-şi tinereşte părul — mai ales că aşa prevedeau şi regulile de protecţia muncii — în halatul de lucru, fată modestă, încă nevenită cu totul din satul ei, pe care-l părăsise cu ceva ani în urmă. Ce mai vorbă? O fată şi jumătate. Nici la muncă n-o prea întrecea nimeni, iar cît despre băieţi, păi numai să fi îndrăznit vreunul să-i facă semne cu ochiul, aşa, mai cu înţeles, şi apoi vedea ei semn. Peste ochi. Că aşa învăţase Maricica să se arate oamenilor: cinstită, curată, dreaptă, muncitoare. Aşa s-a şi dus către sala de şedinţe. Poate de aceea şi fusese chemată acolo.
        Deci, a intrat fata în sală, şedinţa şi-a văzut de mersul ei, s-a ajuns şi la punctul cu alegerea noului organ, cineva de la prezidiu a citit lista de propuneri, cei din bănci au aprobat-o, după care adunarea a mai ţinut o vreme, iar apoi s-a încheiat. Abia pe urmă au urmat felicitările căzute puhoi pe capul Maricicăi, de nu mai putea săraca fată să respire de atîta învălmăşeală de mîini ce se întindeau către ea. Şi unde nu s-a scuturat o dată Maricica de sub grămada de felicitări şi s-a adresat cu glas sever tovarăşilor săi de muncă:
        — Dar staţi, bre, fraţilor! Păi, unde vă treziţi aici? Aţi uitat că eu de acum înainte sînt organ?
        Colegii au mai privit-o o dată, acum cu multă, foarte multă mirare. O veche prietenă a încercat s-o atingă cu colţul baslamei, să vadă dacă Maricica din organ e aievea ori vreo închipuire, dar gestul ei a rămas făcut doar pe jumătate, iar glasul i s-a stins înfricoşat, de-a rămas un abia şoptit:
        — Măi Maricica, măi...
        Atît de şoptit, încît nici ea, prietena ei cea veche, n-ar fi putut depune mărturie că a zis aşa ceva. Iar cercul admiratorilor s-a desfăcut, Maricica putînd pleca nestingherită. Abia atunci oamenii au observat cum se schimbă fata văzînd cu ochii, asta nemaifiind o expresie ca oricare alta, ci purul adevăr. Mîinile i se neteziseră, bătăturile dispăruseră, unghiile i se alungiseră, lacul de pe ele se învineţise, iar pielea îi mirosea a „Helena Rubinstein". În locul halatului de lucru apăruse ca din pămînt o rochie superbă de la „Fondul plastic". Cînd proaspăt aleasa în organul colectiv de conducere s-a pus în mişcare, cei rămaşi în urma ei au putut observa că şi încălţările îi sînt altfel. Nici vorbă de papucii ei de lucru, comozi, cu care se putea deplasa lesne de la o maşină la alta. Pentru că Maricica lucrase pînă atunci la mai multe maşini, asta uitasem să vă spun, fusese chiar o iniţiativă a ei, care luase amploare în întreaga fabrică. Or, acum papucii parcă intraseră în pămînt, le luaseră locul o pereche de pantofi din pachet. Şi ciorapii erau foarte fini.
        Vrînd să se arate, totuşi, apropiată de foştii colegi, scoase din poşeta ei, procurată din surse necunoscute, un pachet de ţigări şi o brichetă „Ronson", servindu-i pe cei din jur cu un „Kent":
        — Vă ajunge una singură la toţi, că-i destul de lungă şi spornică.

