Asediez maternitatea

        ...De cum am pătruns împreună cu Scumpa Mea în incinta maternităţii, toţi cei prezenţi s-au făcut forte să mă lămurească, în termeni tehnici sau profani, că locul meu ar fi oriunde, numai acolo nu.
        Nu i-am crezut, bineînţeles.
        N-aveau ei feţe de oameni pe care să-i crezi pe cuvînt! Nu puteam s-o las pe Scumpa Mea acolo, singură, pe mîna lor! Medicul părea un măcelar păros — ce zic eu măcelar? Un gîde părea el! Iar surorile — calfele lui!
        Am încercat să-mi spun punctul de vedere, dar portarul, un găligan fioros, m-a apucat de gulerul hainei şi m-a azvîrlit în stradă.
        Bineînţeles că am sărit imediat gardul înapoi.
        M-au prins, m-au ambalat într-o cămaşă de forţă, m-au legat de-un pat de fier, şi-au încuiat de două ori uşa debaralei pe dinafară. Apoi paşii lor s-au pierdut în depărtare.
        Mi-am ros legăturile, am sfîşiat cu unghiile cămaşa de forţă, am distrus patul de fier, am trecut prin uşă ca printr-un petec de hîrtie creponată şi m-am ascuns sub o scară.
        Cîteva minute mai tîrziu s-au auzit iar paşi, de data asta apropiindu-se de ascunzişul meu, şi cînd un colos în halat alb mi-a depăşit vizuina, i-am aplicat o lovitură cu tocul pantofului care l-a anesteziat total. L-am dezbrăcat de halat, m-am îmbrăcat eu cu el, mi-am înfundat boneta pe cap şi am luat-o la goană spre sala de naşteri. Nenorocita aia de bonetă îmi era mare, îmi aluneca mereu pe nas, aşa că i-am făcut un nod în spate, mi-am apucat poalele halatului cu mîna şi m-am năpustit în încăperea cu pricina.
        Tocmai la timp!

        Călăii trebăluiau deja în jurul Scumpei Mele! Cînd m-am apropiat, măcelarul tocmai îmi apucase de ambele picioare feciorul abia născut şi îl scutura plin de cruzime. Îmi mai aduc aminte numai că, înainte de a leşina, apucasem să pun mîna pe un bisturiu, hotărît să-l înjunghii pe barbar.
        Cînd m-am trezit, primele cuvinte pe care le-am auzit au fost următoarele:
        — De douăzeci de ani moşesc, am văzut mii de nou-născuţi, dar copil mai frumos ca al apucatului ăsta n-am mai pomenit!
        Am sărit în sus, am sărutat-o pe moaşă, (în treacăt fie spus, era cea mai frumoasă moaşă în pragul pensionării pe care o văzusem, la rîndul meu, pînă atunci...) am făcut cu ea în braţe un tur de valsuri, polci şi menuete prin tot blocul operator, l-am îmbrăţişat şi pe doctor (un bărbat foarte distins, de o nobleţe şi spiritualitate rar întîlnite) şi i-am promis că îi voi fi veşnic recunoscător, mergînd pînă acolo încît îl voi face nemuritor, introducîndu-l în viitorul meu roman poliţist în care un medic ginecolog este găsit asasinat într-un balot de tifon, după care am solicitat să-mi examinez imediat feciorul şi încă amănunţit şi foarte îndeaproape.
        Am fost evacuat din sală şi azvîrlit direct în răsadurile de flori din curtea interioară.
        — Scumpa Mea! Scumpa meaaaaa! Unde eeeşti? am început eu imediat să strig.

        Patru sute de capete blonde, brunete, roşcate, coafate, zbîrlite, ciufulite sau proaspăt şamponate au apărut în ferestre, patru sute de voci au răspuns: „Aici!"
        Eu însă, din mulţimea de capete, îl vedeam numai pe cel al Scumpei Mele!
        M-am interesat precaut:
        — Eşti vie, Scumpa Mea?
        — Da, mi-a răspuns ea după ce s-a consultat cu o vecină de pat.
        — Eşti sigură? am insistat eu.
        — Aproape, a bîiguit ea indecisă.
        — Ce face băiatul?
        — Doarme.
        — Are toate degetele?
        — Are douăzeci.
        Era să leşin!
        — Douăzeci la o mînă?!
        — Douăzeci în total.
        — Repartizate armonios?
        — Cred că sînt cîte cinci...
        — Le-ai numărat bine?
        — Le-am numărat de două ori...
        — Mai numără-le o dată!
        Capul Scumpei Mele a dispărut.
        Pînă la reapariţia lui, a trecut secolul XX. În pragul secolului XXI, am auzit ca prin vis:
        — Are cîte cinci la fiecare mînă.
        — Dar la picioare?
        — La picioare are restul.
        Restul era zece. Împărţit la doi, cinci. Părea în regulă, dar nu eram perfect convins. M-am interesat!
        — Aşa trebuie să fie?
        — Cred că da... Ştii, sînt şi eu la primul copil...

