Cum să ne petrecem în mod plăcut orele de muncă

         Unii oameni se află în situaţia neplăcută de a nu şti ce să mai facă în timpul afectat muncii.
         Este adevărat că unii încearcă să şi-l facă mai variat prin plimbări într-un dute-vino. Alţii sparg monotonia obişnuinţei prin interminabile discuţii ale evenimentelor sportive.
         Sînt şi locuri unde momentele recreative se îmbină cu specializările în domeniul... cafelei sau servirea gustărilor. În alte instituţii, tagma feminină uzează cu succes de estetica cosmetică, iar cele lipsite de talent şi fantezie, pur şi simplu, croşetează.
         Toate aceste preocupări diverse suferă, totuşi, de o lipsă comună. Îndepărtează pe cei în cauză de colectivitate. De s-ar putea depăşi această deficienţă şi ar fi posibil ca într-un timp anume dat, fiecare lucrător să fie preocupat de aceeaşi activitate, să zicem executarea manichiurei în colectiv, aceasta ar fi un cîştig pentru societate. Din păcate, acest lucru pare a fi irealizabil, tocmai datorită unor persoane refractare simţului de organizare. Cu siguranţă că în cazul introducerii obligativităţii executării manichiurei, în mod organizat, în timpul orelor de lucru, mulţi s-ar găsi ca în timpul consacrat acestei activităţi să facă altceva. Ar face cafele ar jumuli găini sau, de ce nu, ar întocmi planuri de bătaie pentru viitorul campionat de şah, orăşenesc.
         Precis că acesta este şi motivul pentru care unele direcţii nu sprijină introducerea manichiurei în diferite birouri, sau impunerea jocului de şah la diferite servicii. Mulţi ar cere să fie absolviţi, prezentînd chiar certificate medicale drept dovadă că nu sînt apţi pentru astfel de activităţi.
         Aceeaşi reacţie s-ar produce şi în cazul în care, în timpul serviciului, ar fi programate discuţii obligatorii cu caracter sportiv. Iniţiativa s-ar lovi de o puternică rezistenţă. Argumentul principal ar fi că sarcinile, ca şi exigenţele producţiei au crescut şi, deci, timpul de lucru nu le permite aşa ceva.
         Sînt sigur că procentul real al partidelor de şah susţinute în timpul producţiei, nu sînt cunoscute forurilor competente. Astfel că, eventualii campioni rămîn total necunoscuţi. În schimb se află doar nişte fapte generale, şi anume, că mai sînt unii — care datorită multiplelor preocupări, sau, mai bine zis, organizării necorespunzătoare a muncii, nu sînt în stare să-şi petreacă, în mod plăcut, timpul de lucru. În astfel de dificultăţi, trecătoare, deocamdată nu le putem oferi un leac universal. Poate, cu timpul, progresele înregistrate de omenire, vor aduce şi în această direcţie rezultatele dorite. Ori se va ajunge la generalizarea muncii conştiincioase, ori vor fi incluse în rezultatele muncii şi partidele de şah...
         În momentul de faţă, nu ne putem preocupa decît de pretenţiile unor anumiţi indivizi, întrucît propunerile şi sugestiile noastre n-au şanse să devină colective, pentru simplul motiv că societatea noastră ca urmare a unor idei bine concepute, ţine morţiş la nişte reguli de conduită în muncă.
         De pe urma unor astfel de idei, se ştie că, pe diferite şantiere, trebuie să se desfăşoare o susţinută activitate de construcţie. O astfel de concepţie rigidă este, de fapt, o veche tradiţie a societăţii noastre, încă de pe vremea cînd orice constructor, ce se dovedea a fi numai un suporter, nu şi un participant, era pus pe liber.
         După cum am putut constata, pe viu, pe unele şantiere, astfel de rămăşiţe ale trecutului au fost învinse. Chiar şi cei care întîmplător sînt uneori, martorii oculari ai unor scene inedite. Pe un şantier, unul lucrează şl cinci se uită. Trebuie să recunoaştem că situaţia este destul de neplăcută, întrucît susţinătorii ajung să se plictisească, să-şi piardă entuziasmul, de atîta inerţie. Conducerea şantierului ar trebui să asigure celor cinci privitori petrecerea timpului de muncă în mod plăcut şi atractiv. După părerea mea, este o mare greşeală să laşi nişte oameni să privească, stînd degeaba ore întregi. Este poate, tot atît de obositor, dacă nu chiar mai obositor, decît atunci cînd ai lucra. Iată de ce şi în acest caz, se pune problema importantă: cum s-ar putea, totuşi, petrece timpul de muncă, în mod plăcut şi atractiv?
         Şi colecţionarii de timbre ar putea iniţia nişte schimburi valoroase, iar valoarea acestora ar creşte deoarece societatea nu cere, din partea oamenilor muncii, asemenea îndeletniciri, pe gratis.
         Chiar şi odihna este mai plăcută în timpul orelor de lucru. Paznicii pot să confirme ce repede îi apucă somnul şi, mai ales, cît de plăcut este să dormi în timpul serviciului. Una este să dormi plătit şi cu totul altceva să dormi în timpul consacrat somnului.
         S-a constatat, de asemenea, că şi mîncarea este mai gustoasă la locul de muncă. Bucata devine mai apetisantă atunci cînd este îmbucată pe furiş. Este o adevărată plăcere ca individul să devoreze salamul, slănina sau brînza, ca pe un dar secret dat de societate. O astfel de gustare capătă valoarea unei delicatese. Chiar şi medicii au început să descopere efectele binefăcătoare ale alimentelor consumate la serviciu. Cunosc un caz în care un cetăţean, din lipsa apetitului, a slăbit într-atît încît părea irecuperabil. Un medic modern i-a prescris un regim alimentar adecvat, cu condiţia ca acesta să fie consumat numai în timpul lucrului, adică pe ascuns! N-au trecut nici două luni şi respectivul s-a înzdrăvenit. Concluzia: mîncarea în timpul serviciului, face minuni.
         Cele arătate demonstrează clar că, multe persoane ştiu să folosească timpul de muncă în mod plăcut şi util.
         Este adevărat că aceste rezultate sînt încă limitate, ca urmare a faptului că şi cele mai reuşite încercări novatoare au eşuat datorită tradiţionalismului organizatorilor sau majorităţii lucrătorilor care au ripostat în faţa unor astfel de iniţiative reconfortante. Aceştia, încă mai susţin că munca trebuie retribuită...

În româneşte de LUCIA ILLES

(Perpetuum comic ’85, pag. 178)

Vezi toată postarea

O cunoaşteţi pe Palmyra?

        Bondoacă şi rotunjoară la faţă, cu ochii de viespe domesticită, respirînd greu, tovarăşa Bulbuc a scos din poşetă, imitaţie de piele de crocodil, o batistuţă rozalie şi şi-a şters în grabă nişte lacrimi iluzorii din colţul genelor rimelate. A mai oftat o dată şi s-a aşezat atent, tacticos în fotoliul străjuit de cele trei telefoane care-i persecută zilele, obligînd-o să manevreze — „uneori pînă la extenuare, dragă!" — butoanele şi să-şi asezoneze timbrul vocii după importanţa solicitanţilor. Căci ştie tovarăşa Bulbuc să fie gravă, solemnă, să-şi dea importanţă cînd dincolo, la capătul firului, simte vocea nesigură a cuiva, după cum ştie să fie mieroasă, lipicioasă, servilă cînd cel care îl caută pe „Şefu’' dă semne, după voce, de siguranţă, de autoritate.
        Nu s-ar putea zice că îi este devotată şefului. Dimpotrivă. Are destule motive să nu-l supere. Cu vechiul şef, ei, da, era altceva. Delicat şi preocupat de lucruri mari lăsase pe mîna ei, deşi flască, viguroasă totuşi, problemele mici. Aşa că, în momentele cînd era persecutată de o „criză de autoritate", se mai despovăra aruncîndu-se — cu vorbe aluzive, ori violente, după caz — asupra cîte unui subaltern ce se ştia cu musca pe căciulă. Cu Şefu’ nou lucrurile se schimbaseră. Nu avea de unde să-l prindă, cum să-l înţeleagă. Tot timpul în biroul lui se adunau tot felul de ingineri, de maiştri, de tehnicieni cu planşe, machete, „cu tot felul de şuruburi, dragă!". Obişnuia Şefu’ să-şi invite singur subalternii, renunţînd la serviciile tovarăşei Bulbuc, ceea ce o punea în imposibilitatea de a înţelege. Era ca şi cum din rotiţele numeroase ale unui ceas una fusese oprită fără ca acesta să înceteze să meargă. Dar mai ales o ofusca modul distant, rece al noului şef. Semne mari de nedumerire, exclamaţii de revoltă puteau fi citite, dacă erai atent, pe faţa tovarăşei Bulbuc. Nici măcar nu-şi mai disimula nemulţumirile. „Dacă are ceva cu mine, dragă, să-mi spună", se confesa ea pînă şi femeii de serviciu care, înţeleaptă şi stăpînă pe mătura ei, dădea din umeri indiferentă.
        Ce mai, tovarăşa Bulbuc trăia o dramă existenţială.


        ...Acestea toate se întîmplau cu cîteva săptămîni în urmă, cînd, în această stare de spirit, a găsit-o întîmplarea ce va urma şi, după cum veţi vedea, norocul i-a surîs. Căci tovarăşa Bulbuc a întrezărit, dintr-o dată, o rază de speranţă, de lumină.
        Despre ce rază de lumină e vorba? Doar peste cîteva clipe de la cele ce vi le-am înfăţişat pînă acum, surprinzînd-o în teribila stare de nelinişte, ori mai degrabă de nemulţumire, a năvălit în birou un tip cam straniu. Deşi cu experienţa detectării profesiilor celor ce-i intrau în birou (cît de sigură era ea cînd cel ce se prezenta era un şef de la centru ori un contabil din corpul de control, ori un solicitant din altă întreprindere!; avea un simţ, un fler al intuirii, înainte de a şi le declina, a răspunderilor, funcţiilor celor ce-i intrau în birou de uimea pe toată lumea), de data aceasta nu ştia de unde să-l ia şi unde să-l aşeze pe tip. Avea un aer de om neatent la cele ce se întîmplă în preajmă-i. Ceva prea multă nonşalanţă pentru un om aşezat, serios. Nici măcar nu s-a recomandat. A întrebat-o sec: „Şefu’ e aici?" „Nu... este... deocamdată", a răspuns ea, în cascade, dintr-un reflex bine disciplinat. Adică un „nu" categoric, apoi un „este" care putea să fie şi verb ce continua negaţia dar şi verb ce spunea adevărul, şi un „deocamdată" rostit pentru orice eventualitate. Numai că tipul, bizar personaj, s-a grăbit să adauge: „Bine, înţeleg, om ocupat. I-am adus asta!" Şi i-a aruncat pe birou un plic pe care nu scria nimic, absolut nimic, ceea ce a intrigat-o şi mai mult pe experimentata tovarăşă Bulbuc.
        Eh, cîtă psihologie trebuie să cunoşti ca să poţi descrie ce s-a întîmplat în sufletul tovarăşei Bulbuc!? Nu mă voi hazarda la a descrie dilemele pe care a trebuit să le parcurgă sufletul ei zbuciumat. Vă voi spune doar că la sfîrşitul tulburătoarelor lupte, se înţelege lăuntrice, ce le-a purtat, roasă de curiozitate, intrigată de faptul că pe plic nu scria absolut nimic, dar absolut nimic, tovarăşa Bulbuc a purces, cu graţie, la deslipirea lui. Spre dezamăgirea ei, în plic era doar o simplă carte. A fotografiat dintr-o privire titlul cărţii, pe care l-a şi uitat în clipa în care a ajuns la ultima literă a lui, deşi, să o recunoaştem, nu era prea lung. Şi a cutezat, dintr-un reflex profesional desigur, să o deschidă la prima pagină. Ca să nu vorbim cu păcat trebuie să recunoaştem că, din cînd în cînd, rar e drept, tovarăşa Bulbuc mai citea sau mai începea să citească şi cîte o carte pe care — cîte impedimente nu sînt pe lume! — nu izbutea aproape niciodată să o ducă la bun sfîrşit. Ochii i s-au micşorat dintr-o dată, privirile au fulgerat o curiozitate cînd, pe prima pagină, a descoperit cîteva rînduri în care a întrezărit, în fapt, raza de lumină. A citit de cîteva ori acele puţine cuvinte. Le-a memorat, presimţind că, în sfîrşit, fără să o ştie, acel personaj ciudat, acel derbedeu zăpăcit, cum îl etichetase fără ezitare, îi aducea un ajutor posibil pentru momentul cînd îi va fi mai greu. Căci, ce a citit cu plăcere, cu bucurie, cu speranţă tovarăşa Bulbuc?: „Lui Bubi Iovan (adică, şefului!) din partea celui cu care am iubit împreună Palmyra". „Vasăzică aşa, Şefu’, — şi-a zis tovarăşa Bulbuc! Faci pe sfîntu’, pe incoruptibilul şi cînd colo uite cine-mi eşti!"
        Satisfăcută, tovarăşa Bulbuc, a introdus din nou cartea în plic şi l-a lipit de să juri că nici n-a fost atins.
        ...Numai că, neştiind toate aceste lucruri, tovarăşul Bubi a continuat să-şi ostracizeze secretara. Mereu îl nemulţumea cîte ceva. Şi, ca să nu vorbim cu păcat, trebuie să recunoaştem că avea şi motive. Dar, din respect pentru tovarăşa Bulbuc, nu-i vom destăinui aici toate „calităţile" pentru care n-o înghiţea şeful... N-o-nghiţea, n-o-nghiţea, numai că acum, nu-i aşa, situaţia se schimbase. Adică îl avea ea la mînă pe Şefu’. Îi cunoştea un secret! Şi ce secret! Iar dacă n-o să-i lase zilele-n pace atunci nici ea — că doar nu-i o adormită! nu va renunţa la a se folosi de secret.
        Pe scurt, în săptămînile următoare s-au întîmplat mai multe lucruri. Într-o seară... o voce mieroasă, cumsecade, a sunat la telefonul familiei Iovan. Vă imaginaţi...
        — Alo! Doamna Iovan?... O femeie care vă doreşte binele vrea să vă roage să aveţi grijă. Ştiu că dumneavoastră sînteţi o femeie deosebită. Şi soţul dumneavoastră este o mare capacitate, dar să aveţi grijă... N-aş vrea ca una, Palmira, să vă strice viaţa. Aveţi şi dumneavoastră rostul dumneavoastră, televizorul dumneavoastră. Ştiu că aţi muncit...
        Şi aşa mai departe... Şi aşa mai departe...
        Dar nu s-a mulţumit cu atît. Ştiind că odată ce-ai pornit să clarifici un lucru, să te baţi pentru un principiu moral, apoi trebuie să o faci pînă la capăt, tovarăşa Bulbuc a făcut ca în nu prea mult timp o scrisoare să ajungă „sus", la centrală. O scrisoare din care se putea desprinde că tovarăşul Iovan, ce-i drept specialist bun, îşi neglijează îndatoririle morale, adică familia, se poartă rău cu subalternii pentru că i-a încîlcit minţile o neisprăvită, una care îşi pierde vremea în baruri, una, Palmira. Şi că un grup de tovarăşi cinstiţi, care vor să-l apere pe tovarăşul Iovan, cer să se facă ceva pentru a-l întoarce de pe acest drum periculos. Ba, mai mult, scria tovarăşa Bulbuc în respectiva anonimă, individa nici nu este credincioasă tovarăşului Iovan, pentru că ea s-a mai iubit şi cu alţii, chiar cu unul, unul cam zăpăcit, unul cam pierde-vară cu care tovarăşul Iovan a avut şi o discuţie. Pentru că împreună au iubit-o pe Palmira asta.
        ...Aşa că lucrurile au început, dintr-o dată, să ia proporţii, să nască tot felul de tulburări.