        Aşa se face că, pînă a ajuns la ea, în secţie, Maricica se transformase cu totul. Se schimbase la faţă, cum îi plăcuse cuiva să constate. Şi nu numai la faţă, mai gîndeau oamenii, ci şi în conţinut, pentru că acum nimic nu-i mai era pe plac Maricicăi. Devenise foarte exigentă. Iar la şedinţele unde participa, găsea numai cusururi, sărind mereu cu critica pe oameni — o critică dură, ca gerul de februarie — încît nu mai pridideau foştii ei colegi să se mire cît de departe ajunsese fata asta. Departe de ei, se înţelege.
        De lucrat, a lucrat din ce în ce mai puţin. Cuiva i-a venit ideea s-o scoată de la maşini şi s-o facă un fel de supervizor, controlor, aranjor, împachetator-despachetator, oricum ceva de care se şi puteau lipsi, asta pentru cazurile cînd tovarăşa Maricica trebuia să plece la judeţ, pentru analize şi şedinţe, producţia neştiind ce-s aiea, ea fiind obligată să meargă nestingherită înainte... Trecem peste faptul că de la acele şedinţe uita adesea să se mai înapoieze în fabrică, de ajunsese programul ei de lucru destul de facultativ, la fel ca şi condica de prezenţă. Maşina ei intra şi ieşea nestingherită pe poarta întreprinderii, nimeni neîndrăznind s-o întrebe pe tovarăşa din organ ce, cum şi de ce..
        Iar cînd toate păreau a merge tot înainte, adică spre o permanentă schimbare la faţă a tovarăşei Maricica — o lege dialectică, în fond, nimic mai etern decît transformarea — cuiva, la următoarea adunare generala a oamenilor muncii, i-a venit ideea s-o schimbe chiar pe Maricica, din organul colectiv. Şi să aleagă pe altcineva, care se modifica mai lent sau chiar deloc. Propunerea mai întîi a şocat, dar pe urmă chiar a plăcut. Iar la sfîrşitul şedinţei, tovarăşa Maricica făcea eforturi să-şi amintească felul cum arăta fata aceea de dinainte de întîmplarea frumoasă prin care trecuse, căutîndu-şi de zor băsmăluţa ei de filatoare şi papucii de lucru... pe care singură îi aruncase la gunoi, crezînd că n-o să-i mai fie de folos niciodată. Puneţi-vă, deci, în pielea sărmanei fete şi înţelegeţi-i mica tragedie, pe care o trăieşte pînă va ajunge să-şi procure alţi papuci şi o nouă băsmăluţă, fără de care nu poate intra in secţie, oprind-o normele de protecţie a muncii...

(Perpetuum comic ’87, pag. 109)

Vezi toată postarea

Divorţ imposibil

        Între numeroasele sale şedinţe — de analiză a decadei, a investiţiilor, a consumurilor, a cheltuielilor materiale, a transporturilor — între o adunare la atelierul nr.2 pentru stabilirea măsurilor de realizare a productivităţii pe semestrul în curs şi o alta legată de pregătirile de iarnă la sectorul nr.3, între audienţe şi chemări la centrală, tovarăşul director a găsit vreme şi pentru nevastă. O avea în plan pentru săptămîna în curs, iar la el ce-i în plan e sfînt. Trebuie neapărat îndeplinit.
        Întorcîndu-se acasă medita astfel: „Termin cu ea într-un sfert de ceas. Or, hai, treacă de la mine, în douăzeci de minute..." Şoferul, auzindu-l mormăind, întoarse capul aşteptînd să i se traseze sarcină de modificare a traseului către cartierul unde locuia duduia Minodora. Însă nici pomeneală de alt cartier! În ultimele zile tovarăşul director trăgea acasă, semn că a înţeles ceva din discuţia ce s-a purtat cu dumnealui mai deunăzi. Atunci a promis că va deveni alt om şi, iată, se ţine de cuvînt. I s-a trasat sarcină să se ocupe mai mult de nevastă şi, iată, se ocupă. Azi îi va acorda douăzeci de minute sau, în mod excepţional, jumătate de oră. Nici un minut mai mult!
        A durat exact jumătate de oră. A început cu capul. Adică, de la cap. Cu două directe de dreapta şi un upercut i-a stricat şi coafura şi ochiul stîng. Maxilarul inferior a rezistat, iar arcada dreaptă parcă era de oţel. După cap au urmat celelalte părţi ale corpului, în ordine alfabetică sau în altă ordine. Cert este că nimic nu i-a scăpat. Ceva mai mult a insistat asupra antebraţului stîng. Avea el ceva cu partea asta, a inimii. Că din dragoste s-au luat. El venise să inspecteze sectorul zootehnic, unde ea lucra ca mulgătoare. Nu i-a rezistat. S-au iubit acolo, sub ochii mari ai Joianei. Iar într-o lună au ieşit şi actele. Tocmai la timp, deoarece problema căsătoriei rămăsese unica nerezolvată. În cazul amîndurora...
        Cînd discuţia a ajuns la degetul cel mic de la piciorul stîng, căruia atît de mult ar fi dorit să-i facă ceva cu cleştele patent, vecinii au reuşit să spargă uşa. Trecuse fix o jumătate de oră. Aşa că tovarăşul director socoti sarcina dusă la bun sfîrşit şi chemă urgent maşina întreprinderii. Pentru a reveni la sediu...
        Nevastă-sa a fost luată cu salvarea de către o vecină.
        — Unde mergem? îngăimă consoarta, slujindu-se doar de un sfert de limbă rămasă neatinsă.
        — Ca de obicei, la urgenţă, veni răspunsul. Că, zău, vecină, dragă, nu ştiu cum de-l mai rabzi şi nu divorţezi. Dacă tot nu vă înţelegeţi...
        — Nu, nu, divorţul e imposibil. El e director, dragă, iar directori divorţaţi nu e voie să fie...
        — Fugi, tu, cu idei dintr-astea! Dar să umble cu altele e voie?
        — E adevărat, nu este, dar aia, Minodora, e şi profesoară, şi divorţată. Că profesoare divorţate e voie să fie, dar directori divorţaţi, nu...
        Şi nefericita soţie îşi lăsă moale capul pe pernă, închizînd ochii şi de data aceasta. Ştia că la spital o va aştepta o îngrijire de excepţie, că medicul-şef personal va veghea asupra sănătăţii ei pe parcursul şederii acolo. Fiindcă tovarăşul director, soţul ei, telefonase deja colegului său întru funcţie de la spital, rugîndu-l să aibă grijă de nevastă-sa care a suferit unele leziuni, în timp ce cobora scările blocului. Afară fiind şi polei...

(Perpetuum comic ’86, pag. 86)

Vezi toată postarea

Ţigări ierarhice

         Muncitorul Laie a fost trimis după ţigări. Tocmai umbla prin anexa administrativă, cu gînd să obţină nu ştiu ce adeverinţă, cînd s-a deschis uşa de la conducere şi cineva — n-am observat prea bine cine — l-a pescuit pe Laie, trimiţîndu-l după ţigări. Laie a salutat mai întîi, înţepenind smirnă în faţa mîinii autoritare, după care, copleşit de atenţia acordată, a uitat şi de adeverinţă şi de tot, a repetat prompt: „Snagov, să trăiţi!" şi s-a dus glonţ unde fusese trimis.
        Pînă ajunge insul la chioşc, o să-mi daţi voie să-l critic puţin, zicînd că unul, căruia i-ar fi fost foarte dragă treaba, n-ar fi umblat brambura prin fabrică în timpul serviciului, lăsîndu-i în aceste minute pe colegii săi de echipă să lucreze şi pentru el. Sau, poate, şi-ar fi amintit că şi el, muncitorul, este deopotrivă conducător al întreprinderii, iar atunci ar fi discutat cu şeful respectiv amintindu-i că el este angajat pentru altă treabă şi în acest caz, mîna întinsă după ţigări s-ar fi retras ruşinată. Ba, poate că şeful însuşi s-ar fi repezit personal la tutungerie, să-i cumpere ţigări lui Laie.
        Iată, însă, că Laie a ajuns la chioşc. Un chioşc cu de toate. Inclusiv, înghesuială. Tovarăşa Pachiţa, femeia de serviciu de la etajul întîi, venise cu o listă pentru birourile plan-dezvoltare, investiţii şi retribuirea muncii. Colega ei de la etajul doi, Caterina, lua pentru birourile contabilitate şi personal. Şi, tot aşa, pînă se terminau toate birourile şi serviciile: tovarăşa Vasilica, organizatoarea unei grupe de sindicat, pentru forul ei ierarhic superior. Cei doi de la urmă nu se amestecaseră, evident, cu restul lumii, aşteptînd deoparte.
        Mai erau acolo cîţiva muncitori trimişi de maiştri şi cîţiva ucenici expediaţi de şefii de echipă. Portarul lua pentru ofiţerul de serviciu pe uzină. Laie se trezi tare încurcat în faţa mulţimii de la chioşc. El fusese trimis de cineva din conducere! I se părea normal să se plaseze în faţă. Dar cît de în faţă!? Ceru cu glas tare: „Două pachete de „Snagov" pentru un tovarăş din conducerea întreprinderi!" „Aşteaptă dumneata la rînd! îl fulgeră cu răspunsul un tovarăş. „N-ai auzit de disciplină? La voi nu s-a prelucrat? Dacă nu, o s-o facem de acum înainte. Fiindcă am mai observat şi alte abateri. Uite, chiar şi acum, aici, la chioşc: protocolul stă în urma registraturii, casieria înaintea contabilităţii, normarea după portar. Păi, nu se poate aşa, măi tovarăşi! Ordinea."
        Şi, luîndu-şi pacheţelele, porni important spre comitet. În urma lui, cei vizaţi au încercat să se aşeze într-o ordine firească, dovedind astfel că ştiau ce-i aia disciplina muncii...

