O pantomimă adevărată

        Prietenul meu, actorul, mi-a cerut într-o zi un subiect de pantomimă.
        — Te rog, însă, cu tot respectul să te gîndeşti la un subiect inspirat din viaţă. Nu vreau să semăn cu acei colegi ai mei care mimează realitatea, neavînd de fapt habar ce se petrece pe lume. Vreau ceva care să fie credibil, lesne de înţeles, dar nicidecum vulgar, pe gustul tuturor şi plin de umor. Avem nevoie să rîdem! N-am spus-o eu primul asta, dar o aprob din toată inima.
        După ce a glăsuit astfel, amicul meu a mai sorbit din halba aburindă.
        Îmi place să-i ajut pe oameni, aşa că n-am zis decît: „Bine" şi am căzut într-o profundă cugetare.
        Actorul a sărit ca ars.
        — Nu, nenică, nu aşa ne-a fost vorba! Din clipa în care stai pe gînduri, e clar că elaborezi ceva chiar acum. O să iasă artificial, o construcţie intelectualistă care nu mă interesează nici pe mine, nici pe alţii. Nu pricepi? Eu vreau să aduc pe scenă existenţa cu freamătul ei adevărat, nu vîrît în scheme, în şabloane.
        M-am uitat o clipă la el şi i-am spus:
        — Cred că am ceva pentru tine...
        — Ei?
        M-am aşezat mai bine pe scaun, am sorbit şi eu din halba mea, am privit o clipă la fluturarea discretă a feţei de masă în bătaia unui vînt care n-ar fi pus în mişcare nici o libelulă. Grădina era aproape pustie la ora aceea şi umbrela ne apăra de căldură.
        — Da’ spune odată, dom-le, că m-ai făcut curios! a izbucnit amicul.
        — Numai o clipă, i-am răspuns eu. Sînt convins că ai să cucereşti mii de spectatori cu numărul ăsta.
        — Zi-i!
        — Mă duceam într-o dimineaţă la redacţie. Cînd dau să intru în biroul meu, îi văd pe doi colegi de-ai mei rînjind cu gura pînă la urechi. Zic „salut" şi dau să trec mai departe. Ei însă mi se pun în cale. Le spun: „Pardon, am treabă", ei se aşază umăr la umăr şi nu-mi dau voie să trec. M-am prefăcut entuziasmat de jocul lor, după care i-am dat cu hotărîre la o parte. Binomul lor s-a refăcut rapid. Unul dintre ei a catadicsit să-mi spună printre sughiţuri de rîs:
        — Metrî! Ce-ai prefera: incendiu sau inundaţie?
        — Asta ce mai e? am îngăimat eu. Vreun test? Căutaţi alt muşteriu: în dimineaţa asta inteligenţa mea e zero, ca şi afectul.
        — Nu, nu, nu! au sărit ei cu gura. Nu e test. Sau, dacă vrei, e şi un test. Răspunde la întrebare: Incendiu sau inundaţie?
        N-am avut încotro şi, ca să scap, le-am răspuns: „Inundaţie” şi dau să trec mai departe. Ei însă, cu satisfacţie, mi-au trîntit, în duet, o propoziţie care m-a lăsat năuc:
        — Să ştii că asta ai acasă! Au telefonat vecinii.
        I-am privit de parcă îi vedeam pentru întîia oară, după care am zbughit-o pe uşă, mai ceva ca de pe-o rampă de lansare. Nici nu ştiu cum am ajuns la blocul meu în faţa apartamentului în care locuiesc, vreo cinci bărbaţi şi vreo trei femei se străduiau să spargă uşa.
        — Stop! Le-am spus eu. Am venit cu cheile.
        S-au dat cu multă compătimire la o parte. Cînd am deschis uşa, un val de apă s-a năpustit asupra mea. M-am repezit la robinetul din baie şi l-am închis. Apoi, am înlemnit. Cotele apelor din apartamentul meu erau următoarele: în bucătărie 30 cm, în dormitor 20 cm, iar în baie 10 cm.
        Între timp, vecinii mei, binevoitori, înarmaţi cu găleţi, cîrpe, mături au încercat să limiteze proporţiile dezastrului. A fost dusă o muncă plină de abnegaţie, de vreun ceas şi jumătate, care m-a făcut mai tîrziu să scriu un articol plin de căinţă şi să-l public la gazeta de perete a blocului. Asta a fost tot.
        Însetat, am mai sorbit din halbă. Prietenul meu m-a privit cu milă.
        — Of! N-ai înţeles nimic! Ce e revelator în ceea ce mi-ai spus? Unde e clocotul vieţii? Unde sînt marile frămîntări ale omului contemporan? E slab, foarte slab. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Cum să mă prezint.
        Am tăcut plin de umilinţă.
        După cîteva clipe de tăcere, cineva, cu o privire de rătăcire, a pătruns în grădină. A căutat în stînga şi-n dreapta pîna cînd l-a zărit pe amicul meu Nae. S-a îndreptat spre masa noastră, şi-a tras sufletul, apoi i-a spus amicului pe un ton mefistofelic:
        — Salut, Nae!
        — Salut! Nu bei o bere cu noi?
        — Ba da, c-am venit într-o goană, la spune: ce-ai prefera: incendiu sau inundaţie?
        Actorul meu s-a îngălbenit.
        — Ce bancuri sînt astea, Nae?
        — Nici un banc. Răspunde franş: ce-ai prefera, incendiu sau inundaţie?
        Nae al meu s-a uitat cu o privire rătăcită la el şi i-a zis cu un glas pierdut:
        — Inundaţie!
        — Ei bine, n-ai noroc; ai incendiu! i-a trîntit-o celălalt Nae. După care a strigat:
        — Chelner! Adu-mi şi mie o halbă!

(Perpetuum comic ’86, pag. 63)