„N-o să mai iubesc", zisese
Biata-mi inimă naivă.
Dar văzîndu-te pe tine,
A căzut în recidivă.
*
Supărările iubirii
Sunt ca ploile cu soare:
Repezi, dar cu cît mai repezi
Cu atît mai trecătoare.
*
Musafiri la mine-acasă,
Fără să-i poftesc vreodată,
Am un şoarec, doi painjini
Şi, din cînd în cînd, o fată.
*
La fereastra ta-mi zîmbiră
Toate florile din glastră,
Numai floarea cea mai dulce
A fugit de la fereastră.
*
Cum pierzi noaptea cu cetitul!
Am trecut din întîmplare
Şi-mi venea, aşa, să intru
Şi să suflu-n lumînare...
*
Zici că la război, iubito,
Vii cu mine fără preget...
O, dar cum plîngeai asară,
Cînd te-ai înţepat la deget!
*
Greu mi-i, dragă, fără tine
Şi te chem de-atîtea ori,
- Nu din zori şi pînă-n sară,
Cît din sară pînă-n zori...
*
Multe-i spun cînd nu m-ascultă.
Dar tresar şi tac din gură
Cînd, c-un zîmbet, îşi ridică
Ochii de pe cusătură.
*
Ochii negri, faţa albă,
Păr întunecat şi mare,
Inima - un sloi de gheaţă.
Alte semnalmente: n-are.
*
Draga mea, fără cuvinte,
Doar din ochi pricepe toate.
Numai cît mă uit la dînsa
Şi-mi răspunde: Nu se poate!
*
„Toate-s vechi", a zis poetul.
Chiar şi cîntecul acesta
A mai fost, odinioară,
Publicat în Zend Avesta.
(Perpetuum comic ’86, pag. 3)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu