Furnizorul de cazuri

        Am fost, adesea, întrebat de către cititori, unde îmi procur cazurile, întîmplările şi tipurile din modestele mele lucrări beletristice. Bineînţeles, din viaţă, am răspuns eu de fiecare dată. Din viaţă, din viaţă — s-a insistat cu întrebarea — dar cum?
        Ei, aici e aici. Toţi cititorii de bună credinţă vor fi dispuşi să-şi închipuie că, dis-de-dimineaţă şi pînă noaptea tîrziu, bat străzile, alerg prin pieţe, trenuri, avioane, cîrciumi, instituţii de tot felul, pentru a cunoaşte oameni şi întîmplări; cu alte cuvinte, pentru a mă întîlni cu viaţa. Nimic mai neadevărat, din păcate. Sînt un leneş fără de pereche: mă scol pe la zece, citesc ziarele pînă pe la unşpe, cînd iau micul dejun, dau cîteva telefoane fără importanţă, după care trag un puişor de somn de o oră şi jumătate. Mănînc de prînz pe la ora patru, după care fac o lectură lejeră şi mai aţipesc un pic. Seara dacă nu e nimic interesant la TV pierd vremea cu cîte un amic care, la fel ca şi mine, n-are ce face; jucăm o tablă, un şah, un şaizeci şi şase, bem cafeluţe etc. În noapte, tîrziu, mîzgălesc o pagină-două, după care mă cuprinde un somn şi fără vise. Am citit şi eu în diferite cărţi, almanahuri şi reviste, despre unii scriitori devoraţi de pasiunea scrisului, robi pe viaţă ai condeiului sau pixului, care se scoală la două noaptea şi scriu cîte douăsprezece ore în şir, pînă le dă sîngele pe nas, şi care, apoi, citesc şi cercetează documente încă zece ore, rămînîndu-le timp şi pentru o zbenguială cu un nepoţel bucălat şi blond în parcul de vizavi. Toată admiraţia mea, domnilor, le zic, dar nu sînt în stare de aşa ceva, pentru mine, scrisul nu e decît o plăcere ca oricare alta: cum e ţigara, cafeluţa, plimbarea de seară sau pîinea prăjită.

        Dar să revenim la materialul de viaţă pe care-l folosesc în insignifiantele mele lucrări literare (fie proză, fie teatru). V-am spus că mi-e lene să ies din casă. Şi, atunci, de unde îl iau? Inventez? Nici vorbă. Am găsit un sistem mult mai avantajos: cumpăr. De la cine? Oho! Am o sumedenie de furnizori. A fost suficient să-i dau administratorului de bloc suma de 50 de lei şi o vodcă cu cinci măsline pentru cazul blondei de la etajul doi (tipa divorţa a treia oară pe motiv că soţul se gîdila atunci cînd ea rîdea din te miri ce) pentru ca individul să-mi aducă la fiecare trei zile o întîmplare proaspătă şi mustind de viaţă şi haz. Administratorul i-a a vîndut pontul unui nepot care bătea cîrciumile şi care venea chiar cu cîte două, trei cazuri şi întîmplări pe zi (fireşte, contra cost). Acesta, la rîndul lui, s-a destăinuit altor colegi şi cunoscuţi, astfel că, la ora actuală, dispun de subiecte pentru cel puţin cincizeci de schiţe, povestiri, piese de teatru sau scenete. Au fost cazuri cînd am cedat confraţilor aflaţi în impas întîmplări ce le-au servit la realizarea unor opere de pe urma cărora s-au ales cu o cantitate importantă de glorie şi bani. Fireşte, la un preţ avantajos pentru ei, uneori chiar şi pe credit.

        Recent, m-a vizitat un furnizori de cazuri oarecum ieşit din comun. Era un avocat pensionar, care mi-a mărturisit cu sinceritate situaţia financiară precare în care se află.
        — Ca pensionar — mi-a zis el, aprinzîndu-şi o ţigară „Carpaţi" ca semn sigur al decrepitudinii sale materiale — primesc o pensie. Dar, la rîndul meu, dau şi eu o pensie.
        — Alimentară?
        — Fireşte. O clientă pe care am divorţat-o în două rînduri — escroacă notorie — m-a ademenit într-o seară la ea acasă, m-a servit cu nişte alcool amestecat cu tranchilizante, eu am adormit pe canapea, iar ea m-a dezbrăcat şi m-a dus în dormitor. Dimineaţa, a venit femeia de servici să-i aducă laptele, aceasta m-a văzut în timp ce mă duceam spre baie ţinîndu-mă de pereţi şi aşa mai departe. Am pierdut procesul cu brio, deşi m-au apărat cei mai pricepuţi şi distinşi colegi şi deşi diferenţa de vîrstă dintre mine şi reclamantă era zdrobitoare: ea douăzeci şi nouă de-ani, eu şaizeci şi nouă.
        — Şi cu ce pot să-ţi fiu eu dumitale de ajutor?
        — Nu dumneata trebuie să mă ajuţi pe mine, ci invers.
        — Adică?
        — Dumneata cum eşti categorisit, la ora actuală, ca scriitor? Excelent, bun sau mediocru?
        — Ultima oară, un oarecare critic m-a numit „cunoscutul umorist".
        — „Cunoscutul"?! Cam puţin. Vrei să te fac „notabil"?
        — Adică cum „notabil"?
        — Adică, pe viitor, să se spună despre dumneata că eşti un scriitor notabil. Te-ar avantaja?
        — Da — zic, după circa trei clipe de gîndire — cred că m-ar avantaja. Asta ar îndemna ca întreaga critică literară să ia, vrînd-nevrînd, notă de mine.
        — Exact. Fii atent, am să-ţi dau nişte subiecte extraordinare, cu care ai să le rupi gura la toţi. Toate, deşi smulse din viaţă, sînt unicate. Trei sute bucata.

        Suma era cam aspră. I-am zis că, pînă acum, găsisem la cincizeci de lei cu ghiotura. Uneori, chiar şi cu douăzeci şi cinci.
        — Dumneata nu înţelegi că ce-ţi dau eu sînt unicate?! a strigat avocatul pensionar, nervos. O să-i umileşti pe toţi confraţii, toţi se vor zgîria pe obraji de invidie.
        — Bine, zic, dă-mi primul subiect, de probă.
        — Banii! ordonă el, întinzînd mîna.
        — Păi aşa, pe neve?!
        — Dacă-ţi convine. Nu lucrez decît cu plata anticipat. Nu risc să-mi răcesc gura de pomană.
        Am scos trei bancnote de cîte o sută şi i le-am dat. Le ţineam pentru un cadou de ziua nevestei. O să-i dau doar un pupic dulce după ureche, să zică mersi.
        — Ascult.
        — Cazul pe care ţi-l spun s-a judecat acum o săptămînă la tribunalul sectorului şase, a ţinut trei zile şi-a făcut sala întreagă să plîngă în hohote. El, douăzeci şi unu de ani, măcelar, ea, nouăsprezece, picoliţă la „Capşa". Copilăriseră împreună, erau vecini, părinţii la fel, au hotărît să se logodească, apoi să se căsătorească, nunta urmînd să aibă loc de lăsata secului. Îtr-o zi, tatăl fetei îşi lasă maşina (un „Mercedes" pe motorină) în faţa casei, n-o duce în garaj (era grăbit) şi, cînd iese afară, ca să plece din nou în oraş, după treburi, găseşte cîinele vecinului, adică al familiei băiatului, urinînd pe una din roţile maşinii. Tipul îi dă cîinelui un şut în burtă, cîinele începe să chelălăie, iese la poartă stăpînul lui şi întreabă: „Ce-ai avut, mă, cu cîinele meu, de ce dăduşi în el?" „Păi, zice, de-aia, că se freacă de maşina mea, şi n-am dat un sfert de milion pe ea ca să mi-o spurce javra ta", după care, din una-n alta, au trecut la înjurături de mamă, la palme şi la pumni, de a trebuit să-i despartă alţi vecini, care s-au şi mirat: „Ce dracu’, mă, din ce vă luarăţi?"

        Bine-nţeles, logodna a fost ruptă, iar nunta anulată. Copiii, însă, continuînd să se iubească, prea puţin le-a păsat lor de cearta părintească, îi durea în cot, au băgat actele şi s-au dus la Ofiţerul Stării Civile să facă formalităţile pe ascuns. Numai că, cei doi părinţi au aflat, au venit la sfat, le-au rupt tinerilor actul în bucăţele, le-au aplicat cîteva palme şi sictiruri, după care au început să se ocărască între ei, fiecare promiţîndu-i celuilalt să-l dea în judecată, ceea ce s-a şi întîmplat. Între timp, tinerii ce-au făcut? Băiatul nu i-a zis nimic fetei, s-a dus la el la măcelărie, a luat cuţitul cu care tranşa carnea şi şi l-a înfipt în inimă. Ea, avînd un sumbru presentiment, a fugit să-l caute şi, găsindu-l mort, a înghiţit verde de Paris (avea sticluţa cu ea, în poşetă). Peste trei zile i-au înmormîntat în acelaşi sicriu. O tragedie groaznică.
        — Într-adevăr, am exclamat eu, înmărmurit de uimire şi oroare. Crîncenă chestie.
        Şi, în aceeaşi seară, am scris o povestire cu subiectul respectiv, pe care o prestigioasă revistă semiculturală a şi publicat-o imediat. În zilele următoare am primit mai multe telefoane de felicitare de la cunoscuţi.
        — Dom-le, e autentică? mă întrebau.
        — Da, dom-le, le răspundeăm, autentică sută la sută.
        — Bravo! E grozavă.

        Peste cîteva zile, avocatul pensionar a venit din nou cu un subiect trăznet, tot unicat, tot rupt din viaţă: un tînăr ofiţer de infanterie, venit mai devreme de la manevre, în urma unei sesizări, îşi acuză soţia de infidelitate, aceasta nu are argumente convingătoare întru apărarea sa, drept pentru care el o strînge de gît. Trei sute, plata pe loc. Peste alte cîteva zile, alt subiect: doi fraţi gemeni, marinari, pierduţi unul de altul de cînd erau mici, eşuează fiecare cu vasul lui în Pacific, se salvează pe o insulă pustie, aici îşi dau seama că sînt fraţi, lacrimi de bucurie etc. Două sute cincizeci de lei şi un kil de vin superior. Alt subiect-bombă: un vînzator de Aprozar adună ban cu ban din mica lui lefşoară şi cumpără trei apartamente, pe care le dă ca zestre celor trei fete. Cînd ajunge la bătrîneţe, vrea să tragă la una din fete, ca să aibă adăpost şi îngrijire, dar aceasta nu-l primeşte. „Tată, nu te supăra, dar soţul meu nu suportă persoană străină în casă, el preferă să umble în pielea goală în orice sezon, n-am ce-i face". Se duce la a doua — la fel. „Dragă tată, nu te supăra, dar o am deja pe soacră-mea la mine, mi-e suficient". La a treia — la fel. După care, bătrînul moare, degerat, într-un parc public. Acelaşi preţ.
        Toate subiectele mi s-au potrivit mănuşă, transcriindu-le pe hîrtie cu mare plăcere şi măiestrie artistică. Dar nu mică mi-a fost mirarea citind, apoi, într-o revistă săptămînală specializată în urmărirea vigilentă a activităţii literare, o notă care se intitula: „Un plagiator notoriu" şi în care se demonstra că subiectele ultimelor mele povestiri erau furate, fără ruşine, după unele piese ale cunoscutului dramaturg englez Shakespeare.
        A doua zi, l-am aşteptat pe avocatul pensionar cu un picior de scaun în mînă, hotărît să-i sparg capul.
        — Nenorocitule şi escrocule, am urlat, din scriitor notoriu m-ai făcut plagiator notoriu! Pretindeai că toate cazurile sînt unicate, în timp ce dumneata le furai din Shakespeare! Secătură!
        — Dom-le, mi-a zis el, fii calm. Toate cazurile sînt, realmente, autentice, reale şi unicate. Vino cu mine la tribunal, ca să te convingi. Vino, te rog.
        M-am dus la tribunal, unde ne-a primit chiar grefierul şef. Acesta, binevoitor, mi-a pus în braţe un vraf de dosare pe care le-am răsfoit timp de opt ore. Într-adevăr, cazurile respective figurau acolo, negru pe alb, aşa cum mi le povestise avocatul: şi chestia cu măcelarul şi picoliţa, şi chestia cu infanteristul, şi cea cu fraţii, şi cea cu bătrînul rămas pe drumuri. Furnizorul meu lucrase cinstit, m-a obligat să-i cer scuze pentru insultă. Drept pentru care, venind, seara, spre casă, m-am întrebat, profund nedumerit: e posibil oare, ca şi eu, şi Shakespeare, să avem aceeaşi sursă de inspiraţie?!

(Perpetuum comic ’88, pag. 9)

Vezi toată postarea

Un milion de dolari

        Turboreactorul părăsise pista de cîteva minute, iar pasagerii fumători începuseră să-şi aprindă ţigările. Cu excepţia persoanelor feminine, atît fumătorii, cît şi nefumătorii aşteptau cu mult interes apariţia celebrelor stewardese ale companiei de navigaţie aeriană „Transocean", atît de renumite pe plan mondial pentru picioarele neobişnuit de lungi ce le posedau.
        Iată însă că în clipa în care prima fiinţă zîmbitoare de acest gen apăru în uşa compartimentului destinat personalului navigant, de pe unul din fotolii se ridică un individ mărunţel care, scoţînd din buzunar un revolver de mărime mijlocie se autointitulă deturnător de avioane, declarînd-o pe încă nedezmeticita sirenă a văzduhului ostateca sa personală, pînă în momentul în care i se vor satisface toate dorinţele: un milion de dolari autentici şi o paraşută din mătase naturală, întrucît intenţiona să parăsească avionul cît mai curînd cu putinţă. Stewardesa comunică mai departe aceste pretenţii comandantului aeronave: prin intermediul unui microfon aflat la îndemînă.

        Om cu experienţă, comandantul ceru un răgaz rezonabil, iar odiosul pirat aerian i-l acordă: oricine şi-ar fi putut da seama ca solicitările respective nu puteau fi rezolvate decît după o prealabilă legătură radio cu solul.
        Piratul se plictisi de la o vreme şi, negasind o ocupaţie mai plăcută pînă la satisfacerea cererilor sale, începu să mîngîie picioarele ostatecei, activitate ce o realiza cu o anumită îndemînare ce-i determina pe unii pasageri să creadă că omul nu era la prima deturnare din viaţa lui.
        Iată însă că, venind dinspre coada avionului, se apropie un moşneguţ rotunjor şi oarecum chel.
        — Nu ţi-e ruşine? îl repezi el pe deturnător. Dacă rupi ciorapii fetei?!
        Luat prin surprindere, mărunţelul se fîstîci.
        — Dacă-i rup, îi cumpăr alţii! Şi pe tine, boşorogule, ce te interesează? Eşti bunicul ei? Or te-ai săturat de viaţă? Cară-te la locul tău, pînă nu-ţi fac stomăcelul depozit de muniţii!

        Bătrînul îl privi curios o clipă, apoi, fără să dea prea mută atenţie obiectului metalic şi ameninţător, îşi făcu loc lîngă cei doi, înghesuindu-i către perete.
        — Ce-ţi veni omule, să te apuci de prostii? se interesă el, cu o umbră de curiozitate în glas. Nu te gîndeşti la consecinţe?
        — Nu, răspunse piratul hotărît. Mă gîndesc la bani!
        — La amărîtul ăla de milion? se uimi bătrînelul. Adică ce, crezi că ai să faci mare scofală cu el? Şi, pe urmă, tot te prinde. Te agaţă şi te prăjesc pe scaunul electric. Ai stat vreodată pe un scaun electric?
        — Nu cred.
        — E ca un reşou mai mare. Păcat că n-avem pe aici un reşou, să te aşezi niţel cu fundul pe el şi să vezi, în mic, ce înseamnă asta. Dar nu la asta vroiam să mă refer, îşi aminti el. Apropo, cum te cheamă?
        — Zi-mi Bill, dacă ţii morţiş..
        — Bine, Bill. Să lăsăm scăunelul de o parte şi să discutăm serios. Cum rămîne cu dragostea faţă de muncă?
        — Cu ce?!

        — Nu face pe prostul, că ai înţeles. Nu iubeşti munca? Nu vrei să te apuci de o trebuşoară cinstită? Eu, unul, cred că vrei, nu eşti tu omul ăla care să se dea la o parte cînd e vorba de o treabă serioasă, te trădează mutra. Dar nu ţi-a oferit-o nimeni. Uite, aruncă drăcia aia şi te iau la mine la fermă, în Arizona.
        — Ce să fac acolo?
        — La bălegar. Am nevoie de un om de încredere, unul, aşa, ca tine. Bălegarul vacilor mele e renumit pe plan federal. Munceşti cinstit, ai la dispoziţie un halat de protecţie frumos, cizme de cauciuc pînă la brîu chiar şi mască antiseptică punem la dispoziţie, iar seara... seara, cu bănuţii cîştigaţi cinstit în buzunar, te duci acasă, unde te aşteaptă copiii spălaţi şi veseli...

        — N-am copii, zise piratul aerian, ca şi cum ar i făcut pe nepusă masă o descoperire epocală.
        — Nu-i nimic, faci. Un băiat şi o fată. Şi vor fi mîndri de tăticul lor cel cinstit şi respectat, care aduce în fiecare seară acasă 5 dolari foşnitori... Te vor întîmpina vioi în faţa casei şi te vor întreba: „Tăticule, tăticule, cum a fost bălegarul astăzi?'
        „Molicel", le vei spune tu, şi îi vei săruta pe vîrful năsucului. Iar în casă te va aştepta, cu cafeaua aburindă, soţioara, trupeşă, cu ochii rîzători, mirosind a liliac şi pîine proaspătă, vei fi un om cinstit şi demn, respectat de concetăţeni care vor şuşoti mîndri cînd vei trece pe stradă „Uite, aia e Bill, întorcătorul de balegar, un baiat excepţional de calificat din punct de vedere profesional...".
        Înduioşată, stewardesa începu să plîngă înăbuşit. Lacrimi mari, publicitare, i se rostogoieau pe obraji, deteriorîndu-i machiajul,
        — Ţine puţin pistolul, îi zise bătrînelului piratul şi scoase din buzunar o batistă mototolită şi începu să şteargă obrajii umezi ai stewardesei.

        Bătrînelul examină curios pistolul, un Smith şi Wesson de 38 mm, apoi îl aşeză lîngă el pe banchetă.
        În difuzorul amplasat deasupra uşii, se făcu auzită, deosebit de calmă, vocea comandantului aeronavei:
        „Comandantul Williams se adresează onoraţilor pasageri, cu rugămintea de a păstra puţină linişte, în vederea unei importante comunicări. De la sol am primit ştirea că ni s-a permis aterizarea pe aeroportul din Cocosville, unde un reprezentant al societăţii «Transocean» aşteaptă, deja, cu o servietă conţinînd un milion de dolari în bancnote de 50 şi 100, şi o paraşută din mătase naturală «Plonjor»', produs de calitate al firmei «Pierce, Pierce, Pierce et Terrell, furnizoare a Armatei Aerului. Aceste obiecte vor fi înmînate solicitatorului, după care ne vom lua din nou zborul pentru a-i permite oaspetelui nostru să se despartă de noi. Ulterior, cu o întîrziere de numai 35 de minute, ne vom continua drumul pe ruta stabilită. Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă urez şi în continuare o călătorie plăcută".
        Piratul aerian ascultă cu deosebită atenţie această scurtă luare de cuvînt, apoi îşi aprinse o ţigară Pall Mall şi îl invită pe bătrînel să continue.

        — Nu va trece mult timp, şi concetăţenii tăi, la sugestia mea, te vor propune candidat pentru alegerile de consilieri municipali. Am nevoie de un om de încredere, ca tine, Bill. Vei candida, vei ţine frumosul tău discurs electoral, fotografia ta va fi lipită pe toate gardurile, copiii oraşului vor admira zîmbetul tău bun şi părintesc, vei fi ales. Drumul tău glorios către Capitoliu va începe, Bill! Am nevoie de un om în camera reprezentanţilor, şi acel om vei fi tu!
        — Credeţi că viitoarea mea soţie o să fie de acord, domnule? Că deputaţii ăştia bat mereu coclaurii în campanii electorale, am văzut eu la televizor, cînd naiba să-i mai dai o mînă de ajutor nevestei în gospodărie? Dacă tot strîng mîinile alegătorilor, cînd îi mai bat nevestei covoarele?
        — Cit despre soţia ta, să n-ai nici o grijă, Bill, îl linişti bătrînul domn. Pentru bătut covoarele veţi avea cameriste, căci soţia ta te va însoţi peste tot, va da şi ea interviuri, aşa cum se şi cuvine soţiei unui om politic de succes, va apare la televizor, te va pupa pe obraz şi unele firme franceze producătoare de cosmetice îi vor oferi contracte să facă reclamă pentru noul ruj de buze „Sărutul Candidatului"! Vă umpleţi de bani! O să înotaţi în dolari ca ţînţarii în lapte, vei zîmbi dispreţuitor cînd îţi vei aminti de pricăjitul ăsta de milion...
        — Atunci nu sînt de acord, se hotărî piratul aerian. Cum o să trăiesc eu pe spinarea nevestei? Cum o să dau eu pe gin venitul ei provenit din reclame? Mie mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc din muncă cinstită, ţipă el bătînd cu palma pe patul pistolului.

        Bătrînelul ridică sprîncenele:
        — Cine zice că vei trăi pe spinarea nevestei? Cine crede că nu vei cîştiga o droaie de bani prin munca ta cinstită? Păi nu primeşti o cotă suculentă să votezi ca deputat legea majorării cheltuielilor militare? Crezi tu că trusturile producătoare de armament stau cu mîinile încrucişate? Păi ele împart plicuri, Bill! Plicuri doldora de dolărei! Ca să nu mai vorbesc de alte plicuri, tot aşa de consistente, ca să zici „da" la acordarea unor concesiuni miniere, la defrişarea de păduri pentru construcţia de aerodroame, la reducerea taxelor vamale pentru produsele textile din Hong Kong? O să te umpli de milioane ca puşcăriaşul de păduchi, dolarii nevestei vor fi cît o muscă pe o savarină în comparaţie cu dolarii tăi!
        Ochii mărunţelului începură să se dilate.
        — Iar copiii, copiii, Bill, vor sări în sus pe picioruşele lor mici şi vor bate din palmele dolofane cînd vor afla că tăticul lor care merge cu Rollsul, cu banii cîştigaţi cinstit îşi va putea finanţa un partid al lui şi campania electorală pentru alegerea în funcţia de Preşedinte! Aşa că o să-ţi fie ruşine să-ţi reaminteşti că ai cerut odată un milion cu pistolul în mînă. O să-ţi crape obrazul de ruşine, ce mai!