(Perpetuum comic ’85, pag. 101)

Vezi toată postarea

Ginionul girafei

Girafa are şef de birou
pe cine credeţi? Un Bou
netot, obraznic şi mai pitic, fireşte,
decît subalterna-i ce nu se mai sfîrşeşte.

Din prima zi Boul a privit şui
către ’naltul gîtului,
zicînd:
— Uite la ea! Nici n-are
măcar cinci ani de la-ncadrare
şi se dă mare!
Ţi-ai cam luat nasul la purtare...
Păi, fată dragă, eşti la-nceput deocamdată,
fii mai plecată
şi mai ţine-ţi gura!

Pentru nimic în lume, niciodată,
şefului tău să nu-i întreci statura,
chiar dacă aşa a vrut natura...

(Perpetuum comic ’85, pag. 101)

Vezi toată postarea

Măsura broaştei

Nu ştiu cum s-a-ntîmplat,
dar un Broscoi ajunse împărat
peste păsări, peşti şi animale.
Or, din înălţimea tronului Măriei sale
ce credeţi c-observă el întîi şi-ntîi?
— Lumea asta-i fără căpătîi!
Văd cu mirare că foarte multe vieţuitoare
n-au cu broaştele-asemănare...
Şi decise, fireşte,
ca toate: jivină, pasăre ori peşte
să fie... broştite pe dată!
Adică s-aibă guşă bogată,
ochi holbaţi, locuinţă pe lac
şi să posede obligatoriu limba oac.
— Trebuie, deci, conchise ’Nălţimea sa apoi
să-i facem pe toţi broscoi. Ca Noi...

Desigur, judecata-mpărătească
măsura cît un genunchi de broască,
drept care lumea de jivine, păsări şi peşti
a rămas în legile-i fireşti,
ignorînd că la un colţ de baltă
i se croieşte de zor o altă
dezvoltare... Cît despre-mpărat,
dumnealui, de-atîtea idei, s-a umflat
şi-a pocnit! În restul lumii, negreşit,
nici pocnitura nu s-a auzit...

Mai am, după morală, o-ntrebare:
ce s-ar fi-ntîmplat, oare,
dacă-şi punea ideea-n aplicare?

(Perpetuum comic ’85, pag. 100)

Vezi toată postarea

Găini în audienţă

De la o vreme Vulpea, şireata,
nu mai goleşte personal de-orătănii poiata.
În audienţă, la birou, a prins să le cheme
pentru fel de fel de probleme...

Dar, lucru de mare mirare!
Intră-ntregi şi ies doar pene şi oscioare!
Fiindcă şi găinile de-astăzi s-au schimbat:
parcă nu mai vor să trăiască neaparat...