        Într-o dimineaţă, — da, dimineţile acelea în care tot timpul tovarăşa Bulbuc stătea cu ochii aţintiţi spre uşă — a intrat, în sfîrşit, în biroul său un cetăţean înalt, cu mustaţă, cu trei pixuri agăţate la buzunarul de sus al hainei, cu o servietă uriaşă, deşi nu tocmai nouă. S-a recomandat ca venind din partea centralei. Pentru o clipă ochii tovarăşei Bulbuc s-au luminat a bucurie. Dar numai pentru o clipă. Căci luminiţa aţipi repede şi o privire placidă se îndreptă către musafir.
        — Doriţi să intraţi la Şefu’? — întrebă ea.
        — Nu!, îi răspunse acesta. Aş vrea mai întîi să stau de vorbă cu cîţiva oameni din întreprindere.
        — Bine, dar trebuie să ştie Şefu’!
        — Nu-i neapărată nevoie să ştie!, adăugă musafirul cu o voce profesional secretoasă.
        „Asta e! — îşi zise în gînd. A ajuns scrisoarea."
        Şi completă cu voce timidă, nesigură:
        — „Păi, dacă vă interesează unele probleme din colectivul nostru eu sînt veche în colectiv, cunosc pe toată lumea. Vă pot fi şi eu de folos sau, cum doriţi", — dădu ea un pas înapoi.
        Omul se dezlegă şi îi mărturisi că ar vrea să cunoască atmosfera din colectiv, atitudinea directorului faţă de subalterni etc., etc.
        — Atmosfera e bună, tovarăşu’ — rosti, sentenţios, tovarăşa Bulbuc. Chiar foarte bună. Colectivul nostru e un colectiv sănătos închegat, moral.
        — Dar directorul? — picură cuvintele musafirul.
        — Şi tovarăşul director — se grăbi tovarăşa Bulbuc — este un element capabil, tînăr, inteligent, muncitor, cu putere de muncă. Se spune că în viaţa de familie ar fi nu tocmai fericit, că... dar te poţi lua după gura lumii? Şi n-ar fi bine să se distrugă un om pentru o întîmplare nefericită.
        — Auzi, tovarăşă, te văd femeie serioasă. Spune-mi, una, Palmira, nu vine pe aici?
        — Eu n-am văzut-o, da’ poate-o veni. Şefu’ stă pînă tîrziu. Eu am casă grea, nu pot să-l păzesc. Da’ mai întrebaţi şi dumneavoastră că vă văd om serios, cu experienţă, apăsă ea pe ultimul cuvînt.
        ...Şi, aşa cum se rostogoleşte bulgărele mic de zăpadă pînă devine ditamai muntele, aşa s-au rostogolit cercetările. E drept, nimic cert nu s-a ales în carneţelul musafirului de la centru. Dar telefonul fără fir al zvonurilor a început să funcţioneze. Îl întreţinea cu artă — şi ce artă! —, desigur, tovarăşa Bulbuc. Aşa că, fără a se şti de unde, în lume s-a aflat cum că Şefu’ e în mari cercetări, că s-a încurcat cu una, Palmira, care-i o... poamă bună. Vreo cîţiva care nu prea aveau motivele lor, au lăsat să se înţeleagă că ei ar şti ceva, că e o poveste mai veche, că de aia a fost mutat Şefu’ aici, la ei, dar se vede că n-a tras toate concluziile şi perseverează.
        Şi aşa a apărut în privirile unor oameni un fel de nouă atitudine, un fel nou de a-l cerceta, pe care, fiind prea ocupat, Şefu’ nu s-a gîndit să încerce să şi-l explice. Chiar şi în privirea soţiei, întîrziind mai mult ca de obicei asupra lui, i s-a părut a întrezări ceva. Dar a pus totul pe seama faptului că-l compătimea pentru prea multele ore de muncă, deşi modul în care îi cerceta gulerele cămăşii, în care i se apropia de haine, căutînd în a afla în ele parfumuri străine, ar fi putut să fie un semnal de alarmă. Numai că soţia nu putea să pună totul pe seama unui telefon şi nu vroia să strice liniştea casei pentru atîta. Ori poate vroia să-şi adune argumente pentru o discuţie serioasă, decisivă. Niciodată nu pot fi înţelese intenţiile soţiilor. Sufletul lor este mai complicat ca labirintul din Knosos.
        Numai cînd i s-a cerut să dea o declaraţie în legătură cu relaţiile extra-conjugale, Şeful s-a revoltat. Tovarăşa Bulbuc a avut parte să asiste la revolta şefului. Nu chiar lîngă, dar în imediata apropiere. L-a auzit strigînd la musafirul cu care v-am făcut cunoştinţă cu cîteva rînduri mai înainte. Striga la musafir fără pic de reţinere: „Sînteţi nişte neisprăviţi! Vă luaţi după tot felul de vorbe! Ieşi afară! Ieşi afară!"
        Şi tovarăşa Bulbuc n-ar putea spune nici pînă în ziua de azi dacă Şeful s-a limitat doar la a-l alunga cu vorbe pe musafir. Dar ce poate spune sigur, după cum declară cui vrea s-o asculte, este că musafirul a ieşit precipitat din birou, trăgîndu-şi după el servieta nu tocmai nouă şi rostind din mers: „Ai auzit, tovarăşa... Ai văzut, tovarăşa... M-a bruscat tovarăşul!"
        Numai că tovarăşa Bulbuc, fără să o trădeze prin ceva, era în culmea fericirii. I-o făcuse Şefului!
        Şef care, liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, a învăluit-o doar peste cîteva minute cu o privire calmă şi — stupoare! — a început să i se confeseze:
        — Auzi, dumneata, tovarăşa Bulbuc, să mă suspecteze pe mine de viaţă dublă?! Ce zici de asta?!
        — E’, nu se poate, cum aşa? — a sărit, viu revoltată, tovarăşa Bulbuc. Tocmai pe dumneavoastră?!
        — Da, pe mine! Şi auzi cu cine? Cu una, Palmira. Dumneata ai auzit de Palmira?!
        Tovarăşa Bulbuc a roşit toată. Şi-a perdeluit ochii cu genele într-un gest de mironosiţă întîrziată şi a mărturisit:
        — Nu, mă scuzaţi, tovarăşu’, eu n-am auzit de Palmira.
        — Poate, totuşi, ai auzit cumva, tovarăşa Bulbuc, şi nu ştiu eu? — a perseverat şeful, cu blîndeţe, în timp ce tovarăşa Bulbuc simţea că-şi pierde siguranţa. Din glas şi din suflet.
        Răspunsul ei continua totuşi să se agaţe de odgoanele consecvenţei: „Nu şi nu, n-a auzit."
        Atunci, după multe asemenea nu-uri, pînă departe în hala întreprinderii, s-a auzit răgetul Şefului:
        — Ba, ai auzit, tovarăşa Bulbuc! De mîine să nu te mai prind aici! Ieşi afară!
        Şi, întorcîndu-se, a rostit nişte vorbe care o vor nelinişti pînă la pensie pe tovarăşa Bulbuc:
        — Palmyra-i un oraş, nefericito!
        Ultimul cuvînt, treacă-meargă, i-l mai putea ierta. Dar nu-şi va putea ierta „lapsusul geografic". Căci tovarăşa Bulbuc, nu-i aşa, se considera o tovarăşă cultă. Cunoştea la perfecţie toate secţiile şi citea frecvent toate almanahurile. Şi de iarnă şi de vară.
        ...Le citea şi acum. Dar cu alţi ochi şi cu alte sentimente. Şi în altă parte. Că Şefu’...

(Perpetuum comic ’84, pag. 22)

Vezi toată postarea

Învăţarea dragostei

Dragostea are nevoie de istorie
Ca să ştie unde-a ajuns şi de unde-a plecat,
Şi ce generali au condus-o-n victorie
Şi cine pe cine şi cum a trădat...

Dragostea are nevoie de geografie,
Pentru că intervin anumite distanţe
Şi lungi despărţiri ce nu pot să fie
Trecute cu vagi gînguriri de romanţe...

Dragostea are nevoie de fizică
De legile ei, demonstrate durabil;
Şi nu pot să cred ce-mi explică timizii că
Aici e doar abur, şi doar inefabil...


Dragostea are nevoie de anatomie,
Cît de sărac, tot moşteneşti un trup;
Hrănim cu trupul nostru, de-o vecie,
Iubiţii cu aprinşii ochi de lup...

Şi-apoi, geometria, dacă de soi e,
Şi-algebra, deloc învăţată uşor;
Doamne, de cîtă şcoală avem nevoie
Pentru puţină dragoste, uneori...

(Perpetuum comic ’83, pag. 230)

Vezi toată postarea

Vraciul

        Speriat ca un pisoi, Alan Austen urcă nişte scări şubrede, scrutînd vreme îndelungată întunericul de pe palier, pînă găsi numele pe care-l căuta, scris nedesluşit pe o uşă. O deschise, aşa cum i se spusese, şi se trezi într-o cămăruţă fără altă mobilă decît o masă simplă de bucătărie, un balansoar şi un scaun obişnuit. Pe unul din pereţii murdari, pămîntii, se aflau două rafturi cu cel mult 10—12 sticle şi borcane. În balansoar şedea un bătrîn care citea ziarul. Fără să scoată o vorbă, Alan îi întinse cartea de vizită.
        — Şezi, domnule Austen, zise bătrînul politicos. Îmi face plăcere să te cunosc.
        — Am auzit că aveţi un anumit amestec care are... ă... efecte de-a dreptul extraordinare, începu Alan.
        — Scumpe domn, sortimentul meu nu e prea bogat. Nu mă ocup de laxative şi de leacuri pentru dureri de dinţi, dar oricum e destul de divers. Cred că nimic din ceea ce vînd eu nu are efecte care ar putea fi considerate banale.


        — Păi, adevărul e că...
        — De exemplu aici — îl întrerupse bătrînul, întinzînd mîna după o sticluţă de pe poliţă —, aici e un lichid incolor ca apa, aproape insipid, gustul nu i se simte deloc în cafea, vin sau altă băutură. Şi nu poate fi detectat cu nici una din metodele cunoscute de autopsie.
        — Vreţi să spuneţi că e o otravă? întrebă Alan din cale afară de speriat.
        — Dacă vreţi, puteţi să-i spuneţi şi soluţie de curăţat mănuşile. Se prea poate să fie bună pentru curăţat mănuşile. Eu, unul, n-am probat-o. S-ar putea numi şi soluţie pentru curăţat oameni. Uneori şi oamenii au nevoie să fie curăţaţi.
        — Dar n-am nevoie de aşa ceva!
        — Cu atît mai bine! replică bătrînul. Ştii ce preţ are? Pentru o singură linguriţă — suficientă de altfel — cer cinci mii de dolari. Niciodată mai puţin. Nici măcar cu un cent.
        — Sper că nu toate leacurile dv. costă la fel de mult, zise Alan îngrijorat.
        — A nu, Doamne fereşte! N-ar avea rost să cer un asemenea preţ pentru un filtru de dragoste, de exemplu. Tinerii n-au mai niciodată cinci mii de dolari. Dacă i-ar avea, la ce bun asemenea leacuri?
        — Mă bucur să aud ce-mi spuneţi.
        — Uite cum văd eu lucrurile, reluă bătrînul. Dacă-l satisfaci odată pe un client cu un articol, cu siguranţă va reveni cînd are nevoie de altul. Chiar dacă e mult mai scump. La nevoie, va strînge cureaua şi va aduna banii ca să-l cumpere.
        — Aşadar, chiar vindeţi filtre amoroase? întrebă Alan.
        — Dacă n-aş vinde filtre de dragoste, nu ţi-aş fi pomenit de cealaltă chestiune. Numai cînd poţi satisface toate cererile îţi dă mîna să spui lucruri atît de confidenţiale..
        — Dar aceste filtre, vru să ştie Alan, nu sînt doar... doar... ă...ă...
        — A nu, răspunse bătrînul. Efectele lor sînt permanente şi dăinuie mult după simplul impuls întîmplător. Acesta, însă, este inclus în efectele lor. Da, da, e inclus. Din belşug şi insistent. De-a pururi!
        — Dumnezeule! strigă Alan, apoi încercînd să adopte un aer de detaşare ştiinţifică: Vai ce interesant!
        — Şi nu uita nici aspectul spiritual al lucrurilor.
        — Cîtuşi de puţin!
        — Ele înlocuiesc indiferenţa cu devotamentul, insistă bătrînul. Dispreţul cu adoraţia. Dă-i domnişoarei doar o picătură din asta — nici nu i se simte aroma în oranjadă, supă sau cocteiluri — şi oricît de neserioasă ori zăpăcită ar fi, se va schimba radical. N-o să mai dorească altceva în viaţă decît singurătatea şi prezenţa dumitale.
        — Asta nu prea îmi vine să cred. A mea se dă în vînt după petreceri.
        — N-o să-i mai pese de ele nici cît negru sub unghie. O să-i fie şi frică de ele, din pricina fetelor frumoase pe care le-ai putea întîlni acolo.
        — Chiar credeţi că o să fie geloasă? Pe mine?! strigă Alan.
        — O să fie, după ce soarbe din leacul ăsta. N-o s-o mai intereseze nimic altceva în viaţă.
        — Splendid!
        — O să vrea să ştie tot ce faci. Tot ce ţi s-a întîmplat în cursul zilei. Fiecare cuvînt, fiecare amănunt. O să vrea să ştie la ce te gîndeşti, de ce zîmbeşti deodată, de ce te-ai întristat...
        — Asta înseamnă iubire! se entuziasmă Alan.
        — Sigur, admise bătrînul. Şi să vezi ce atentă o să fie, cum o să te îngrijească! N-o să te lase niciodată să te oboseşti, să stai în curent, să sari peste mese. Dacă o să întîrzii un ceas, o să moară de frică. O să se teamă că te-au omorît sau că ai căzut în braţele unei sirene.


        — Mi-e imposibil să mi-o imaginez astfel pe Diana!
        — N-o să ai nevoie să-ţi pui imaginaţia la încercare, îl asigură bătrînul. Dar apropo: întrucît sirene există întotdeauna, dacă întîmplător, mai tîrziu, vei călca eventual alături cu drumul, să nu-ţi faci griji. Pînă la urmă o să te ierte. O să fie teribil de jignită, fireşte, dar tot te va ierta — în cele din urmă.
        — N-o să mi se întîmple niciodată una ca asta, zise Alan cu aprindere.
        — Bineînţeles că nu, retractă bătrînul. Dar, dacă totuşi o fi şi-o fi să se întîmple, să nu intri în panică. N-o să divorţeze de dumneata. Şi nici n-o să-ţi dea vreodată vreun prilej de... nelinişte.
        — Şi cît costă acest leac minunat?
        — Nu e chiar atît de scump cum e soluţia de curăţat mănuşi, sau de curăţat oameni, cum îi zic eu uneori. Nu. Aceea costă cinci mii de dolari, nici un ban mai puţin. Pentru a folosi asemenea lucruri trebuie să fii mult mai în vîrstă decît dumneata. Trebuie să aduni ban cu ban.
        — Dar filtrul de dragoste?
        — A, ăla? îşi aminti bătrînul, trăgînd sertarul mesei de bucătărie şi scoţînd o sticluţă cam murdară. Doar un dolar... Ai să vezi ce eficace e!

