Vecini de atelier

(Perpetuum comic ’86, pag. 170)

Vezi toată postarea

Papă-lapte

        N-am văzut în viaţa mea un om mai nenorocit, o fiinţă căreia să-i plouă zilnic în casă şi căruia să-i curgă belelele gîrlă ca lui Titel. Mă şi enervez cînd îl văd mereu cu ochii în lacrimi şi cu glasul plîngăcios.
        — Ce ţi s-a mai întîmplat, dragă, ce-ai mai păţit de eşti ca o curcă plouată? îl întreb.
        — Ştii ce sînt eu? mă întreabă, la rîndul lui.
        — Ce?
        — Un papă-lapte.
        — Cine ţi-a zis asta?
        — Nevastă-mea. Azi dimineaţă, la cinci şi un sfert, a urlat la mine: „Scoală, mă, papă-lapte, fii şi tu gospodar, cap de familie, du-te la piaţă, ia nişte spanac şi nişte ridichi, ia pîine şi lapte, nu dormi pînă la prînz, ca un trîntor!" Auzi, cică dorm pînă la prînz! Eu, care sînt în picioare la şase jumătate, ca să mătur prin curte, care-mi fac singur patul şi îi aduc şi ei cafeaua la nas!?
        — Şi? Te-ai dus la piaţă?
        — M-am dus, bineînţeles. Dar crezi că a fost mulţumită? Nu. „Măi, papă-lapte, mi-a zis, de unde-ai luat porcăria asta de spanac, care-i numai cotoare?!" „De la un ţăran", zic. „Îl duci înapoi şi i-l arunci în ochi! Dar ridichiie-astea dospite unde le-ai găsit? Ţi le-a dat cineva de pomană? De ce nu le încerci cu degetele, ca să vezi dacă sînt trecute?! Cum de te păcălesc toţi numai pe tine, mă, papă-lapte ce eşti!" Şi uite-aşa, nu mă scoate din expresia asta care mă scoate din minţi. Aş prefera să-mi zică ori cum — vită încălţată, idiot, ramolit, lepădătură — dar nu papă-lapte.
        — E vreo legătură între aceasta expresie şi faptul că-ţi place laptele?
        — Tocmai, că mie nu-mi place laptele, îmi dă colici. Cred că e vorba de o metaforă, fir-ar ea a dracului cu cine a inventat-o! Vrea să-mi dea de înţeles că nu sînt bun de nimic. Şi dacă mi-ar spune-o doar în intimitate, dar îmi zice şi în public. Mi-a zis-o şi la revelion, de faţă cu peste o sută de persoane cunoscute sau semi, după ce se pupase pe gură cu un tip necunoscut şi cu mustaţă pe oală: „Hai, papă-lapte, ţopăie şi tu, pupă-te şi tu!"
        — Şi te afectează chestia asta? îl întreb pe bietul Titel, care îmi producea, realmente, milă.
        — Bineînţeles. Pune-te în locul meu. După ce că sînt complexat la servici din cauza mediocrităţii profesionale, mă simt complexat şi acasă.
        — N-ai încercat să-i zici ceva în acest sens?
        — I-am zis. I-am zis-o franş: „Dragă, dacă mă mai complexezi, te las!"
        — Şi ea ce-a zis?
        — A pufnit-o rîsul. „Fugi dracului de-aici, că nici de asta nu eşti în stare!" Şi n-am fost. Dovadă că sînt, în continuare, cu ea.
        — N-am ce să-ţi fac. Tu eşti de vină. De ce ai luat-o?
        — Păi ce, eu am luat-o?!
        — Dar cine?
        — Ea m-a luat. Eram la munte, într-o excursie, cu un grup de fete şi băieţi. Mie îmi plăcea o puştoaică cu căciuliţă albă, roşcovană, sfioasă, dulce, liniştită. Ea, actuala mea nevastă, era cea mai drăcoasa şi zănatecă, făcea numai aiureli, noaptea a simulat un incendiu la cabană şi ne-a scos dezbrăcaţi în viscol, ne-a umplut bocancii cu zăpadă, ne-a pus lipici pe pîine în loc de unt, iar mie ştii ce mi-a făcut? Mi-a pus o pisică în raniţă, cînd am simţit că-mi mişcă în spinare, am leşinat. M-a frecat bine cu zăpadă, pînă mi-am revenit, după care mi-a zis: „Măi, papă-lapte, tu nu prea ştii de glumă, trebuie să te facă cineva bărbat, aşa c-o să mă mărit cu tine, n-am încotro".
        — Şi s-a măritat?
        — Da. În aceiaşi săptămînă. De atunci au trecut mai bine de zece ani. Ce mă sfătuieşti? Să pun piciorul în prag?
        — Dacă poţi...
        — Sau, eventual, să mai aştept şi alte dovezi şi abia pe urmă să introduc divorţ?!
        — Şi-aşa e bine.
        — Sau s-o reclam superiorilor ei de la servici?!
        — Eventual...
        — Sau să vorbesc cu mama ei?
        — N-ar strica.
        — Din păcate, mama ei seamănă cu ea. Ştii ce i-a făcut ieri lui bărbat-su, adică socrului meu?
        — Ce?
        — Pomenirea de patruzeci de zile.
        — Atunci du-te repede la un doctor.
        — Ce fel de doctor?
        — Un psihiatru.
        Titel se îngălbeni de frică.
        — Păi ce să-mi facă psihiatrul?
        — Să te vindece de complexele de inferioritate, să te pună pe picioare ca bărbat.
        — Ai dreptate, îmi spune el, gînditor. Există, oare, medicamente care să-i dea unui soţ curaj în faţa nevestei?
        — Sigur că există.
        — Atunci am să mă duc la doctor. Mulţumesc pentru sfat.
        Titel se îndepărtă în aceiaşi clipă, iar eu văzui în mersul lui hotărît şi drept o evidentă schimbare în bine.