(Perpetuum comic ’85, pag. 100)

Vezi toată postarea

Inteligenţă prin virament

        „Uite, măi, tovarăşe profesor, de ce te-am chemat." „De ce, tovarăşe director?" „Pentru că vreau să-ţi propun o temă de cercetare. Veţi fi găsit voi acolo, la Universitate, subiecte, dar ca ăsta al meu nu aveţi..." „Sînt nerăbdător să vă ascult..." „Adică, ce spun eu temă de cercetare, că ea e gata cercetată. Rămîne doar ca dumneata s-o aşterni pe hîrtie." „Mă faceţi din ce în ce mai curios." „Uite, măi tovarăşe profesor, care-i problema. Eu devin pe zi ce trece tot mai deştept. Dar ştii, mi se ridică nivelul intelectual, de începe să mă sperie chestia asta." „Sînteţi absolut sigur?" „Păi, judecă şi dumneata. În urmă cu opt ani eram simplu inginer, iar acum sînt ditamai directorul. Ăsta-i salt, nu glumă! Musai că m-am făcut mai deştept între timp! Dar nenorocirea ştii care-i?" „Care-i?" „Că eu nu simt asta, domnule. Nu simt şi pace." „Atunci de unde ştiţi că?... Numai pentru că aţi fost avansat în funcţie?" „Nu numai după asta. Mi-au spus şi oamenii. Bunăoară, atunci, la început, cînd am trecut de la simplu inginer la şef de atelier, l-am chemat pe un muncitor la mine şi l-am întrebat aşa: «Măi Costache, cine-s eu, mă?» Iar el: «Acum sînteţi tovarăşul inginer şef de atelier.» «Şi de ce am ajuns aici, mă?» l-am întrebat din nou. «Pentru că sînteţi deştept», mi-a răspuns el iar. Păi, vedeţi?!" „Şi pe urmă?" „Pe urmă la fel, măi tovarăşe profesor. Că aveam grijă ori de cîte ori mă avansau, să-i întreb pe oameni, nu care cumva să fi fost ridicat în funcţie pe nedrept. Şi oamenii, alţii de fiecare dată, îmi răspundeau acelaşi lucru: că mă fac din ce în ce mai deştept. Iar acum, iată-mă-s director! Cred că pe postul ăsta am o inteligenţă nemaipomenit de sclipitoare." „Nu vă contrazic. Dar care-i tema de cercetare?" „Păi, nu-ţi spusei? Asta. Cazul meu. Sînt deştept, dar nu simt. Mă fac mereu mai inteligent, dar asta nu se observă pe dinăuntrul meu." „Dar pe dinafară?" „Pe dinafară? Uite, măi, tovarăşe profesor, că la asta nu m-am gîndit. Însă cred că şi pe dinafară se observă, altfel nu mă avansau mereu, că în nici un post n-am stat mai mult de un an, un an şi jumătate..." „Da... Atunci să vă spun părerea mea. Cred că e nevoie de timp, de cercetări, de calcule ştiinţifice. Nu ştiu dacă aţi aflat, dar inteligenţa este foarte greu de determinat, de măsurat. S-a încercat şi în străinătate..." „Sînt gata să merg oriunde de dragul ştiinţei." „Dar şi la noi. Însă, cum vă spuneam, trebuie timp. Cred că în mai puţin de doi ani nu se poate realiza lucrarea. Pe urmă, trebuie să prindem şi momentul..." „Care moment?" „Cînd vă avansează. Atunci e necesar să ne concentrăm toată atenţia, pentru că, probabil, în acele zile se manifestă mai abitir inteligenţa dumneavoastră neobişnuită şi eul în creştere, care-i determină pe tovarăşi să vă chinuiască într-atît urcîndu-vă mereu în schemă.