Traducere de Andrei Bantaş

(Perpetuum comic ’83, pag. 217)

Vezi toată postarea

Schiţe microscopice (pc83)

        Am văzut un film colorat cu hemoglobina noastră.

        Să fii vultur şi să rămîi prizonier în coaja oului.

        Şi-a făcut tron de aur din acele de păr ale fecioarelor sărace.

        Avea un picior foarte frumos care strîngea averea la ciorap.

        Într-o zi nefastă au descoperit că poetul anonim fusese scriitor de vagoane.

        „Ca să-mi întîlnesc iubita, consum doar un sendviş", spuse mîncăul.


        Pe-aici şi privighetorile cîntă cu regionalisme.

        Cică ar fi stabilit un record mondial la somnul raţiunii.

        „Bucuraţi-vă de paragrafele mele", spune Legea.

        La percheziţie au aflat ca viaţa lui era trecatoare.

        Poetul X se bucură fiindcă va intra în antologia „Donatori de sînge cald ai secolului XX".

        A plecat la vînâtoare cu şoimul şi l-a împuşcat din greşeală.

        „Cred că aveţi un cancer, spuse semn medicul dar nu putem preciza diagnosticul decît după autopsie".

        „Ce-ar fi să ne calculăm bioritmurile, spuse ea prevăzătoare, să nu eşuăm în recifurile de la marginea patului".

(Perpetuum comic ’83, pag. 189)

Vezi toată postarea

Anecdote populare (pc83)

ARDELENEŞTI

La necaz

        Bai Mitru numa ce se urcă pe casă, cu treabă, ca să repare şindrila smulsă de vînt. La o mişcare, din neatenţie, îi alunecă piciorul.
        — Ioi! scapă bai Mitru. Piciorul îi alunecă şi mai tare.
        — Ioi, no! constată Mitru. Apoi, la desprindere, mai scoate un „ioi" şi cade. Spre norocul lui cade însă pe un stog de paie.
        — No, aşé! zice Mitru.

Curajul lui Andrieş

        Fratele mai mic se plînge lui Andrieş:
        — M-a nimicit Bică, ia te uită! Şi îi arată vînătaia de la ochi.
        — Bică, mă? Ia hai cu mine la el. Cînd ajung la cel cu pricina, Andrieş îi zice:
        — Mă, tu l-ai nimicit pe frate-meu?
        — D’ apoi.
        — Ia mai dă o dată, să văd. Şi Bică îi mai dă celui mic o palmă.
        — Cum, mă, dai în el de faţă cu mine? Nu mă vezi cît îs? Ia mai dă. Să văd dacă ai curaj.
        Bică loveşte şi a treia oară. Atunci Andrieş se întoarce spre frate-său şi zice:
        — Hai mă, să mergem, că ăsta nu ştie de glumă.

La gară

        Jancsi şi Julişka merg la gară şi cer două bilete de tren. Casierul îl întreabă pe Jancsi unde merg.
        — Păi nu spun, zice Jancsi.
        — Dacă nu spui nu pot să-ţi dau bilet, îl avertizează casierul.
        Iancsi se întoarce spre Julişka şi o consultă:
        — Tu ce zici? Să-i spun?
        — Zi-i, dragule, se învoieşte Julişka.
        — Apoi, tovarăşe casier, explică Jancsi, noi doi mergem la nuntă.


Mîngîiere

        Se întîlnesc pe stradă doi amici
        — No, de ce eşti amărît, baci Grigore? întreabă unul.
        — Cum să nu fiu amărît dacă mi-a murit un bou?
        Celălalt oftînd:
        — Eh, nu-ţi face griji că aşa ne-om duce unul după altul...

După chef

        Mihaly vine tîrziu acasă. Încearcă să traverseze camera în vîrful picioarelor dar nevastă-sa îl simte şi strigă:
        — Tu eşti, Mihaly?
        Amărît, omul, răspunde:
        — Ce bine ar fi să nu fiu eu...

Simţ practic

        Un ardelean hîtru urcă la Poiana Braşov cu autobuzul. La întoarcere în timp ce cumpără biletul, se miră:
        — Cum de costă la fel ca la venit?
        — E acelaşi drum, observă funcţionarul.
        — Ba nu-i, că la vale merge mai repejor şi îi mai scurt.

MOŢEŞTI

Dodolocea şt Sadoveanu

        Sadoveanu era un oaspete credincios al Văii Ierii, vale vestită în păstrăvi. Aşa l-a cunoscut pe Dodolocea, care, în zilele ploioase îl ajuta să-şi poarte raniţa şi armele de vînătoare de ciute. Într-o dimineaţă, aflînd că i-a decedat soţia, se apropie de pîrleazul care-l despărţea de gazda la care trăgea şi i se adresează:
Sadoveanu: — Ţi-a luat Dzeu pe lelea Ravecă, Dodoloce!
Dodolocea: (privind spre cer îi răspunde) —Mi-a luat-o, ţucui pancovea lui. Lasă-l să vadă şi el cu cine-am trăit eu!

Dodolocea la stăpîn

Bogătanul (strigînd la Dodolocea): — Unde eşti, mă, Tîndală?
Dodolocea: — Unde să fiu, stăpîne? Aici pe la poiată!
Bogătanul: — No, hai iute să vezi ce prunc fain mi-o făcut muierea! Place-ţi?
Dodolocea: — Place, doară, stăpîne!
Bogătanul (întinzînd pruncul gol puşcă, cu dosul spre el): No, ţucă-l dacă-ţi place!
Dodolocea: — Îl ţuc bucuros stăpîne. Să-ţi trăiască!
Un vecin (îl întrebă în şoaptă): — De ce te bucuri că-i fain plodul chiaburului?
Dodolocea: — Cum să nu mă bucur, vecine?, că de ieşea pocit, punea vina pe mine, că eu l-am făcut!

Dodolocea flăcău

Vecinul: — Ascultă, Dodoloce, de ce nu te însori?
Dodolocea: — N-am cînd, trebuie să am grijă de junincile acestea să le văd cît mai repede vaci.
Vecinul: — Chiar aşa dragi îţi sînt vacile?
Dodolocea: — D-apoi cum?!
Vecinul: — Nu vrei să-ţi dărui eu o nevastă?
Dodolocea: — Ţtt!
Vecinul: — De ce?
Dodolocea: — Cu nevastă mă îmbie toată lumea, dar cu vacă nu!