        M-am cotrobăit prin buzunare, am descoperit un creion chimic pe care îl pregătisem încă de acasă, i l-am aruncat la etajul şase Scumpei Mele.
        — Ce să fac cu el?
        — Cum ce să faci? m-am uimit eu de ignoranţa Scumpei Mele, care fusese în stare să producă o aşa minune ca feciorul meu, dar nu manifesta nici umbră de spirit practic. Cum ce să faci? Să te iscăleşti pe copil. Vrei să ni-l schimbe?
        Mai departe nu mai ţin minte ce s-a mai întîmplat, s-o fi rupt filmul...
        Secvenţa următoare mă arată însă pe mine, la ora închiderii barului de la etajul 22 al hotelului Intercontinental, dansînd cu capul pe umărul...
        — Hei, stop cadru! Ce faceţi acolo! Ce umăr e acela?!
        Eh, n-are nici o importanţă... au încurcat peliculele...
        Vă garantez eu că era umărul robust al şefului de orchestră...

(Perpetuum comic ’89, pag. 22)

Vezi toată postarea

Peisaj cu consumatori

        Nu era un restaurant de clasa a treia, evident. Şi asta se putea deduce după însăşi dexteritatea cu care persoana aceea grasă, cu halatul alb, despre care unii şi-ar fi putut închipui chiar că e femeie, mătura mocheta cărămizie, strecurînd cu mare delicateţe instrumentul de salubritate printre picioarele onoratei clientele. Desigur, era un restaurant de categoria a doua, cu pereţii împodobiţi cu ştergare rustice şi farfurii gălbui, de pe care te priveau chiorîş un număr impresionant de cocostîrci şi de cocoşi gravi, demni, intransigenţi. Frigiderul-vitrină, cufundat într-o precaută semiobscuritate, etala o jumătate de tort, chilcă cu ceapă, mici triunghiuri de brînză topită, mari cantităţi de pătrunjel. Acest pătrunjel, răspîndit cu generozitate în acea vitrină, dădea o deosebită senzaţie de proaspăt, te determina să-ţi fugă gîndul către grădinile bine irigate ale unor cooperative orientate către eficienţă economică şi mari venituri anuale. Ar fi putut fi, dacă medităm profund, chiar un restaurant de categoria întîi...
        Ospătari în smokinguri somptuoase, pe ici-colo decorate cu mici eşantioane de menu, navigau temerari, ca nişte încercaţi lupi de mare, prin ceaţa lăptoasă provenită din cele mai diferite mărci de ţigări autohtone şi de import, în vreme ce bufetiera lansa către bucătăreasă parole pline de mister: „Trei văcuţă, una cu varză, două creier de dincolo, patru sute Ştefania, bagă un muşchi pă blat, saltă trei cu ciuperci"...

        Nea Costică Bălan pătrunde prin uşa din spate şi aruncă o privire generală asupra localului. Mai toate mesele erau ocupate, ba de perechi masculine, ba de dublu mixt, ba de grupări înveselite la maximum de lungi şi suculente bancuri cu olteni.
        Parcurse tacticos sinuosul culoar dintre mese, feri în drum o pisică tărcată şi obeză, dărîmă din greşeală o pălărie prost aşezată pe un spătar şi se apropie de telefonul public, amplasat exact deasupra unei mese de două pesoane, la care luaseră loc cu cîteva ore mai înainte tînărul meşter sudor Tudor Iordache şi nu mai puţin tînăra felceriţă Dorina Andrei de la spitalul comunal Perşeneşti, în trecere prin Capitală, unde dorea să achiziţioneze cîteva confecţii de damă, strict necesare participării la iminenta cununie civilă a bunei sale prietene Sanda, cu care era intimă de mai mulţi ani. Peste capetele conspirativ apropiate ale celor doi, se întinsese un bătrînel costeliv. Ţipa în receptorul pe care aproape îl înghiţise, la un anume Neluţă. Din convorbire se putea deduce că numitul Neluţă intenţiona să-şi părăsească domiciliul conjugal, sătul de unele manifestări contrare eticii, ale propriei sale soţii, intenţii combătute savant de bătrînel, îndeosebi cu argumentul că „în zece-cinşpe ani se potoleşte ea".
        Nea Costică Bălan, constatînd că la telefon îşi mai aşteptau rîndul circa opt persoane nerăbdătoare sau placide, se aciuă la masa de sub obiectul destinat comunicării la distanţă şi, fără să se sinchisească de privirile ucigătoare ale meşterului sudor, comandă o ţuică bătrînă, după care îşi aprinse o mărăşească boţită. Cînd păhărelul sosi, se simţi deodată împăcat cu întreaga lume, cu vicisitudinile soartei, cu junghiul din piciorul drept, cu eternitatea.
        Bătrînelul îşi epuiză sfaturile practice şi, agăţa receptorul în locul anume destinat pentru aceasta, după care părăsi, cu o umbră de regret în priviri, localul ospitalier.

        Îi luă locul o tînără duduie savant pavoazată pe toată suprafaţa disponibilă a feţei. În cuvinte şoptite ea începu să argumenteze cuiva necesitatea de a se culca, întrucît ea, pavoazata adică, va mai întîrzia multă vreme aplecată asupra bilanţului, în dorinţa de a se remarca pe plan profesional, ştiut fiind că în foarte scurtă vreme schema instituţiei pe care o slujea va fi drastic forfecată şi ea intenţiona să se pună în acest mod, pe cît posibil, la adăpost de tempeste. Cum la celălalt capăt al firului se ridicau, se pare, obiecţii, la cestălalt capăt se simţi nevoia de întăriri, aşa că fu adus, de la masa sa de lucru, încărcată cu sticle maronii de bere, însuşi şeful contabil, care continuă pledoaria în favoarea subalternei, folosind des şi mieros cuvîntul vrăjit „doamnă".
        Nea Costică Bălan, în acest timp, îşi informă comesenii că el mai încercase „la vreo cinci bodegi" să telefoneze, trebuia să discute urgent cu un anume Bran, de profesie zidar, problema tencuielii din bucătăria sa de iarnă, dar la nici unul dintre telefoane nu venise tonul.
        Meşterul sudor şi felceriţa nu-i acordau însă atenţie, ci tratau în continuare, cu capetele apropiate într-un mod masonic, un tîrg complicat. Altfel, pentru ce s-ar fi simţit meşterul obligat să repete mereu cuvintele „sînt om serios, domnişoară?" cuvinte receptate cu neîncredere de felceriţă, din moment ce şi ea, la rîndul său, utiliza frecvent expresia „pe mine m-au curtat şi doctori şi dentişti, dar eu tot aia am rămas”.
        În mintea lui nea Costică Bălan se derulă atunci, pe parcursul cîtorva fracţiuni de secundă, un film vechi, care începea cu doi eroi costumaţi în haine negre şi respectiv rochie albă, continua la fotograf, la biserică, la salonul lui Prepeliţă de pe Pantelimon unde musafirii băuseră pînă îşi făcuseră acoperiş din mese, apoi cu dansul rachiului roşu şi mutarea în căsuţa de chirpici de lîngă groapa lui Velciu. Aici se termina primo tempo al acelui film, primo tempo cel roz, şi începea secundo tempo, ceva sumbru, cu o femeie nepieptănată şi lăbărţată care uitase demult că îmbrăcase odată o rochie albă şi bombănea permanent, tocînd la cap cu diabolică perseverenţă personajul care nu mai purta costum negru ci o haină vătuită şi descusută pe la încheieturi, pînă cînd acest personaj îşi lua valea cu seci trînteli de uşă, către zone mai liniştite ale universului, unde cu un ţoi în mînă găsea căldură, înţelegere, linişte, prieteni, paradisul într-un cuvînt.

