Portretul unei protuberanţe

Pamflet

        Nu ieşise bine din anotimpul protuberanţelor roşietice ce spuzesc faţa adolescenţilor; ori sîngele în schimbare la vîrste mai mici se păstra la el într-o întîrziere, amintind-o pe cealaltă, de mai de sus de obraz. Avea gesturi largi şi vorba repezită şi se căznea să mă convingă că i-aş fi un fel de „carte de suflet". Îmi cotrobăia printre metafore ca prin nişte rufe împărăteşti. Le trata cu exuberanţa cu care ţi-ai alege o vechitură de la solduri. Vocea ce se vroia de „înger răstignit întru frumos" ascundea, pe dedesubt, un fel de tremur mucegăit, trădîndu-l pe iezuitul şi ipoteticul parvenit... Mi-a privit puţine tablouri de pe pereţi ca pe nişte icoane. Dacă n-aş fi insistat în a-i înfăţişa pe adevăraţii autori, s-ar fi închinat la ele cu mărturii de false cuvinte.
        L-am hotărît imbecil şi mărunt. Mărunt doar, nu slugarnic. Pentru că slugarnic ar presupune o doză de inteligenţă. Pe care el n-a avut-o niciodată.
        A crezut că-mi intră-n suflet cum ai intra într-o casă, fără să baţi la uşă, adică — bădărăneşte. Mizînd pe surpriza la gestul imprevizibil. Ori pe predispoziţia oamenilor normali pentru timiditate.
        ...Toate astea au fost demult, demult. Apoi debilul de caracter, ce a cutezat să-mi murdărească pragul cu pasul, s-a-ncumetat să-mi întineze şi sufletul cu gesturi necugetate. Pînă şi-n ziua de azi îmi mai şterg îndelung, pe preşul de la intrare, tălpile pantofilor, ca să nu se strecoare pînă-n casă vreun smîrc din vorbele lui care schinceau altădată jalnic pe la uşa mea. Iar nu mai ştiu ce trebăluitori cu condeiul asupra vieţilor oamenilor (despre care cred că ar fi chemaţi să dea seama altora) îmi mai leagă şi azi numele de trista figură a intrusului. Şi mă înjură astfel tardiv. Fie prin compătimiri de care nu mă cred a avea vreun fel de nevoie. Fie prin insinuări ce-i arată pe bieţii scribi cît de mici sînt înlăuntrul propriului trup.
        Insul pe care-l agăţ în spînzurătoarea cuvintelor, acum cînd ninge pur peste întinderi, insul care-mi întinează de ani mulţi clipele vieţii, dacă-mi aduc bine aminte, împovăra, pe cînd mi-a călcat pragul, cuvintele-ntr-un fel de versificaţii. La poezie, se ştie, arare se ajunge fără caracter.
        Îl mai aduc odată în dreptul oglinzii cuvîntului pentru că a îndrăznit să-mi arunce indirect, de sărbători, un soi de plocon de scuze. Stupefiat de atîta neobrăzare, nu-mi rămîne decît să întreb cu adevărată uimire:
        — Mai trăieşte? N-a asfinţit?

(Perpetuum comic ’86, pag. 45)