Campania electorală

Prefectul: — Cine are ceva de spus, să vorbească pe faţă!
Dodolocea: — Am vorbi noi da’ na e sete!
Prefectul: — Şi cine vă opreşte să beţi apă?
Dodolocea: — Foamea domnule, că de vorbe sîntem sătui!
Prefectul: — Nu ţi se pare că eşti obraznic? Vezi să nu-ţi lungesc urechile că sînt prea scurte pentru un măgar!
Dodolocea: — Or fi domnule prefect, da cred că sînt domni destui cărora ar trebui să le scurtăm, că sînt prea lungi pentru un om!

Dodolocea la şcoală

Învăţătorul: — Care din voi ştie unde am rămas cu lecţia trecută?
Elevii: — ???
Învăţătorul: — Chiar nu ştie nimeni?
Dodolocea: — Ştiu eu domnule învăţător!
Învăţătorul: — Poftim şi spune-ne!
Dodolocea: — Acolo unde mi-aţi ras două palme de-am văzut stele verzi, domnule învăţător!

La spovedanie

Popa: — Mărturiseşte-mi cu ce crezi c-ai păcătuit?!
Moţul: — Să vedeţi părinte. Cînd am fost la biserică şi am îngenunchiat, abia tîrziu mi-am dat seama ce mă împunge în coaste.
Popa: — Şi ce te împungea?
Moţul: — Pipa, c-o uitasem în şerpar împreună cu jaşcăul de tabac. Apoi să nu te trăznească D-zeu?!...
Popa: — Alt păcat mai ştii să-l fi săvîrşit?
Moţul: — Cum să nu părinte. Mai azivară, cînd la noi nu prea ai de lucru, am tunat în Scaunul Arieşului la secere, pe bucate, la un ungur tare de omenie, la care trag de multă vreme, că ne înţelegem ca fraţii.
Popa: — Bine, bine şi ce păcat ai făcut?
Moţul: — Apoi să vezi părinte. După hrana bună dată de gazdă, într-o dimineaţă, cînd eram la secere, mi-a venit să mărg pentru mine. Am lăsat secerea jos şi-am intrat într-o delniţă de cucuruzi.
Popa: — No, şi ce bai îi?
Moţul: — Bai mare părinte, că numai după ce m-am sculat de jos, am fo băgat de samă, c-am stat cu dinapoia cătră sfîntul soare.

Socoteala

Perceptorul: — Ascultă Dodoloce, lasă pruncul tău pe mîna mea. Are patru clase gimnaziale. Om îl fac.
Dodolocea: — Ştiu eu dacă are pricepere să umble cu banii?
Perceptorul: — Habar n-ai ce minte are copilul tău. Brici, nu alta. Cură intelighenţa de pe obrazul lui ca tencuiala de pe casă. Iese un perceptor din el clasa-ntîi.
Dodolocea: — Şi de ce nu-l faci perceptor pe feciorul d-tale, că-i şcolat?
Perceptorul: — Al meu e ştudent la iură!
Dodolocea: — Tăt ştudent?
Perceptorul: — D-apoi cum? De cinci ani îi tot în anul trei...
Dodolocea: — Atunci iese un potracăr din el, pe cinste...
Perceptorul: — Să te audă Dzeu Dodoloce, dar dacă ai şti cîte vaci m-a costat boul aiesta!...

Culese de V. Copilu-Cheatră

OLTENEŞTI

        Ce face olteanu cînd nu are ce face?
        Se dezbracă de haină, o pune într-un par şi o păzeşte să nu i-o fure cineva.

        De ce pun oltenii televizorul pe cuptor?


        Ca să nu răcească artiştii.

        Cine a inventat twistul?
        Oltenii cînd se apărau de cîini şi nu aveau la îndemînă un baston.

        Care este ultima dorinţă a olteanului?
        Fă-mă, Doamne, pămînt ca să văd şi eu cine mă sapă!

        De ce nu se ridică oamenii în picioare atunci cînd dau mîna cu un oltean?
        De frică să nu le ocupe locul.

        Cu ce măsoară olteanul porcul înainte de a-l tăia?
        Cu piciorul ca să vadă cîte perechi de opinci scoate din pielea lui.

        Care e ultimul popor migrator în România?
        Oltenii pentru că au invadat toate provinciile.

        Aflat la o rudă în Bucureşti, un oltean iese pe balcon să-şi scuture rogojina. Dar, din neatenţie, se apleacă prea mult şi cade împreună cu obiectul în stradă. Speriată de tragicul accident, lumea se adună în jurul lui şi întreabă:
        — Ce s-a întîmplat aici?
        — Nu ştiu, că şi eu abia picai, răspunde mucalit olteanul.

        De ce oltenii se îngroapă pînă la brîu?
        Ca să fie primii la învierea morţilor.

        De ce oltenii îşi iau rogojina cu ei la mare?
        Ca să se simtă ca la ei acasă.

        De ce-şi face olteanul casă rotundă?
        Ca să nu-l vorbească lumea la colţuri.

        Cum s-a scăpat olteanul de purici?
        I-a urcat în pod şi le-a luat scara.

        De ce oltenii nu se culcă niciodată cap la cap?
        Au mintea ascuţită şi se înţeapa

        De ce se culcă oltenii pe arătura?
        Ca să se cultive.

        De ce nu dorm doi olteni într-o cameră?
        Ca să nu-şi fure mintea unul la celălalt.

        După moarte, un oltean ajunge paznic în iad. I se dăduse în grijă un cazan cu smoală în care fierbeau bănăţeni. Rostul lui era să lovească în cap pe cel care încerca să iasă din cazan. Fiindcă ostenise de atîta treabă, cere să fie schimbat. I se satisface dorinţa şi i se încredinţează un cazan în care fierbeau olteni.
        — Cum este acolo? e întrebat după un timp.
        — Minunat, răspunde el. Dorm toată ziua, nu mă mai deranjează nimeni. Cum încearcă vreun oltean să se ridice din cazan, îl apucă ceilalţi olteni de picioare şi-l trag la fund.