        Brusc, aşa cum începuse, filmul luă sfîrşit, şi nea Costică Bălan mai comandă o ţuică. Dădu comanda cu voce tunătoare, cum dă comanda un bătrîn mareşal care-şi trimite garda călare în foc, acolo unde e mai greu, către finalul unei bătălii deja pierdute. Dacă nea Costică Bălan ar mai fi citit şi altceva decît ziarul, dar din fericire pentru el n-o făcuse niciodată, ar fi aflat poate că, în urmă cu mulţi ani, cu o astfel de voce se adresase un general ostaşilor săi, în cetatea asediată: „Soldaţi! Duşmanul e în faţa noastră. Duşmanul e în spatele nostru. Duşmanul e în stînga noastră. Duşmanul e în dreapta noastră. Soldaţi! De data asta, duşmanul nu poate să ne mai scape!"
        La telefon se încheiară tratativele între contabilă şi şef-contabil pe de o parte şi „doamna" necunoscută pe de altă parte. Combatanţii învingători se retraseră la masa de lucru de lîngă bar, pentru a continua bilanţul sticlelor de bere, cărora le veniseră între timp întărituri concretizate în mititei şi fripturi de porc a I-a, lăsînd receptorul pe mîna unui bărbat între două vîrste care se străduia să convingă pe cineva să vină de mare urgenţă cu două sute de lei la faţa locului, întrucît trebuiau achitate unele consumaţii neprevăzute. Cum partenerul de discuţie se pare că nu prea era dispus la o deplasare, bărbatul între două vîrste îl soma drastic, însinuînd totodată că, dacă nu va da curs acestui modest apel prietenesc, va dezvălui chiar a doua zi totul în legătură cu nişte saci de ciment, în număr de 83.

        La o masă mai adăpostită, o voce masculină începu să lanseze în eter o melopee ciudată.
        Cucerit de melodie, barmanul îşi înşurubă bărbia în pumn şi, deodată, lacrimi grele începură să picure în spuma unei halbe, căci amintirile sînt musafiri nepoftiţi şi cine oare n-are amintiri?
        Printre mese se prelinse un vînzător de loz în plic, zăbovi ici, întîrzie colea, oferi colacul de sîrmă pe care înşirase micile dreptunghiuri de hîrtie savant împăturită, fu refuzat. În ochii lui, străjuiţi de sprîncene albe şi stufoase, se putea citi greaua uimire a celui care niciodată n-a putut pricepe cum poate cineva trece nepăsător pe lîngă noroc.
        Meşterul sudor Tudorel Iordache solicită plata. Pe faţa lui se putea citi înfrîngerea totală ce o suferise. Pe faţa felceriţei Dorina Andrei din Perşeneşti se putea citi, din contră, victoria totală ce o repurtase. Iată, s-ar fi putut gîndi un filozof, cum se despart două drumuri din cauza unor anumite principii desuete... Dar nici-un filozof nu se afla în local, e cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre filozofi consumă singurateci, la domiciliu, filozofia cerînd linişte, aer curat şi unele economii pecuniare.

        Nea Costică Bălan rămase singur la masă cîteva minute.
        Foştii lui comeseni plecaseră, căile lor se despărţiseră, ieşiseră demni, ea mai întîi, el mai apoi, în locul lor apăru un tînăr pletos, beat de fericire, se pare, un tînăr poet credem, căci el ţinea larg deschis în faţă un ziar şi citea pentru a mia oară cuvintele „există ceva promiţător în versul „caii verzi nechează aur", mai trimiteţi", tipărite cu aldine la rubrica „Poşta redacţiei". Pletosul ceru vodcă şi nea Costică Bălan nu întîrzie să-l informeze că el a mai încercat la cinci bodegi, dar la niciuna nu venea tonul. Tînărul poet îi răspunse, nu se ştie de ce, „mulţumesc foarte mult", apoi continuă lectura îmbătătoare a primului sau vers, steluţă sclipitoare în galaxia Gutemberg.
        Şi, tocmai atunci, telefonul se eliberă.
        Nea Costică Bălan îl privi cîteva secunde uimit, aproape indignat. Privi şi ţuica din păhărel, o clătină tandru, o sorbi duios. Se scotoci îndelung în buzunare, găsi o mărăşească, o aprinse, găsi zece lei, îi ascunse la loc, găsi o fisă. Ridicîndu-se în picioare, introduse fisa în aparat, lipi receptorul de urechea stîngă şi rămase aşa timp îndelungat, cu privirea neîncrezătoare la început, derutată apoi.
        Într-un tîrziu, puse receptorul în furcă, recuperă fisa, se aşeză pe scaun şi rosti mirat:
        — Ia te uită, dom’le! În localul ăsta vine tonul! Şi comandă o ţuică.

(Perpetuum comic ’88, pag. 80)

Vezi toată postarea

Un milion de dolari

        Turboreactorul părăsise pista de cîteva minute, iar pasagerii fumători începuseră să-şi aprindă ţigările. Cu excepţia persoanelor feminine, atît fumătorii, cît şi nefumătorii aşteptau cu mult interes apariţia celebrelor stewardese ale companiei de navigaţie aeriană „Transocean", atît de renumite pe plan mondial pentru picioarele neobişnuit de lungi ce le posedau.
        Iată însă că în clipa în care prima fiinţă zîmbitoare de acest gen apăru în uşa compartimentului destinat personalului navigant, de pe unul din fotolii se ridică un individ mărunţel care, scoţînd din buzunar un revolver de mărime mijlocie se autointitulă deturnător de avioane, declarînd-o pe încă nedezmeticita sirenă a văzduhului ostateca sa personală, pînă în momentul în care i se vor satisface toate dorinţele: un milion de dolari autentici şi o paraşută din mătase naturală, întrucît intenţiona să parăsească avionul cît mai curînd cu putinţă. Stewardesa comunică mai departe aceste pretenţii comandantului aeronave: prin intermediul unui microfon aflat la îndemînă.

        Om cu experienţă, comandantul ceru un răgaz rezonabil, iar odiosul pirat aerian i-l acordă: oricine şi-ar fi putut da seama ca solicitările respective nu puteau fi rezolvate decît după o prealabilă legătură radio cu solul.
        Piratul se plictisi de la o vreme şi, negasind o ocupaţie mai plăcută pînă la satisfacerea cererilor sale, începu să mîngîie picioarele ostatecei, activitate ce o realiza cu o anumită îndemînare ce-i determina pe unii pasageri să creadă că omul nu era la prima deturnare din viaţa lui.
        Iată însă că, venind dinspre coada avionului, se apropie un moşneguţ rotunjor şi oarecum chel.
        — Nu ţi-e ruşine? îl repezi el pe deturnător. Dacă rupi ciorapii fetei?!
        Luat prin surprindere, mărunţelul se fîstîci.
        — Dacă-i rup, îi cumpăr alţii! Şi pe tine, boşorogule, ce te interesează? Eşti bunicul ei? Or te-ai săturat de viaţă? Cară-te la locul tău, pînă nu-ţi fac stomăcelul depozit de muniţii!

        Bătrînul îl privi curios o clipă, apoi, fără să dea prea mută atenţie obiectului metalic şi ameninţător, îşi făcu loc lîngă cei doi, înghesuindu-i către perete.
        — Ce-ţi veni omule, să te apuci de prostii? se interesă el, cu o umbră de curiozitate în glas. Nu te gîndeşti la consecinţe?
        — Nu, răspunse piratul hotărît. Mă gîndesc la bani!
        — La amărîtul ăla de milion? se uimi bătrînelul. Adică ce, crezi că ai să faci mare scofală cu el? Şi, pe urmă, tot te prinde. Te agaţă şi te prăjesc pe scaunul electric. Ai stat vreodată pe un scaun electric?
        — Nu cred.
        — E ca un reşou mai mare. Păcat că n-avem pe aici un reşou, să te aşezi niţel cu fundul pe el şi să vezi, în mic, ce înseamnă asta. Dar nu la asta vroiam să mă refer, îşi aminti el. Apropo, cum te cheamă?
        — Zi-mi Bill, dacă ţii morţiş..
        — Bine, Bill. Să lăsăm scăunelul de o parte şi să discutăm serios. Cum rămîne cu dragostea faţă de muncă?
        — Cu ce?!

        — Nu face pe prostul, că ai înţeles. Nu iubeşti munca? Nu vrei să te apuci de o trebuşoară cinstită? Eu, unul, cred că vrei, nu eşti tu omul ăla care să se dea la o parte cînd e vorba de o treabă serioasă, te trădează mutra. Dar nu ţi-a oferit-o nimeni. Uite, aruncă drăcia aia şi te iau la mine la fermă, în Arizona.
        — Ce să fac acolo?
        — La bălegar. Am nevoie de un om de încredere, unul, aşa, ca tine. Bălegarul vacilor mele e renumit pe plan federal. Munceşti cinstit, ai la dispoziţie un halat de protecţie frumos, cizme de cauciuc pînă la brîu chiar şi mască antiseptică punem la dispoziţie, iar seara... seara, cu bănuţii cîştigaţi cinstit în buzunar, te duci acasă, unde te aşteaptă copiii spălaţi şi veseli...

        — N-am copii, zise piratul aerian, ca şi cum ar i făcut pe nepusă masă o descoperire epocală.
        — Nu-i nimic, faci. Un băiat şi o fată. Şi vor fi mîndri de tăticul lor cel cinstit şi respectat, care aduce în fiecare seară acasă 5 dolari foşnitori... Te vor întîmpina vioi în faţa casei şi te vor întreba: „Tăticule, tăticule, cum a fost bălegarul astăzi?'
        „Molicel", le vei spune tu, şi îi vei săruta pe vîrful năsucului. Iar în casă te va aştepta, cu cafeaua aburindă, soţioara, trupeşă, cu ochii rîzători, mirosind a liliac şi pîine proaspătă, vei fi un om cinstit şi demn, respectat de concetăţeni care vor şuşoti mîndri cînd vei trece pe stradă „Uite, aia e Bill, întorcătorul de balegar, un baiat excepţional de calificat din punct de vedere profesional...".
        Înduioşată, stewardesa începu să plîngă înăbuşit. Lacrimi mari, publicitare, i se rostogoieau pe obraji, deteriorîndu-i machiajul,
        — Ţine puţin pistolul, îi zise bătrînelului piratul şi scoase din buzunar o batistă mototolită şi începu să şteargă obrajii umezi ai stewardesei.

        Bătrînelul examină curios pistolul, un Smith şi Wesson de 38 mm, apoi îl aşeză lîngă el pe banchetă.
        În difuzorul amplasat deasupra uşii, se făcu auzită, deosebit de calmă, vocea comandantului aeronavei:
        „Comandantul Williams se adresează onoraţilor pasageri, cu rugămintea de a păstra puţină linişte, în vederea unei importante comunicări. De la sol am primit ştirea că ni s-a permis aterizarea pe aeroportul din Cocosville, unde un reprezentant al societăţii «Transocean» aşteaptă, deja, cu o servietă conţinînd un milion de dolari în bancnote de 50 şi 100, şi o paraşută din mătase naturală «Plonjor»', produs de calitate al firmei «Pierce, Pierce, Pierce et Terrell, furnizoare a Armatei Aerului. Aceste obiecte vor fi înmînate solicitatorului, după care ne vom lua din nou zborul pentru a-i permite oaspetelui nostru să se despartă de noi. Ulterior, cu o întîrziere de numai 35 de minute, ne vom continua drumul pe ruta stabilită. Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă urez şi în continuare o călătorie plăcută".
        Piratul aerian ascultă cu deosebită atenţie această scurtă luare de cuvînt, apoi îşi aprinse o ţigară Pall Mall şi îl invită pe bătrînel să continue.

        — Nu va trece mult timp, şi concetăţenii tăi, la sugestia mea, te vor propune candidat pentru alegerile de consilieri municipali. Am nevoie de un om de încredere, ca tine, Bill. Vei candida, vei ţine frumosul tău discurs electoral, fotografia ta va fi lipită pe toate gardurile, copiii oraşului vor admira zîmbetul tău bun şi părintesc, vei fi ales. Drumul tău glorios către Capitoliu va începe, Bill! Am nevoie de un om în camera reprezentanţilor, şi acel om vei fi tu!
        — Credeţi că viitoarea mea soţie o să fie de acord, domnule? Că deputaţii ăştia bat mereu coclaurii în campanii electorale, am văzut eu la televizor, cînd naiba să-i mai dai o mînă de ajutor nevestei în gospodărie? Dacă tot strîng mîinile alegătorilor, cînd îi mai bat nevestei covoarele?
        — Cit despre soţia ta, să n-ai nici o grijă, Bill, îl linişti bătrînul domn. Pentru bătut covoarele veţi avea cameriste, căci soţia ta te va însoţi peste tot, va da şi ea interviuri, aşa cum se şi cuvine soţiei unui om politic de succes, va apare la televizor, te va pupa pe obraz şi unele firme franceze producătoare de cosmetice îi vor oferi contracte să facă reclamă pentru noul ruj de buze „Sărutul Candidatului"! Vă umpleţi de bani! O să înotaţi în dolari ca ţînţarii în lapte, vei zîmbi dispreţuitor cînd îţi vei aminti de pricăjitul ăsta de milion...
        — Atunci nu sînt de acord, se hotărî piratul aerian. Cum o să trăiesc eu pe spinarea nevestei? Cum o să dau eu pe gin venitul ei provenit din reclame? Mie mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc din muncă cinstită, ţipă el bătînd cu palma pe patul pistolului.

        Bătrînelul ridică sprîncenele:
        — Cine zice că vei trăi pe spinarea nevestei? Cine crede că nu vei cîştiga o droaie de bani prin munca ta cinstită? Păi nu primeşti o cotă suculentă să votezi ca deputat legea majorării cheltuielilor militare? Crezi tu că trusturile producătoare de armament stau cu mîinile încrucişate? Păi ele împart plicuri, Bill! Plicuri doldora de dolărei! Ca să nu mai vorbesc de alte plicuri, tot aşa de consistente, ca să zici „da" la acordarea unor concesiuni miniere, la defrişarea de păduri pentru construcţia de aerodroame, la reducerea taxelor vamale pentru produsele textile din Hong Kong? O să te umpli de milioane ca puşcăriaşul de păduchi, dolarii nevestei vor fi cît o muscă pe o savarină în comparaţie cu dolarii tăi!
        Ochii mărunţelului începură să se dilate.
        — Iar copiii, copiii, Bill, vor sări în sus pe picioruşele lor mici şi vor bate din palmele dolofane cînd vor afla că tăticul lor care merge cu Rollsul, cu banii cîştigaţi cinstit îşi va putea finanţa un partid al lui şi campania electorală pentru alegerea în funcţia de Preşedinte! Aşa că o să-ţi fie ruşine să-ţi reaminteşti că ai cerut odată un milion cu pistolul în mînă. O să-ţi crape obrazul de ruşine, ce mai!

        Piratul aerian îşi frecă nehotărît bărbia nerasă.
        — Nu minţi? întrebă el.
        — Mă jigneşti, Bill.
        — Scuzaţi-mă, mister, bolborosi Bill şi începu să mîngîie uşurel mîna stewardesei, care se potolise între timp din plîns şi fuma, privind visătoare prin hublou, o ţigaretă Camel cu filtru. Stau şi mă întreb, adăugă el după o scurtă pauză, dacă nu cumva mediul e de vină... tata a murit la Sing-Sing, condamnat la 2016 ani închisoare pentru răpirea unei neveste de milionar, mama o alcoolică, la balamuc. La 15 ani, fusesem deja condamnat de 14 ori...
        — Desigur, Bill, încuviinţă bătrînelul. Desigur. Pe mine însă nu dosarul tău mă interesează, ci tu însuţi. Pari un om hotărît, cu un fond sufletesc admirabil. Lasă-l dracului de pistol, cere-i iertare domnişoarei, şi să uităm totul. Eşti de acord să uităm totul, Bill?
        — Sînt, domnule, spuse Bill, şi îi întinse pistolul.
        — Cere-i scuze domnişoarei, Bill.
        — Scuzaţi-mă, domnişoară, zise Bill, cu ochii pironiţi pe genunchii stewardesei.
        — Nu-i nimic, domnule, spuse ea, în vreme ce zîmbetul îi revenea pe buze. Mi-a făcut o deosebită plăcere. Folosiţi oricînd şi cu încredere serviciile societăţii „Transocean", întotdeauna în slujba celor grăbiţi, care doresc să călătorească cît mai comod. Succes în afaceri, domnule!
        Stewardesa îşi deplasă alene picioarele perfecte în direcţia toaletei pentru personal, iar bătrînelul, proaspăt absolvent al cursului de reciclare (secţia psihologia delincventului), organizat de poliţia federală, îi puse piratului aerian, cu o mişcare sigură, cătuşele.
        Era o pereche de cătuşe confecţionată din cel mai fin oţel suedez, produs de calitate al firmei „Merrill et Linch", întotdauna la dispoziţia onoratei clientele.

(Perpetuum comic ’87, pag. 121)

Vezi toată postarea