Da, da, atunci va trebui să acţionăm, să cercetăm, să vă măsurăm zi şi noapte. Apropo, noaptea ce simţiţi?" „Cum, adică, ce simt? Nu simt nimic. Noaptea dorm. Nevastă-mea zice că sforăi." „Dar nu vi s-a întîmplat să vă sculaţi aşa, în toiul nopţii şi să strigaţi: «Evrika?»" „Nu, tovarăşe profesor, eu nu visez alte femei. Nici nu vorbesc prin somn." „Deci, nu vi s-a întîmplat. Ştiţi, marii savanţi ai lumii au avut revelaţii. Adică, momente cînd li s-a făcut deodată lumină în creier, pentru că au descoperit ceva cu totul nou. Sau ca să fiu mai limpede, poate că sînteţi distrat..." „De distrat sînt distrat, că-mi mai dă secretara bilete la revistă. Însă nu merg decît cu nevastă-mea." „Deci, aşa stau lucrurile. Da, da, am zis eu bine. E nevoie de timp cu dumneavoastră. Nu vreţi deloc să arătaţi pe dinafară cum sînteţi pe dinăuntru." „Aşa-i? La asta m-am gîndit şi eu, că-s tare misterios ascuns, nu mă dezvălui. Păi, să fiu eu atît de deştept şi să nu-mi dau seama? Că de mi-aş da seama, ar fi cu totul altceva..." „Ce-ar fi?” „Păi, ştiu şi eu? Aş arăta că sînt deştept, mi-ar veni şi mie idei. Uite, să-ţi dau un exemplu. Ce aud mai zilele trecute? Că directorul de la IGMVTR, Pantea, îl cunoşti, cred, a avut o idee de milioane. Să facă o excursie prin virament”. „Cum vine asta?" „Vine bine, că şi-a luat nevasta şi copiii, maşina şi benzina de la întreprindere, foile de drum tot de acolo şi, uite aşa, a făcut ocolul ţării prin virament, trecînd totul la cheltuieli gospodăreşti şi deplasări pentru prospectarea pieţei. Este c-a fost deştept?" „Eu i-aş zice mai degrabă altfel..." „Abţine-te. Sau celălalt, adjunctul de la trust, Ovidenie. Ăsta a fost şi mai deştept. Şi-a măritat fata cu cu un gestionar, iar gestionarul i-a plătit intrarea fetei la facultate. Iar după aceea a divorţat-o de feciorul gestionarului şi-a dat-o după unul din diplomaţie, cam bătrîior el, săracul — de se duce Ovidenie al nostru cînd vrea la fie-sa, în străinătate... Al naibii de inteligent!" „Tovarăşe director, cred că faceţi o confuzie. Astea nu-s dovezi de inteligenţă. Dacă asemenea însuşiri doriţi să căpătaţi şi dumneavoastră..." „Cum să le caut? Eu sînt convins că le am. Dar nu le simt, nu-ţi spusei?... Aşa că uite cum vom face. Nu trebuie să mai aşteptăm nici o zi, nu-s necesare nici aparatele şi toate cîte mi le-ai înşirat dumneata aici. Astea-s prostii de-ale voastre, de la Universitate. Mie să-mi aduci o lucrare bună, cam de o sută de pagini, documentată, cu trimiteri şi bibliografie, planşe şi grafice, pe o temă actuală!..." „Cum aşa? Nu înţeleg!" „Ai răbdare. Deci, îmi aduci ce ţi-am spus, eu ţi-o plătesc într-un fel - în virament, să zicem — o semnez — tot eu, fireşte, dacă ţi-am dat banii se cheamă că-i a mea — iar pe urmă mă prezint cu ea la doctorat. Ce zici, sînt ori nu deştept?" „Sînteţi, tovarăşe director”. „Iar atunci cînd o să am şi doctoratul, cred că o să simt şi eu inteligenţa mea cu totul neobişnuită." „Aşadar, credeţi c-o veţi simţi înaintea comisiei de doctorat? N-aş crede. Tovarăşii de acolo au nasul foarte fin, să ştiţi. Şi apoi nici titlurile astea de doctor nu se dau chiar atît de uşor..." „Stai, că n-ai înţeles. Eu nu vreau să devin doctor, ca să profesez. Mie-mi ajunge postul de director. Numai că în funcţia mea n-am voie să iau numerar. Pe cînd ca doctor... Este că-s deştept?"

(Perpetuum comic ’84, pag. 94)

 

 

 

Vezi toată postarea