        Piratul aerian îşi frecă nehotărît bărbia nerasă.
        — Nu minţi? întrebă el.
        — Mă jigneşti, Bill.
        — Scuzaţi-mă, mister, bolborosi Bill şi începu să mîngîie uşurel mîna stewardesei, care se potolise între timp din plîns şi fuma, privind visătoare prin hublou, o ţigaretă Camel cu filtru. Stau şi mă întreb, adăugă el după o scurtă pauză, dacă nu cumva mediul e de vină... tata a murit la Sing-Sing, condamnat la 2016 ani închisoare pentru răpirea unei neveste de milionar, mama o alcoolică, la balamuc. La 15 ani, fusesem deja condamnat de 14 ori...
        — Desigur, Bill, încuviinţă bătrînelul. Desigur. Pe mine însă nu dosarul tău mă interesează, ci tu însuţi. Pari un om hotărît, cu un fond sufletesc admirabil. Lasă-l dracului de pistol, cere-i iertare domnişoarei, şi să uităm totul. Eşti de acord să uităm totul, Bill?
        — Sînt, domnule, spuse Bill, şi îi întinse pistolul.
        — Cere-i scuze domnişoarei, Bill.
        — Scuzaţi-mă, domnişoară, zise Bill, cu ochii pironiţi pe genunchii stewardesei.
        — Nu-i nimic, domnule, spuse ea, în vreme ce zîmbetul îi revenea pe buze. Mi-a făcut o deosebită plăcere. Folosiţi oricînd şi cu încredere serviciile societăţii „Transocean", întotdeauna în slujba celor grăbiţi, care doresc să călătorească cît mai comod. Succes în afaceri, domnule!
        Stewardesa îşi deplasă alene picioarele perfecte în direcţia toaletei pentru personal, iar bătrînelul, proaspăt absolvent al cursului de reciclare (secţia psihologia delincventului), organizat de poliţia federală, îi puse piratului aerian, cu o mişcare sigură, cătuşele.
        Era o pereche de cătuşe confecţionată din cel mai fin oţel suedez, produs de calitate al firmei „Merrill et Linch", întotdauna la dispoziţia onoratei clientele.

(Perpetuum comic ’87, pag. 121)

Vezi toată postarea

Iubirea purtată pe ape

        Privesc la cele trei femei, tinere şi frumoase. Mă privesc şi ele, într-o linişte penibilă, care nu se mai sparge odată. Parcă ne-am reculege după o veste total neaşteptată. Niciodată n-au mai fost trei graţii în micul meu apartament, maxim două: nevastă-mea şi soacră-mea (mai rar).
        Au venit împreună. Din păcate toate trei sînt de naţii diferite; limba pe care o cunosc eu cel mai bine (româna) e şi singura. De fapt, în încăperea hiperpopulată, und 6 ochi frumoşi de femei şi-au îndreptat tirul spre numai doi ochi bărbăteşti neajutoraţi mai este un personaj, aparent neutru: o sticlă de 1 litru, adusă de către cele trei muze invadatoare. Nu conţine nici Cotnari, nici Dealul Mare (exclusă deci orice aluzie festivă de „Hai noroc, ce bine că ne-am întîlnit!”). Atenţia pe care mi-au adus-o şi au pus-o să troneze pe măsuţa ce ţine loc de graniţă, între cele două tabere nu prea limbute, poartă în stomacul ei un sul de hîrtie.
        Cred c-am înţeles. În liniştea din cameră parcă s-ar fi auzit căzînd o fisă. Cum mîndreţea feminină continuă să tacă, pot să-mi derulez prin minte frînturi de amintiri pe care caut să le însăilez în mod logic.
        ...parcă aveam 14 sau 15 ani. Singur acasă. Părinţii probabil în concediu. La Felix (discopatie lombară tata). Toiul vacanţei mari. Florica văzută ieri cu Fane. Hotărît să nu mai ies din casă. Pînă-mi trece. Aprind un Snagov (filtrul rupt). Cotrobăi prin frigider. Zăresc o sticlă, nedesfăcută de Odobeşti. Medaliat. Foamea se transformă în sete Beau. Smoala din suflet începe să se moaie. Iar beau. Smoala se scurge în picioare sau spre creier. Florica a dispărut din inimă şi circulă cu Fane către rinichi. Îi elimin fără remuşcări (păstrez rinichii).

        Sticla e goală şi tristă. Eu sînt vesel şi inspirat. Scriu subit un bilet (citez din memorie): „Te iubesc oricine ai fi, frumoaso! Te aştept toată viaţa! Aleea Muştarului 23, Bucureşti". Astup ceremonios proaspăta cutie poştală. Peste zece minute plutea pe Dîmboviţa... Bine, bine, da’ trei! Mintea îmi lucrează cu febrilitate, cum n-a lucrat ea niciodată. Precis, prima care a găsit (pescuit) biletul şi-a scris datele din buletin pe el şi a aruncat sticla mai departe. A doua la fel. A treia şi-o fi zis că sînt destule. Au luat legătura şi s-au hotărît să se amuze.

        Mă ridic şi zic o vorbă internaţională: „Cafea?" Tustrele fac un gest internaţional: dau din cap. Cînd s-o iau spre bucătărie, aud o cheie în broască. Bineînţeles, e ora 16,30. A sosit nevastă-mea, Florica (Fane a fost om deştept). Intră şi vrea să dea bună ziua. Dar nu dă. Ne priveşte, o privim. O statuie ar fi mai sprinţară decît ea. Într-un tîrziu, începe să păşească înapoi. Trio-ul de zîne vrea să spună ceva. Florica nu le mai aude. A ieşit, a închis uşa (aţi ghicit, trîntind-o). Bufnitura îmi sună ca un adio.
        Încerc să mă deblochez. Corul de trei răsuflă uşurat şi întreabă: „Cafea?" Cît sînge rece!
        Mă duc în bucătărie. Fac focul. Pun ibricul. Acţionez ca un robot întors cu cheia. Deschid frigiderul. Iau o sticlă de 1 litru. O golesc la chiuvetă (n-am timp de regrete). Scriu pe un petec de hîrtie: „Te iubesc, oricine ai fi, frumoaso! Te aştept toată viaţa! Aleea Muştarului 23, Bucureşti.” Dau s-o pun în sticlă. Dar ce bilet e ăla, fără un post-scriptum? Iau din nou creionul şi adaug uitîndu-mă spre camera de alături: „Vino singură!"

(Perpetuum comic ’87, pag. 99)

Vezi toată postarea

Corida la Bogaţi

        Othelo Groapă se născuse, crescuse şi trăia de-o viaţă în comuna Bogaţi. Se chema aşa — el, nu comuna — pentru că naşul, maşinist într-un teatru, a crezut de cuviinţă să-l înzestreze cu un nume de rezonanţă. Numai că localnicii, care aveau talentul deosebit de a adapta orice nume la specificul zonei, de la Othelo au ajuns la... Otilă, iar mai apoi la... Tilă, cuvînt mult mai uşor de pronunţat. Aşadar Othelo sau Tilă, că despre el e vorba în această povestioară, avea o pasiune: să nu credeţi că ne referim la colecţionarea de timbre sau plante rare, nici măcar la nobila îndeletnicire de a culege fotografiile artiştilor de film, ori a cîntăreţilor de muzică populară. Am văzut oameni care zeci de ani au strîns tot felul de abţibilduri sau etichete de pe cutiile de conserve şi care în timp s-au dovedit a fi la fel de valoroase ca şi, hai să zicem, mărcile poştale.
        Spuneam că pasiunea sa era cu totul specială. Ea începuse în fragedă pruncie, cînd într-o revistă a văzut prima poză luată de la o coridă. Ei bine, tînărul Groapă şi-a dorit să devină, nici mai mult nici mai puţin, decît torrero.
        A început goana după material documentar: reviste, cărţi, afişe, diafilme, tot ce putea vorbi despre cumplita încleştare dintre fiară şi om.
        Cînd auzea că rulează un film în care existau şi asemenea secvenţe, pleca la Bucureşti, ori aiurea, stătea trei zile nemişcat în sala de proiecţie, pentru a revedea cele cinci, şase secunde care-l impresionau pînă la lacrimi.
        Mai tîrziu, a avut fericita ocazie să meargă în Spania. S-a lipit de garderobieră la o formaţie de dansuri populare ce fusese invitată la un festival anual, pe undeva pe lîngă Sevilla.
        A strîns din diurnă bănuţ cu bănuţ, n-a mîncat, n-a băut nimic, dar a dat o fugă pînă la Madrid să vadă în Plaza de Toro lupta din care omul, prin tot felul de vicleşuguri, iese aproape întotdeauna învingător. A admirat baletul în faţa morţii executat cu eleganţă şi sînge rece de „El Torrero", urlînd, pînă la pierderea totală a vocii: Ole!
        Întors acasă, n-a mai avut linişte. Şi-n făcut o mie de planuri, care de care mai grandios, pentru introducerea şi la Bogaţi a celebrelor „arte, sangre y pasion".
        Înarmat cu o serioasă documentaţie, s-a dus la Primărie şi a demonstrat cu creta în mînă, pe cimentul din faţa susnumitei clădiri, cît ar cîştiga moral, dar mai ales material, comuna sa, prin introducerea acestei minunate competiţii.
        I s-a răspuns: „Din păcate, ideile sînt bune, dar de unde tauri?" Ar fi trebuit să ştie că, mai nou, vacile beneficiază de monta artificială.
        Poate doar să se lupte în arenă cu agentul veterinar care îndeplinea această funcţie în toată zona. Cît despre tăuraşii de un an, sînt contractaţi şi cu contractul nu se glumeşte. Dacă se betegeşte vreunul la o asemenea manifestaţie, pe unde scoţi cămaşa?!
        În zadar argumenta el, că vede lupta ca pe un sport liniştit, aşa cum ar fi, de exemplu, fotbalul, fără finalul sîngeros cu care se lăudau madrilenii. Nimeni nu-l lua în serios.
        Pînă la urmă, a trebuit să se dea bătut şi să renunţe, măcar aparent la hotărîrea de a face comuna celebră în întreaga ţară şi... cine mai ştie??
        Dar să nu credeţi că a abandonat definitiv proiectul. O, nu! Ajuns la domiciliu, s-a gîndit să facă pe cont propriu această încercare, poate aşa va deschide ochii organelor locale şi a factorilor interesaţi. Dacă nu sînt tauri, se poate face corida şi cu o vacă.

        Trebuia însă un exemplar mai tînăr şi năbădăios. Vecina lui, Mariana Stingheru, avea un asemenea exemplar: o cornută slabă, rea şi stearpă de vreo trei ani. Zilnic rupea frînghia şi sărea gardul, mai abitir ca o capră. În plus îl lovise odată cu cornul în spate pe Riri, omul care strîngea taxele de la lumină, de stătuse săracul de el în spital două săptămîni. Animalul îndeplinea deci toate condiţiile să fie promovat în arenă.
        Mariana s-a lăsat înduplecată foarte uşor, mai ales că vaca nu avea lapte şi Othelo sau Tilă, se oferise să o pască toată vara pe marginea şanţului.
        Dus acasă, patrupedul a fost supus imediat la antrenamente care constau în gîdilarea zonei capului între cele două coarne ce semănau cu o semilună.
        După un timp, se obişnuise să dea cu capul ori de cîte ori se apropia de ea viteazul toreador.
        Un alt antrenament însemna fîlfîirea prin faţa botului a unei eşarfe purpurii. Atunci cînd nimerea cu coarnele în pînză primea o bucată de sfeclă sau o felie de pîine cu magiun.
        Nu peste mult timp, totul era pregătit pentru marea confruntare. Pe maidanul de la şcoala veche, actualmente depozit de ambalaje putrezite, s-a amenajat, pe cheltuiala inimosului organizator, un fel de arenă cu cîteva bănci.
        Corida a fost planificată într-o duminică după prînz, intrarea fiind gratuită.
        Pentru costumaţie, Othelo şi-a ales un trening bleo, pe care a cusut franjuri şi fireturi din beteală, combinate artistic cu ciobuleţe de oglindă şi paiete.
        Mai lipsea muzica, dar şi cu asta s-a rezolvat pînă la urmă, cu o placă achiziţionată de la Consignaţia, pe care era înregistrat un passo doble.
        În ziua întrecerii, lumea n-a prea venit. Era doar Mariana, ca să-şi vadă vaca, familia Groapă, vreo două babe care au înţeles că se lasă cu masă, ca la parastas, şi cîţiva copii. Nu se ştie de unde s-a pripăşit şi o vînzătoare ambulantă cu „acadeli" şi „gume cu surprize".
        Pînă la urmă, după o întîrziere de trei ore, datorată lipsei de spectatori, nu s-a avut încotro şi... s-a dat semnalul de începere.
        Muzica, destul de confuză pentru auditori, a prezentat uvertura. În arenă şi-a făcut apariţia torerro, iar din curtea vecină, a lui Culică a fost eliberată vaca pe post de taur. Avea coarnele şi copitele vopsite cu smoală, părul tapat şi-n coadă i se prinsese un pampon roz.
        Cînd l-a văzut în mijloc pe Othelo, vaca a rămas o clipă buimacă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor că sperietoarea aia e tocmai prietenul ei care o scărpinase cu drag între coarne. Dar văzînd muleta fluturînd, şi-a adus aminte că nu mîncase de mult magiun, şi s-a repezit cu capul în jos spre curajosul luptător.
        Spectatorii căscau ochii cu groază, mai ales că cineva adusese mai devreme vestea că doctorul Florin nu e în localitate şi că de se-ntîmplă, Doamne fereşte, ceva, nici n-are cine să-l coasă pe zdrăngănitul ăsta.

        În aceeaşi clipă însă, s-a petrecut un lucru necalculat în toate planurile coridei; pe stradă trecea o nuntă cu tot alaiul. Lîngă mire, naşa îmbrăcată într-o rochie grena, lucitoare a stîrnit, se pare, interesul fiarei, care şi-a schimbat brusc direcţia de atac, a sărit pîrleazul făcut să delimiteze arena şi s-a repezit spre nuntaşi.
        Unii au spus mai tîrziu că furia s-ar fi datorat unui tăun care-o ciupise de undeva din zona cozii, dar nu se ştie sigur.
        Mai de grabă aş crede că orchestra, care cînta foarte fals şi foarte tare a iritat — vaca-taur. Cert este că, într-un galop turbat, mugind ca un adevărat taur iberic, s-a repezit spre nuntaşi, care, cînd au văzut-o venind, au crezut că a dat strechea în ea, au fugit care pe unde au putut.
        Naşa, principala ţintă, s-a căţărat, sfîşiindu-şi rochia, pe gardul lui Jucălea şi a scăpat, trasă de păr în partea ailaltă, numai meşa proaspăt coafată a rămas în stradă şi înca vreo săptămînă după aia se mai jucau copiii cu ea în şanţ.
        De fapt, acum începuse adevărata coridă. Vaca, după ce a spart ţambalul şi a călcat în picioare acordeonul, s-a luat după mireasă care rămăsese singură în mijlocul drumului, mirele fiind unul dintre primii care au dat bir cu fugiţii.
        A început cavalcada; mireasa, în picioarele goale, alerga înainte, cu voalul fîlfîind şi trena în braţe. Vaca, alerga după ea şi, ultimul, Othelo cu o lumînare de nuntă luată drept par, ca să potolească animalul.

        Pe uliţa pe care o apucase mireasa se ajungea la gîrlă. Împiedicîndu-se în prundişul apei, căzînd cu nasul într-o groapă plină de mătasea broaştei, viitoarea soţie fu convinsă în clipa aceea că totul s-a sfîrşit.
        Dar iată că fiara, din senin, aşa cum o apucaseră şi furiile, s-a oprit chiar pe malul apei şi a început să se adape în voie, chiar lîngă pariura albă care plutea între sălcii. Nici n-a simţit cînd Otheloa rupt pe ea lumînarea de doi metri, împodobită cu flori.
        Aşa s-a terminat prima coridă de la Bogaţi. După ce a plătit toate angaralele, eroul nostru s-a ales şi cu o poreclă; acum oamenii nu-l mai strigă nici Othelo, nici Otilă, nici Tilă ci „mă’, alde al’ Coridă”!
        Dar lui îi place şi aşa.

(Perpetuum comic ’86, pag. 65)

Vezi toată postarea

Creşterea şi descreşterea unui om cumsecade

        Aurelian Batone era un miliţian simpatizat de întreaga suflare a cartierului. Cu epoleţii săi de plutonier adjutant ca două aripioare înzestrate cu cîte trei pene metalice, zbura harnic la Staţia de benzină, din localurile publice la grupurile de suporteri sau scandalagii.
        În faţa sa, bătăuşii îşi relaxau pumnii şi se pupau ţocăind, aprozariştii serveau sprinteni şi prevenitori, taximetriştii reduceau viteza şi îi pofteau pe pietoni să traverseze, iar bişniţarii? Bişniţarii îşi împrumutau demonstrativ volume de trigonometrie cu semne de carte verzui, cu chipul lui Washington, ascunse printre file.
        Anii se scurgeau în felul acesta, lin. Toată lumea era mulţumită: pieţarii, vînzătorii de Loz în plic, ba chiar şi cetăţenii de rînd, ale căror plîngeri erau rezolvate cu rapiditate, pe măsură ce se înmulţeau.
        Dar iată că într-o bună zi — zi, nefastă pentru Aurelian Batone, cetăţeanul Mitică N. Mitică îşi puse o pereche de ochelari fumurii, înşfăcă un baston alb croit dintr-un izolator de material plastic, pîndi la intersecţie apariţia lui Aurelian Batone şi îşi înfipse mîna în cotul acestuia.
        Aurelian Batone opri circulaţia, îl petrecu pe orb pînă pe trotuarul celălalt şi dădu să plece.
        — Stai aşa, nene, nu ma lăsa! suspină Mitică N. Mitică, îmbrăţişînd colţul unei case de parcă n-ar fi ştiut încotro să o ia.
        Aurelian Batone îl privi înduioşat. N-avea de unde să ştie că omul din faţa lui e, de fapt, vechi sindicalist, tatăl a patru copii, om cu răspunderi pe linie profesională, cu chiria, ratele şi cotizaţiile la zi. Îl văzu modest îmbrăcat, şi asta îl dădu gata. Şi el fusese cîndva modest îmbrăcat.
        — Zi, tataie, unde vrei să mergi? Am timp, am ceva timp.
        — Aici... pe-aici pe undeva, orbecăi Mitică N. Mitică. Era o măcelărie...
        — Este! se lumină Aurelian Batone. Ţine-te de mine.
        Şi, cînd ajunseră, către vînzător:
        — Dă-i tovarăşului mai întîi. Ce ai mai bun.
        Afară, Mitică N. Mitică pipăi carnea, strîngînd-o între coapsă şi podul palmei: cu stînga mototolea manşeta miliţianului. Aurelian Batone se enervă puţin, dar îi trecu.
        — Ce este? Ce mai vrei?
        — Du-mă pînă acasă, te rog. Te-oi cinsti cu un pahar de vin.
        Ar fi vrut să-i răspundă că nu bea în timpul serviciului, dar orbul nu ştia, desigur, că el e miliţian, şi Aurelian Batone se simţi deodată bine aşa, incognito.
        Nu voi să intre, ba chiar încercă să se îndepărteze cît putu de repede, dar orbul, ca prin minune, i se atîrnă de braţ. Căra o butelie goală, ciocnind-o în răstimpuri de asfalt. Aurelian Batone îl duse pînă la staţia de încărcare, noroc că nu era departe. Gestionarul îl servi imediat, tot înaintea altora, dar în mintea lui Aurelian Batone încolţise deja bănuiala.
        „Omul ăsta e orb cum sînt eu maior — îşi zise. M-a oprit cînd voiam să traversez pe roşu. Ia să mă prefac eu că-i trag o palmă..."
        Se prefăcu doar, şi Mitică N. Mitică sări ca ars, smulgîndu-şi ochelarii fumurii:
        — Dai într-un om al muncii? Într-un cetăţean paşnic?
        — Care paşnic?... întrebă miliţianul. Aruncă ciomagul acela alb! Ce vrei să faci cu el?
        — Iaca, îl azvîrl.
        — De ce te ţii de şotii, tovarăşe? Crezi că avem timp?...
        — Ca să-mi schimb butelia, de-aia! i-o trînti Mitică N. Mitică de la obraz. De o săptămînă încerc, şi ăştia le schimbă pe sub mînă.
        Incidentul trecu. Pe Mitică N. Mitică nu l-a mai văzut de atunci. Dar nu l-a uitat. Se frămînta: „Cum, adică, să fi fost de la controlul muncitoresc? Doar sînt curat ca lacrima. Sînt cinstit! Să fiu eu aşa jignit? Pus sub semnul întrebării?"
        Slăbi. Nu mai era miliţianul simpatic care zbura din floare în floare, bătînd din epoleţi. Într-o după-amiază, se ciocni de un orb. „Altul" — şi-l apucă de guler.
        De astă dată orbul era autentic şi gestul plutonierului adjutant fu aspru criticat de către mai marii săi în grad.
        Nici pînă azi Aurelian Batone n-a înţeles ce-i cu orbii, de ce au şi ei bastoane albe, sau, mai exact: cine-i orbul adevărat?

(Perpetuum comic ’85, pag. 53)

Vezi toată postarea

Ne-am tuns, ne-am uns

        Unii au declarat că organizarea fazei finale a concursului „Arta frizerului priceput" în orăşelul pierdut în cîmpie ar fi „o mare cinste", alţii au privit această „înaltă învestitură" ca pe o „pacoste în plus", cert este însă că vestea a declanşat în rîndurile locuitorilor, indiferent de vîrstă şi preocupări, o deosebită agitaţie. De obicei, aceste concursuri, în fazele lor superioare, se desfăşurau în zone pitoreşti, la munte sau la mare, în apropierea unor podgorii din cele mai renumite, în localităţi mari, unde măcar restaurantele, modele de „Servire exemplară — cinste exemplară", puteau constitui un motiv de atracţie. Nimeni nu a reuşit să explice care ar fi putut fi argumentele organizării unei competiţii de asemenea anvergură, în urma căreia primii trei clasaţi se calificau pentru concursul internaţional „Prietenia frizerilor", în miezul unei veri secetoase, într-un oraş care beneficia de cel mult zece frizerii, cea mai mare dintre ele avînd şase scaune, niciodată ocupate toate.
        Măsurile organizatorice menite să asigure succesul acţiunii au fost deosebit de minuţioase. Şeful comisiei locale, tovarăşul Grigore Cotaie, preşedintele cooperativei „Munca colectivă" a devenit, peste noapte, o personalitate a oraşului; practic, toţi factorii de răspundere din întreprinderile, cooperativele şi instituţiile „care îşi puteau da concursul" fiind la dispoziţia lui. Este greu să menţionăm tot ce s-a făcut în cele două săptămîni care rămăseseră pînă la marele eveniment, cert este că toată lumea a pus umărul. La început, s-a propus construirea unui hotel tip „Intercontinental", însă timpul fiind prea scurt, s-a trecut la transformarea vechii cetăţi din muzeu în hotel şi cramă, asta folosind „resursele existente", adică luînd de la lucrările de investiţii, menite să mărească unica întreprindere din oraş, atît materiale cît şi oameni.
        Cotaie închise Sala sporturilor, unde fură aduse şi montate, spre disperarea diriguitorilor mişcării sportive, care priveau cu lacrimi în ochi cum era scos parchetul, douăzeci de scaune de frizerie nou-nouţe, chiuvete şi oglinzi de Veneţia, adică nu chiar de Veneţia, respectivele ajungînd, normal, acasă la diverşi tovarăşi, deoarece nu aveau ornamentele la fel, pentru concurs fiind cumpărate altele, uniforme şi fără nici o zgîrietură. Poetul oraşului compuse versurile unui cîntec prin care elogia măiestria frizerilor, cîntec a cărui interpretare, în două variante muzicale, pe „Corul vînătorilor" şi pe „Plutaşul de pe Bistriţa", fusese încredinţată formaţiei corale a cadrelor didactice. La cooperativa „Arta manuală" se confecţionară ecusoane, mape, alte cadouri, sfeşnice, şi casete de bijuterii — fără bijuterii bineînţeles — coperte şi semne de carte, majoritatea ornate cu un piepten şi o foarfecă stilizate. Întreprinderea poligrafică tipări afişe şi pliante, în vitrinele cofetăriilor apărură frizeri de ciocolată şi de zahăr ars, iar copiii de vîrstă preşcolară fură îndelung instruiţi ca la întrebarea: „Ce doriţi să vă faceţi, puişori?" să răspundă cu fermitate: „Frizeri!"
        Tovarăşul Antonel Buceloiu însuşi supraveghea pas cu pas pregătirile intervenind cu autoritatea funcţiei ori de cîte ori Cotaie întîmpina greutăţi. Se obţinu şi aprobarea pentru editarea unui buletin „Arta frizerului priceput", în patru numere, ceea ce constitui o palmă, aşa afirmase Buceloiu, pentru redactorul-şef al ziarului din centrul de judeţ, care refuzase categoric să scoată cîteva pagini speciale. „Nu-i nimic, la noi totul este calculat, avem profesori de română şi un poet, de tipografie nu ducem lipsă, am convingerea că o să facem lucru de calitate!"

***

        Cu două zile înainte de venirea concurenţilor, în faţa Sălii sporturilor se desfăşură ceremonia de aprindere a „flăcării olimpice". Torţa fu purtată de fetele din ansamblul de dans modern, îmbrăcate în halate de un alb imaculat, în timp ce corul cadrelor didactice, cam acoperit de fanfara pompierilor, intonă cîntecul destinat să elogieze participanţii la concursul „Arta frizerului priceput". Tovarăşul Buceloiu ţinu o scurtă dar convingătoare alocuţiune în care îşi exprimă convingerea că „fiecare, la locul său de muncă, va face totul pentru reuşita acţiunii, pentru creşterea prestigiului localităţii, pentru renumele ei."
        Un singur lucru fu uitat. Preşedintele juriului, după ce aprecie cu multă căldură eforturile organizatorice, puse întrebarea cheie.
        — Pe cine tundem, tovarăşi?
        Buceloiu se uită crunt spre Cotaie, căruia îi veni să intre în pămînt de ruşine. Noroc cu tovarăşa Bubulac, de la comitetul femeilor, căreia îi veni ideea salvatoare:
        — Strîngem pletoşii. În fond, mai sînt douăzeci şi patru de ore. Rezolvăm două treburi, dumnealor au ce tunde, noi scăpăm de lăţoşi!
        Se formară operativ trei brigăzi de ordine şi disciplină, conduse de cadre cu experienţă, care trecură la scotocirea atentă a localurilor, căminelor de nefamilişti, sălilor unde se mai ţineau seri de dans sau alte acţiuni cu caracter cultural-educativ. Propunerea ca pletoşii să fie depuşi în arestul miliţiei nu fu acceptată, aşa că tovarăşul Buceloiu dispuse evacuarea unui etaj al căminului de fete aparţinînd liceului de alimentaţie publică, unde se realizară condiţii de odihnă şi recreere corespunzătoare. Pentru masă se alocară patruzeci şi patru de lei pe zi, ca la fotbalişti.
        Avură loc şi unele incidente, datorate în mod deosebit zelului cu care acţionară unii dintre membrii brigăzilor de ordine şi disciplină. Unul dintre aceştia, Tănase Tănase, înverşunat duşman al pletoşilor, deşi trecuse de mult vremea cînd aceştia erau priviţi ca nişte elemente antisociale, dădu o palmă unui medic stagiar, care avea o bogată podoabă capilară şi îl luă cu forţa pe însuşi fiul tovarăşului Buceloiu, care fu însă eliberat imediat şi expediat la domiciliu cu scuzele de rigoare. Poetul se prezentă de bună voie. Îi plăcea să pozeze în victimă şi ar fi fost păcat să scape un asemenea prilej.
        — Îmi voi da şi părul, dacă e nevoie, dar ce am în cap şi în inimă nu-mi poate scoate nimeni!
        Ceru o învoire de o oră, rămase foarte surprins cînd i se aprobă, se duse la automatul de făcut fotografii pentru legitimaţii şi se poză de toţi banii care îi avea la el, din faţă şi din profil. Împărţi fotografii la toţi cei pe care-i întîlni, evident cu autografe de genul: „Al Dvs. pentru eternitate", „Cu cele mai alese sentimente", „Cu prietenie veşnică", „Distinsului..." sau „Distinsei...", apoi reveni la cămin, se sui pe o masă şi începu să recite din versurile proprii.

        Ceilalţi mîncară bine apoi se apucară de „zaruri", „şaizeci şi şase", table, iar unii, mai îndrăzneţi, încinseră chiar cîte un bridge sau „pokeraş". Atmosfera nu era apăsătoare, dimpotrivă, fiind majoritatea tineri, se simţeau, cum afirmase cineva, ca într-o tabără de pionieri. Rău era că nu puteau ajunge la fetele de la liceul de alimentaţie publică, pe care le vedeau atîrnate provocator pe la ferestre, le auzeau chiuind, batînd în ţevi, şi de la care primeau tot felul de „mesaje”, constînd, în special, din dulciuri şi produse de patiserie făcute în orele de practică. Nu s-a introdus însă nici un fel de bătură alcoolică, deşi ceruseră insistent să li se dea cîte o „berică". Aflaseră pentru ce au fost puşi în acea stare de tabără, se consolaseră repede cu perspectiva de a fi tunşi de frizeri celebri, erau puţine ore de aşteptat, aşa că nu aveau cum să se işte scandaluri generate de sentimentul izolării; se declaraseră în „cantonament" şi căutară să se simtă cît mai bine. Cîţiva cerură cele necesare şi se apucară să scrie, cu mult zel, sesizări, plîngeri, denunţuri, către diverse organe şi organisme de la judeţ sau chiar de la Bucureşti, dar nu cu disperare, ci doar aşa, ca să le mai treacă timpul. Seara li se aduse un video, la discotecă tot nu mai era nimeni, văzură un film dur şi înregistrarea finalei ultimului campionat mondial de fotbal. În pauza dintre film şi meci li se prezentară mai multe formaţii de muzică uşoară ai căror componenţi erau tunşi foarte scurt.