        Un oltean călătorea în acelaşi compartiment cu un bănăţean. Olteanul mînca dintr-un peşte şi cînd şi-a terminat masa şi-a oprit capul peştelui.
        — De ce-ai oprit tocmai partea aia? l-a întrebat bănăţeanul.
        — Cine mănîncă cap de peşte se face deştept.
        Fericit că i se ivise ocazia să se deştepte şi el, bănăţeanul îi oferă olteanului 25 de lei în schimbul capului de peşte. Dar în timp ce-l mînca, îl întreabă pe oltean:
        — Cît a costat kilogramul de peşte?
        — Şapte lei şi cincizeci de bani.
        — Păi cu banii pe care ţi i-am dat eu puteam să cumpăr mai mulţi peşti, glăsui indignat bănăţeanul.
        — Vezi, surîse olteanul, abia ai gustat din capul de peşte şi-ai şi început să te deştepţi.

        Cînd românii voiau să facă un satelit, s-au gîndit să pună în navă o pereche de boi, o vulpe şi un oltean. Foarte mulţi admiratori ai lor s-au întrebat de ce s-a recurs la această selecţie. Răspunsul a venit prompt. Cu boii vor putea aduce de pe cer Carul Mare, cu vulpea cloşca cu pui iar olteanul, oricum, nu va veni cu mîna goală.

        Un oltean se întîlneşte cu un bănăţean care ducea de frîu o capră.
        — Unde duci boul ăla? întrebă olteanul.
        Contrariat, bănăţeanul se uită la animal, temîndu-se de vreo metamorfoza şi cînd e sigur că nu greşeşte, ripostează:
        — Eşti, chior, nu vezi că-i capră!
        — Păi eu cu capra vorbeam, răspunse olteanul.

Povestite de Gh. N. Dumitrescu — Bistriţa

(Perpetuum comic ’83, pag. 110)

Vezi toată postarea

Dacă aş fi valet al regelui

        Dacă las frîu liber gîndului, pot fi, pe rînd: şcolar, cetăţean englez pur sînge, locomotivă, miliardar, însuşi Ludovic al XlV-lea, mare industriaş, profesor, valet al regelui, şi cîte şi mai cîte. Iată-mă, de pildă, valet al regelui!
        Să văd, în sfîrşit, cum arată un rege în pijama, ciufulit, mahmur, rîgîind poate, după una din acele nopţi de orgie, ignorate de marii istorici. Pentru că, oricum, şi aceşti oameni pe care ni-i închipuim mereu în hlamidă, cu sceptrul în mînă, trebuie să aibă şi ei clipele lor de destindere, nu?
        Eu aş fi special însărcinat cu întreţinerea garderobei, veghind neîncetat ca îmbrăcamintea acestuia să arate impecabil. Treptat, i-aş cîştiga încrederea ajungînd să-i impun un anume costum pentru o anumită zi. Da, să fiu tiranul regelui! Iar mai tîrziu să pot povesti că dacă în cursul zilei trebuia declarat un război, eu îl îmbrac în bleumarin, cu cravata gris-moarată. Să-i îngrijesc lenjeria. Să-mi spun, dînd la negre o cămaşă: în asta se agita el, ieri, cînd cancelarul a venit să-l sîcîie cu Chestiunea Strîmtorilor!
        Să exercit o autoritate de valet al regelui asupra valeţimii subordonate: „Majestatea Sa vrea ca infuzia să fie mai caldă şi mai mentolată. Haide, băiatule, refă băutura!"


        Uneori, să mă încui în camera lui, să ţopăi pe patul mare cu baldachin, să-mi pun eşarfa stacojie a Ordinului Şoimul de Aur, să fac să lucească pe ţeasta mea diamantele Coroanei. Să-i copiez gesturile, să-i imit glasul, într-un cuvînt să mă vîr în pielea unui rege.
        Devenit mai degrabă confident decît valet, ar fi zile cînd ar închide uşa-n nas surorilor sale şi ambasadorilor şi nu m-ar suporta decît pe mine. Mi-ar dărui atunci felurite obiecte şi costume vechi cu totul noi, pe care ar urma să le port, la pensie.
        Cînd el ar muri, sau m-ar ajunge disgraţia sa, mi-aş vinde memoriile unei agenţii americane: „Opt ani cu regele Arganiei, gusturile şi capriciile sale, cuvintele şi viaţa sa secretă, dejunurile intime, femeile pe care le-a iubit şi cele de care a fost iubit."
        În aceste memorii aş povesti o mie de lucruri, o mie de cuvinte de duh, o mie de întîmplări reale sau ticluite:
— cum, senin şi drăguţ, ajungea să mă tutuiască sau să mă înjure murdar, după ce îi turnasem cel de-al zecelea pahar de whisky;
— de ce augusta sa mamă, foste regentă Beatrix, avea doar o influenţă secundară asupra lui, pe cînd eu ştiam să-mi fac interesele;
— cum, a doua zi după cîte o noapte albă, viaţa i se părea cenuşie şi gemete regale se înălţau din patul cu coloane răsucite: „Ah! Ce-aş mai abdica!" Dar n-a abdicat, căci eu ştiam să-l îmbărbătez...
        Pe scurt, în aceste pagini memorabile aş ţine mult să subliniez influenţa considerabilă pe care un simplu valet — dacă e valet al regelui! — o poate exercita asupra situaţiei internaţionale.
        Aş da, ca strălucită dovadă, amănuntele marginale ale celebrei întrevederi din 20 iulie 18.., în ajunul zilei de declarare a războiului. Aş evoca noaptea cînd, la o oră tîrzie, se anunţă marchizul de Straboldi, ambasadorul Xantiei. Nutrind un plan diabolic, pusesem la pîndă, în anticameră, pe unul din cei mai feroci doisprezece danezi ai regelui. Cînd antipaticul Straboldi intră, dulăul, pe care el vru să-l mîngîie, îi muşcă adînc mîna. N-ar fi de crezut cît de plină de urmări poate fi întîlnirea întîmplătoare a unui cîine danez cu un marchiz, pentru viaţa a două miliarde de oameni. Asta mai ales că şi aşa dispoziţia marchizului nu era din cele mai fericite: muşcătura ciinelui, apoi spălaturile cu apă sărată pe care m-am grăbit sa i le fac, înrăutăţiră totul. Pe de alta parte, regele — indignat de venirea marchizului la o oră atît de nepotrivită — contribui, cum se ştie din Istorie, ca întrevederea să se desfăşoare cu fulgere şi tunete...
        Pot, astfel, demonstra că apasă asupră-mi o grea răspundere în ceea ce priveşte deslănţuirea ultimului război mondial.

Traducere de V. Roban

(Perpetuum comic ’83, pag. 103)

Vezi toată postarea