(Perpetuum comic ’86, pag. 24)

Vezi toată postarea

Cum să ne petrecem în mod plăcut orele de muncă

         Unii oameni se află în situaţia neplăcută de a nu şti ce să mai facă în timpul afectat muncii.
         Este adevărat că unii încearcă să şi-l facă mai variat prin plimbări într-un dute-vino. Alţii sparg monotonia obişnuinţei prin interminabile discuţii ale evenimentelor sportive.
         Sînt şi locuri unde momentele recreative se îmbină cu specializările în domeniul... cafelei sau servirea gustărilor. În alte instituţii, tagma feminină uzează cu succes de estetica cosmetică, iar cele lipsite de talent şi fantezie, pur şi simplu, croşetează.
         Toate aceste preocupări diverse suferă, totuşi, de o lipsă comună. Îndepărtează pe cei în cauză de colectivitate. De s-ar putea depăşi această deficienţă şi ar fi posibil ca într-un timp anume dat, fiecare lucrător să fie preocupat de aceeaşi activitate, să zicem executarea manichiurei în colectiv, aceasta ar fi un cîştig pentru societate. Din păcate, acest lucru pare a fi irealizabil, tocmai datorită unor persoane refractare simţului de organizare. Cu siguranţă că în cazul introducerii obligativităţii executării manichiurei, în mod organizat, în timpul orelor de lucru, mulţi s-ar găsi ca în timpul consacrat acestei activităţi să facă altceva. Ar face cafele ar jumuli găini sau, de ce nu, ar întocmi planuri de bătaie pentru viitorul campionat de şah, orăşenesc.
         Precis că acesta este şi motivul pentru care unele direcţii nu sprijină introducerea manichiurei în diferite birouri, sau impunerea jocului de şah la diferite servicii. Mulţi ar cere să fie absolviţi, prezentînd chiar certificate medicale drept dovadă că nu sînt apţi pentru astfel de activităţi.
         Aceeaşi reacţie s-ar produce şi în cazul în care, în timpul serviciului, ar fi programate discuţii obligatorii cu caracter sportiv. Iniţiativa s-ar lovi de o puternică rezistenţă. Argumentul principal ar fi că sarcinile, ca şi exigenţele producţiei au crescut şi, deci, timpul de lucru nu le permite aşa ceva.
         Sînt sigur că procentul real al partidelor de şah susţinute în timpul producţiei, nu sînt cunoscute forurilor competente. Astfel că, eventualii campioni rămîn total necunoscuţi. În schimb se află doar nişte fapte generale, şi anume, că mai sînt unii — care datorită multiplelor preocupări, sau, mai bine zis, organizării necorespunzătoare a muncii, nu sînt în stare să-şi petreacă, în mod plăcut, timpul de lucru. În astfel de dificultăţi, trecătoare, deocamdată nu le putem oferi un leac universal. Poate, cu timpul, progresele înregistrate de omenire, vor aduce şi în această direcţie rezultatele dorite. Ori se va ajunge la generalizarea muncii conştiincioase, ori vor fi incluse în rezultatele muncii şi partidele de şah...
         În momentul de faţă, nu ne putem preocupa decît de pretenţiile unor anumiţi indivizi, întrucît propunerile şi sugestiile noastre n-au şanse să devină colective, pentru simplul motiv că societatea noastră ca urmare a unor idei bine concepute, ţine morţiş la nişte reguli de conduită în muncă.
         De pe urma unor astfel de idei, se ştie că, pe diferite şantiere, trebuie să se desfăşoare o susţinută activitate de construcţie. O astfel de concepţie rigidă este, de fapt, o veche tradiţie a societăţii noastre, încă de pe vremea cînd orice constructor, ce se dovedea a fi numai un suporter, nu şi un participant, era pus pe liber.
         După cum am putut constata, pe viu, pe unele şantiere, astfel de rămăşiţe ale trecutului au fost învinse. Chiar şi cei care întîmplător sînt uneori, martorii oculari ai unor scene inedite. Pe un şantier, unul lucrează şl cinci se uită. Trebuie să recunoaştem că situaţia este destul de neplăcută, întrucît susţinătorii ajung să se plictisească, să-şi piardă entuziasmul, de atîta inerţie. Conducerea şantierului ar trebui să asigure celor cinci privitori petrecerea timpului de muncă în mod plăcut şi atractiv. După părerea mea, este o mare greşeală să laşi nişte oameni să privească, stînd degeaba ore întregi. Este poate, tot atît de obositor, dacă nu chiar mai obositor, decît atunci cînd ai lucra. Iată de ce şi în acest caz, se pune problema importantă: cum s-ar putea, totuşi, petrece timpul de muncă, în mod plăcut şi atractiv?
         Şi colecţionarii de timbre ar putea iniţia nişte schimburi valoroase, iar valoarea acestora ar creşte deoarece societatea nu cere, din partea oamenilor muncii, asemenea îndeletniciri, pe gratis.
         Chiar şi odihna este mai plăcută în timpul orelor de lucru. Paznicii pot să confirme ce repede îi apucă somnul şi, mai ales, cît de plăcut este să dormi în timpul serviciului. Una este să dormi plătit şi cu totul altceva să dormi în timpul consacrat somnului.
         S-a constatat, de asemenea, că şi mîncarea este mai gustoasă la locul de muncă. Bucata devine mai apetisantă atunci cînd este îmbucată pe furiş. Este o adevărată plăcere ca individul să devoreze salamul, slănina sau brînza, ca pe un dar secret dat de societate. O astfel de gustare capătă valoarea unei delicatese. Chiar şi medicii au început să descopere efectele binefăcătoare ale alimentelor consumate la serviciu. Cunosc un caz în care un cetăţean, din lipsa apetitului, a slăbit într-atît încît părea irecuperabil. Un medic modern i-a prescris un regim alimentar adecvat, cu condiţia ca acesta să fie consumat numai în timpul lucrului, adică pe ascuns! N-au trecut nici două luni şi respectivul s-a înzdrăvenit. Concluzia: mîncarea în timpul serviciului, face minuni.
         Cele arătate demonstrează clar că, multe persoane ştiu să folosească timpul de muncă în mod plăcut şi util.
         Este adevărat că aceste rezultate sînt încă limitate, ca urmare a faptului că şi cele mai reuşite încercări novatoare au eşuat datorită tradiţionalismului organizatorilor sau majorităţii lucrătorilor care au ripostat în faţa unor astfel de iniţiative reconfortante. Aceştia, încă mai susţin că munca trebuie retribuită...

În româneşte de LUCIA ILLES

(Perpetuum comic ’85, pag. 178)

Vezi toată postarea

Cum vă place

I.