***

        Ziua concursului se dovedi a fi una dintre cele mai călduroase ale acelei veri caniculare. Sala sporturilor gemea de lume. Pentru nefericiţii rămaşi afară se instalaseră megafoane, un crainic foarte popular urmînd să-i ţină la curent cu desfăşurarea competiţiei. Ansambluri de gimnastică ritmică, ale pionierilor, şoimilor patriei şi tinerilor din întreprinderile oraşului prezentau non-stop, atît în sală cît şi afară, programe tematice, de asemenea, pe străzile din jur, evoluau echipe de dansuri populare şi se desfăşurau concursuri de triciclete, tras cu frînghia şi desene pe asfalt. Pe frontispiciul Sălii sporturilor se lăfăiau un pieptene şi o foarfecă de dimensiuni apreciabile.
         Primii fură aduşi pletoşii, prin spate. Oricum, publicul sesiză venirea lor şi un val de fluierături se revărsă asupra lor. Tovarăşul Antonel Buceloiu fu întîmpinat cu aplauze respectuoase. La venirea concurenţilor se iscă un vacarm de nedescris, care dură circa o jumătate de oră. Pionierii le oferiră flori, insigne, colecţii de nasturi, fluturi şi şerveţele, dansatorii îi luară la „Periniţă", sportivii făcură salturi mortale în cinstea lor. Publicul ovaţiona îndelung, în picioare.
        Exact nu s-a stabilit, dar se pare că în cursul acestor manifestări s-a produs „diversiunea", aşa a fost numită mai tîrziu. Cineva, nu s-a aflat niciodată cine, a lansat zvonul că fericiţii frizeri care se clasau pe primele trei locuri urmau să plece la concursul internaţional „Prietenia frizerilor", împreună cu cei pentru frizura cărora fuseseră premiaţi. Vestea ajunse foarte repede la bufetul privat, unde tovarăşii din conducerea cooperativei şi alte personalităţi cu familiile gustau cîte ceva în aşteptarea startului.
        Primul care reacţionă fu Cotaie.
        — Tovarăşu’ Antonel, permiteţi să raportez, cred că nu ne-am orientat! Păi să plece derbedeii ăştia la...
        Îl consultară pe preşedintele jurului, care ridică din umeri, nu ştia nimic despre cine cu cine urma să plece, nu se dăduseră nici un fel de instrucţiuni în sensul acesta. Publicul începu să dea semne de nerăbdare, unii fluierau, alţii strigau „bis", dar crainicul competiţiei, un om inteligent, inventiv, documentat, mai reuşea să-i ţină în frîu. Într-un tîrziu, tovarăşul Buceloiu găsi soluţia, simplă ca toate ideile geniale:
        — Ne tundem noi!
        Un murmur de satisfacţie străbătu grupul de tovarăşi. Frizerii, prezenţi şi ei la deliberări, se luara cu mîinile de cap. Majoritatea tovarăşilor abordau nişte chelii strălucitoare.
        — Acum să vă arătaţi arta, le spuse Cotaie, care-şi aducea părul de undeva dintr-o parte, pentru a-şi acoperi chelia; cînd bătea vîntul, era un spectacol să vezi cum pe-un umăr pletele-i curgeau rîu, în timp ce pe celălalt era pauză.
        Se mai ridică o problemă. Erau mai mulţi tovarăşi decît frizeri. Tovarăşa Bubulac se instală şi ea într-un scaun.
        — Tovarăşa, i se adresă respectuos concurentul cu numărul nouă, nu e concurs de coafură.
        — Mă tunzi a la garçon!
        Omului îi dădură lacrimile, dar nu îndrăzni să dea cu foarfecele de pămînt, mai ales că, între timp, pe scaunul alăturat se aşezase tovarăşa nevastă a tovarăşului Buceloiu, care purta un coc din acela cu ghem sau cu chiflă la mijloc. Şi dumneaei comandă, cu mult curaj şi fermitate, „o tunsoare băieţească, aşa cum se poartă acum."

        Alte incidente nu se înregistrară. Doar pe scaunul reprezentantului frizerilor din localitate nu se încumetase nimeni să ia loc.
        — Ştim cîţi bani face!
        — Ăsta n-are şanse. N-or să trimită peste hotare orice Ghiţă Păstîrnac din...
        Cotaie lămuri şi acest mic amănunt, după ce în prealabil se consultă cu conducerea:
        — Dumneata, dragă, îi tunzi pe pletoşi. Zero! Merge repede. Pînă sînt gata tovarăşii maeştri, termini şi dumneata. Să nu-ţi faci nici un fel de griji, lichelele au fost prelucrate, avem şi brigăzile de ordine aici, aşa că n-o să mîrîie unu’!
        Un pionier dădu startul cu un clopot.
        Fanfara nu reuşea să acopere vacarmul de nedescris. Se scandă pînă şi „Hai Rapidul!" Frizerul reprezentant al oraşului plictisindu-se, stimulat de atmosfera incendiară, îşi puse în funcţiune fantezia şi priceperea şi, cum avea mînă liberă, îl tunse pe unul în pătrăţele, ca gazonul stadionului în zilele de meci, altuia îi făcu o foarfecă şi un pieptene, emblemele concursului, iar poetului îi scrise citeţ, direct cu maşina, „Bine aţi venit!"
        — Să vezi ce bine or să te mardească, strigă cineva.
        Omul însă îşi văzu de treabă - primise doar asigurări, şi pe următorul cap apăru un superb trandafir.

***

        Deliberările juriului au fost deosebit de dificile, piedici neaşteptate ridicîndu-se în faţa celor care fuseseră investiţi cu autoritatea de a-i desemna pe campioni. În primul rînd, misiunea le-a fost îngreunată de cei care beneficiaseră de arta frizerilor. După ce trecură prin faţa publicului, într-o scurtă dar sugestivă paradă a frizurilor, fură invitaţi într-unul din vestiare pentru acordarea notelor. Cum juriul ezita, unii măsurau, alţii se tot învîrteau, fără rost parcă, privind capetele din diverse unghiuri, Antonel Buceloiu, ca să mai destindă atmosfera, îşi aduse aminte de o glumă din copilărie, se îndreptă spre Cotaie şi îi trase una peste cap:
        — Te-ai tuns, te-ai uns, şi nouă nu ne-ai spus!
        Cotaie, pe fază, ca de obicei, începu să fluiere şi să strige:
        — M-am tuns, m-am uns, şi nu mă laud!
        Începură să-şi tragă palme peste capete, chiuind de plăcere şi rîzînd cu lacrimi. Tovarăşa Bubulac lăcrima de-a binelea căci şefu’ avea mîna grea şi cum ţinuse să-i ardă cîteva peste frizura „a la garçon", nu-i fusese prea uşor să fluiere şi să repete cuvintele care te scăpau de scatoalce.
        Preşedintele juriului, indignat, declară că anulează concursul. Cotaie îl luă de guler:
        — Auzi, mă jigodie mică, aici noi comandăm! Am plătit, am creat condiţii, stai jos şi scrie!
        Omul, călit se pare în întîmplări similare, se aşeză la o masă şi începu să noteze conştiincios ce-i dicta Cotaie, adică premiile. Între timp, frizerii îi pieptănară pe premianţi pentru festivitatea de premiere.
        Concurenţii apărură braţ la braţ cu „modelele". Un marş vioi îi însoţi pînă în vecinătatea podiumului de premiere, în jurul căruia foştii pletoşi formaseră un careu. Apoi tobele răpăiră îndelung şi preşedintele juriului anunţă rezultatul concursului. Se acordară trei premii întîi: soţii Buceloiu şi tovarăşa Bubulac, cinci premii doi şi şapte premii trei, ceilalţi concurenţi primind menţiuni. Pe podiumul de premiere nu încăpură decît „modelele", frizerii stăteau deoparte, grămadă. Blitz-urile fulgerau, fanfara cînta, iar publicul se manifesta în felul lui, fluierînd şi bătînd din picioare. Tovarăşul Buceloiu îl îmbrăţişa pe Cotaie, aflat în plutonul celor de pe locul trei, chiar acolo, pe podium, fapt care-i determină pe toţi membrii cooperativei „Munca manuală”, prezenţi în sală, să-şi umfle piepturile cu mîndrie şi să strige „Bravo, şefu’"! Cotaie, roşu de emoţie, abia apucă să şoptească:
        — Păcat că n-a venit şi televiziunea!
        Antonel Buceloiu îl consolă sărutîndu-l pe frunte:
        — Lasă, Cotaie, că „acolo" o să fie şi televiziunea şi radioul şi cinematografia!
        — Vom merge, vom vedea şi vom învinge!
        — Mergeţi pe dracu’! Unde să mergeţi atîţia?
        Abia atunci tovarăşul Buceloiu îşi dădu seama că nimeni nu o să aprobe o plecare aşa, în bloc, nici măcar într-unul din oraşele cu care existau relaţii frăţeşti; de concursul „Prietenia frizerilor" nici nu putea fi vorba. El, oricum, avea aranjate trei-patru ieşiri pe an aşa că, după ce se regăsiră la bufet, se apropie tiptil de Cotaie şi-i atinse una de-i sări „pleata":
        — Te-ai tuns, te-ai...
        — M-am tuns, m-am uns şi nu mă laud, strigă Cotaie, dînd semnalul.
        Se produse îmbulzeală, cuiva îi veni ideea să stropească adversarii cu şampanie, ţipetele se auzeau pînă departe, în stradă, unde, în jurul bufetelor volante, publicul formase autentice grămezi de rugbi luptînd cu ardoare să apuce să înfulece mici, cîrnăciori şi să bea din berea leşioasă, încinsă peste măsură de soarele zilei trecute...

(Perpetuum comic ’85, pag. 36)

Vezi toată postarea