— Nu suport ideea de a-ţi înşela bărbatul. Făcea o pauză răutăcioasă, şi conchidea: Cred că e foarte urît!
Îşi supraveghea colegele, vecinele, mai ales pe cele căsătorite. Cînd surprindea o privire suspectă, un surîs dubios, venea acasă ca o fiară. Îşi pierdea cumpătul:
— Nemernica, ar trebui să-i fie ruşine! Femeie căsătorită, cu copii!
Ore în şir nu vorbea despre altceva. În enervarea ei, sfîrşea certîndu-se cu soţul. Valverde, într-o pijama cu dungi, tremura în faţa acestei virtuţi agresive. Refugiindu-se în spatele ziarului, ca după o baricadă, murmura:
— Mai încet, Luci! Mai încet!
— Să vorbesc încet? De ce? Asta-i bună! La urma urmei sînt sau nu sînt în casa mea?
— Te aud vecinii.
— Puţin îmi pasă!
Valverde suferea de astm. Slăbănog, cu braţele subţiri şi lungi ca ale Oliviei lui Popey, era din cale afară de timid. Cîteodată, în gîndurile sale îşi imagina o luptă corp la corp cu nevastă-sa. Cu toate că era femeie, Luci era mult mai bine făcută. Şi nu încape îndoială că avea un avantaj zdrobitor faţă de el. Superioritatea femeii nu era numai fizică. Nu. Ceea ce o făcea intolerantă şi agresivă era chiar virtutea sa, care o încuraja. Cum se simţea o soţie supercorectă, deasupra oricăror bănuieli, trăia aruncîndu-i în faţă soţului această fidelitate. Nu trecea o zi fără să nu-i spună:
— Femeie ca mine nu există!
— Am spus eu altfel?
— N-ai spus, dar ai insinuat!
— Oh, Luci!
Ea îl împingea cu degetul în pieptul descărnat, şi exploda:
— Bărbaţii sînt măgari! Nu ştiu să preţuiască o femeie cinstită! Îţi spun un singur lucru: Ar trebui să mulţumeşti cerului că ai o soţie ca mine!
Fără îndoială, ea se purta urît cu el, chiar foarte urît, îl înfrunta chiar şi cînd aveau musafiri. Se justifica astfel:
— Nu-mi plac distracţiile pentru că sînt nişte prostii. Dar nu te-am înşelat niciodată. Ai înţeles?
Avea şi ea o slujbă, fiindcă soţul ei cîştiga destul de puţin. Pentru a evita echivocurile, umbla înfofolită. A umbla aşa era una dintre normele ei de femeie serioasă. Poate din cauza acestei ferocităţi fiziologice, sau pentru alt motiv, nu avea nici o neplăcere pe stradă. Şi nu pentru că ar fi fost urîtă. Se înfuria pentru o simplă privire. Odată, în autobuz, un domn în floarea vîrstei, care se afla pe scaunul din faţa ei, o privi de vreo două-trei ori în timpul cît a durat călătoria. Luci îl întrebă atunci, tare, ca să auda toţi:
— Nu mă cunoşti, nu-i aşa?
Bărbatul, cu urechile ca focul, puţin a lipsit să nu intre sub banchetă. Cîţiva tineri prost crescuţi rîseră. Şi cînd Luci era aproape de coborîre, a izbucnit:
— Dai peste tot felul de neruşinaţi care ar trebui bătuţi!
Într-o zi, o vecină ciocăni la uşa ei. Luci apăru în halat. Cineva o chema la telefon.
Se miră.
— Pe mine?
Se duse repede. Era o voce de bărbat:
— La telefon, admiratorul dumitale.
Înaintea indignării veni uimirea:
— Cum?
— Am pentru dumneavoastră o mare simpatie.
Era prea de tot! Cu toate că era în casa unor străini, sau poate tocmai de aceea, făcu un scandal enorm.
— Ascultă, obraznicule, neruşinatule! Eu nu sînt, ai auzit, eu nu sînt cine crezi dumneata! Şi află ca soţul meu e destul de bărbat ca să te înveţe minte!
Anonimul nu-şi pierdu cumpătul.
— Nu fi proastă, degeaba îmi spui tot felul de bazaconii etc... etc
Familia vecinei se desfăta cu o asemenea demonstraţie de virtute. Luci se întoarse acasă transpirată, dar fericită în fidelitatea sa. Niciodată nu s-a simţit atît de sigură pe condiţia sa de femeie cinstită, ca în timpul primirii telefonului.
Seara, cînd soţul s-a întors acasa, i-a povestit tot. Valverde era răcit şi înspăimîntat de astmul său.
Ascultă fără să comenteze. Luci aruncă bomba la sfîrşit.
— Bănuiesc pe cineva.
— Pe cine?
— În primul rînd să verific. Dar dacă este cine bănuiesc eu, o să-ţi cer ceva.
— Ce?
— Va trebui să-i tragi un glonţ în scăfîrlie.
— Eu? Neapărat eu? Mi-e milă!
— Dacă nu-i tragi tu, o fac eu.
Da, ea bănuia pe cineva. De şase luni, un vecin stătea la fereastră şi o pîndea. Îi urmărea plecările şi sosirile. Pentru ea nimic nu e atît de imoral la bărbaţi ca privirea. Şi vecinul, fără să scoată un cuvînt, rostogolea peste ea privirile cele mai insinuante. Gestul lui era atît de enervant, încît Luci se interesă de el. Află lucruri incredibile: încă tînăr, 30 şi ceva de ani, era întreţinutul unei bătrîne bogate. Şi Luci, în ciuda faptului că găsea oribil ca un bărbat să fie întreţinut de o femeie, avea o oarecare milă pentru el. Ulterior află şi numele donjuanului: Adriano.
— În ziua de azi bărbaţii nu mai respectă nici femeile căsătorite!
Spunea asta în faţa oglinzii, întinzîndu-şi pe faţă o cremă împotriva ridurilor. Soţul, întins în pat, tăcut, cu spaima permanentă a sufocării, îşi privea soţia şi se gîndea. Avea un prieten care era înşelat într-un mod mizerabil. Tocmai de aceea soţia îl trata ca pe un prinţ. Şi întotdeauna, cînd se întorcea de la o întîlnire amoroasă, îi aducea soţului o amintire. Valverde aproape că-şi invidia prietenul.
În ziua următoare, pe drumul spre autobuz, îşi întîlni admiratorul. A fost o iluzie sau chiar i-a zîmbit? Se înfurie şi zise printre dinţi:
— Ce neobrăzare!
În autobuz, călători foarte preocupată. Era clar că mizerabilul nu se limita numai la o admiraţie discretă, aproape respectuoasă. Nu. Strîngea cercul. Toată ziua, la servici, se simţi intrigată. Mai rău a fost la întoarcere, după-amiază: individul era pe stradă, într-o cămaşă sport, verde deschis, cu mînecă scurtă. Pentru prima oară Luci constată că avea braţe puternice şi frumoase, ceea ce nu era de mirare, dat fiind faptul că duminica făcea sport pe plajă. Lipsea acum un singur lucru: ca bărbatul să-i spună ceva. Dacă ar fi făcut asta, Luci ar fi fost în stare să-i rupă umbrela în cap. În cele din urmă, femeia se îmbolnăvi de gripă şi cîteva zile nu ieşi din casă. Soţul plecă foarte vesel, spunînd că se duce să joace la curse: visase că ieşise cîştigător calul său preferat. Fantezia Luciei căpătă aripi şi îşi închipui aventura cea mai electrizantă: vecinul va profita de absenţa lui Valverde şi va da buzna în casă. Putea să tragă zăvorul la uşă, dar n-a făcut-o. La patru fix, se întîmplă neprevăzutul: un comisionar îi aduse o cutie cu orhidee. Nici un cartonaş cu numele expeditorului. Luci tremura. Pentru prima oară în viaţă înţelegea fragilitatea sexului slab, imensa neajutorare a femeii. Să-i spună soţului? Nu, niciodată. Valverde, în ciuda astmului, îl putea împuşca pe admirator. Pe de altă parte, admitea deja că vecinul nutrea pentru ea mai mult decît un simplu entuziasm. Cine ştie dacă nu era dragoste? Mare, de neuitat, fatală? Seara, Valverde sosi fericit. Văzîndu-l, Luci avu un şoc, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată: arăta lamentabil. Şi nu putu să nu observe contrastul dintre braţele sale subţiri şi cele ale admiratorului. Valverde vru s-o sărute; ea se feri sîcîită.
— Termină!
Sărmanul îşi frecă mîinile, bucuros.
— Am cîştigat la curse!
Nu-l crezu. Deschise radioul, dar gîndul ei era în altă parte. Deodată. Valverde apăru în pijama, cu bluza fără mîneci şi întrebă:
— Ai primit florile?
— Care flori?
— Pe care ţi le-am trimis?
Păli:
— Tu erai?
— Desigur! Ţi-am spus că am cîştigat la curse!
— Deci tu ai fost? Dar nu e posibil! Unde s-a mai văzut ca soţul să trimită flori soţiei?
Cînd Luci se convinse, în sfîrşit, se lăsă pradă furiei şi răcni la soţul deja copleşit:
— Idiotule, cretinule, amărîtule!
Sfîrşi într-o criză de plîns. Fără a înţelege ce se petrece cu ea, Valverde se gîndea la soţia prietenului care era necredincioasă şi în acelaşi timp atît de tandră cu soţul ei.
În româneşte de DOINA LINCU
(Perpetuum comic ’86, pag. 230)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu