Toastul

        O ştire publicată în presă a făcut înconjurul lumii: au dispărut atomiştii americani şi nu se ştie unde se află în prezent. Comentînd acest eveniment enigmatic, ziarele perorau: „Nu încape nici o îndoială că atomiştii au fost răpiţi de agenţii unor puteri necunoscute!" Pasămite, nici măcar fantezia gazetarilor nu fusese în stare să ghicească ce se întîmplase în realitate. Iar în realitate iată ce se întîmplase:
        Un individ oarecare, stînd în faţa căminului din cabinetul său luxos, citise în ziarele de seară declaraţia preşedintelui. Asociaţiei Atomiştilor Americani (A.A.A.). În declaraţie se spunea că noile cercetări din domeniul energiei atomice vor permite ca numai pentru un an să se realizeze o bombă cu o putere de distrugere de o mie de ori mai mare decît cele aruncate la Hiroşima şi Nagasaki.
        Individul lăsă ziarul, se ridică şi căzu pe gînduri. Acesta nu era altcineva decît milionarul Al-Capone, căpetenia cunoscutei bande de ucigaşi. Al-Capone îşi părăsise de mult îndeletnicirea. Întrucît suferea de o boală gravă de cord şi ştia că zilele îi sînt numărate. Îşi păstrase însă situaţia de lider şi vechea influenţa asupra ucigaşilor, spărgătorilor şi bandiţilor. Apelînd la ingeniozitate şi la marea forţă a banului, el făcu în aşa fel, încît toţi atomiştii fuseră capturaţi şi aduşi în somptuosul său palat din Florida. Îi  reţinu la cină şi le servi cele mai rafinate produse culinare şi vinurile cele mai alese. La încheierea cinei, Al-Capone se ridică, înălţă cupa şi rosti următorul toast;
        — Vreau să închin pentru prosperitatea bandei voastre... scuzaţi, am vrut să spun asociaţiei dumneavoastră!...
        Preşedintele asociaţiei se uită atent la el, încercînd să-şi dea seama dacă acea confuzie nu fusese intenţionată. Oare acest individ îşi bate joc de ei, sau îi omagiază cu adevărat?! Între timp, amfitrionul urmă:
        — Mai întîi, vă rog să mă iertaţi dacă aţi ajuns aici într-un mod atît de puţin obişnuit. Dar dacă v-aş fi trimis invitaţii, e puţin probabil că aţi fi considerat potrivit să le onoraţi. Dumneavoastră, bineînţeles, sînteţi convinşi că nimic nu vă leagă de noi, că nu avem nimic comun. La prima vedere, aşa se pare, iar eu n-aş fi putut niciodată să fiu atît de încrezut, încît să mă consider egalul unor asemenea titani ca dumneavoastră. Într-o singură clipă, dumneavoastră puteţi ucide sute de mii de bărbaţi, femei, bătrîni şi copii, în timp ce eu, în toată viaţa mea, trăită la Chicago, n-am ucis decît vreo cinci sute de oameni, şi aceia numai bărbaţi. Doar prin atît am devenit celebru. De aceea, eu pot mai bine decît oricare altul să apreciez eforturile dumneavoastră. Cinci sute de mii de oameni dintr-o singură lovitură! E drept, am avut multe ajutoare, dar noi nu dispuneam decît de revolvere... Şi puteam noi oare bănui că în curînd veţi apărea dumneavoastră cu asemenea capacitate mortală în mîini şi atîta tărie de inimi? Mi-e şi ruşine cînd mă gîndesc la capacitatea noastră atît de redusă. În comparaţie cu realizările dumneavoastră, tot ce-am făcut noi e un joc de copii. Şi dacă pentru strădania mea modestă am fost gratificat cu titlul de „Criminalul Nr. 1". atunci zău că nu ştiu, domnule preşedinte, ce titlu meritaţi dumneavoastră? Da, timpul nostru a trecut, iar bravurile noastre au rămas în paginile vechilor gazete. Acum, e ziua dumneavoastră, căci orice timp îşi are eroii săi. Permiteţi-mi, deci, ca în numele meu personal şi al „băieţilor" mei să vă felicit şi să înalţ aceasta cupă pentru succesele dumneavoastră. Trăiască banda cea nouă... Am vrut să zic „Asociaţia"!
        Al-Capone uscă paharul dintr-o sorbitură, apoi se aşeză cuviincios pe scaun. Oaspeţii şedeau cu privirile plecate, feţele unora se împurpuraseră de ruşine, iar alţii îşi ştergeau fruntea asudată. Toţi tăceau. Preşedintele „Asociaţiei" se ridică, iar ceilalţi îi urmară exemplul. Ruşinîndu-se să se privească în ochi, tăcuţi ca la o înmormîntare, atomiştii părăsiră banchetul. Iar preşedintele îi rugă pe toţi să păstreze cu stricteţe secretul acestei întîlniri.
        Emoţionat din cale-afară, Al-Capone nu putuse să doarmă în noaptea aceea. Ştia că sfîrşitul îi e aproape; ultima filă a vieţii lui fusese întoarsă. Dar el predase ştafeta în mîini ferme şi le adresase succesorilor cuvîntul de adio.
        Ziua următoare, ziarele publicau în paginile lor două fotografii-portret: a lui Al-Capone — cu prilejul decesului, şi a preşedintelui A.A.A. — cu ocazia revenirii la îndatoririle sale de serviciu, după îndeplinirea unei misiuni speciale.

În româneşte de ILIE BĂDICUŢ

(Perpetuum comic ’86, pag. 228)