        De astă-dată, Făt-Frumos şi Cosînzeana nu mai aveau nici o scăpare. Inutile erau toate îndemnurile adresate măgarului de cal, că acesta dădea vizibile semne de oboseală, se poticnea tot mai des.
        Din spate se auzea, mereu mai desluşit, un duruit, un clefăit, un hohotit, un scrîşnit! Venea Zmeul, nebun de furie, ars de gelozie, capabil de orice nebunie...
        Cosînzeana aruncă în spate un piepten şi acesta fiind produs la o cooperativă specializată, îşi rupse dinţii cînd căzu pe pămînt. De aceea, nu se făcu pădure deasă, doar un fel de pepinieră pe care Zmeul o străbătu cît ai spune „acid dezoxiribonucleic". Făt-Frumos dădea pinteni murgului şi acesta-l înjura ca la uşa cortului, pre limba lui.
        Aruncă atunci Cosînzeana o piatră de brichetă şi, mintenaş, crescu acolo o stîncă formată din mai multe. Dar Zmeul, mîrîind, clefăind sinistru, hohotind etc. o ocoli frumos şi-i zări pe-o vale jos. Acum chiar că era foarte aproape şi-i ameninţă cu răzbunarea, descriindu-le, în parte şi întreg, caznele la care-i va supune de cu zori şi pînă-n seară, şi invers.
        Făt-Frumos privi spre fată şi-o văzu zîmbind.
        — Eşti nebună? Rîzi ca proasta? Zmeul ne prinde şi... basta!
        Dar Cosînzeana, zîmbind mereu, făcînd gropiţe, îi răspunse calm:
        — Prost mic şi dulce!
        După care aruncă în urmă o pilă. Zmeul ajunse curînd lîngă ea, se aplecă, o ridică, o privi, iar o privi şi, într-un tîrziu, zîmbi:
        — În fond, ce-am eu, dom’le, cu băiatul ăsta?
        După care făcu urgent cale întoarsă şi trăiră toţi pînă la capăt.

II.

        Ajunse Făt-Frumos la castelul Zmeului, într-o după-amiază, pe cînd Zmeul era plecat cu treburi zmeieşti, cum se spune în poveşti. Nici nu descălecă bine că şi începu să strige:
        — Alo! Cosînzeano! Ieşi la geam! Eşti surdă, neam?
        Apăru fata în geam, frecîndu-se la ochi şi întinzîndu-şi rimelul:
        — Ce strigi ca viţelul, la poarta 9? Nu ştii că între orele 15 şi 18 gălăgia, strigătul, scuturatul de covoare sînt interzise?
        — Păi, ce, eu am venit să scutur covoare? Abia mă ţin pe picioarele... calului!
        Acesta confirmă cu tristeţe demnă.
        — Las’ că vine Zmeul acasă şi te scutură el ca pe un covor... ce vrei?
        — Să te duc acasă, să te iau de nevastă, să trăim fericiţi!
        — Auzi, acolo... şi altceva?
        Flăcăul nu sesiză ironia muşcătoare. Continuă să strige tare:
        — Ai o scrisoare de la tată-tău, Verde împărat, şi de la nevastă-sa, mamă-ta!
        — Dă-o încoace!
        — Coboară! Plus că ţi-au trimis şi-un pachet cu de-ale cosmeticii!
        Fata, la aceste ultime cuvinte nu rezistă tentaţiei şi coborî tropotind mărunţel de pica tencuiala-n castel.
        Făt-Frumos atîta aşteptă, mi ţi-o înşfăcă, dar fata îl potoli pe loc:
        — Izi boi, că n-am venit amîndoi!
        Sări din mers şi se întoarse la castel, iar Făt-Frumos plecă... frumuşel. Cum mergea el aşa cu capul în jos, calul cu capul în sus, le ieşi în drum Zmeul, foarte transpus:
        — Ei, n-ai reuşit? Ţi-a venit de hac, fătule? Că eu tocmai de-aia am plecat de la castel. Gîndeam că ai s-o răpeşti, că nu vei precupeţi nici un efort, răzbătînd neînduplecat... Şi, cînd colo, dai bir cu fugiţii! Dacă ai şti cît ţi-am ţinut pumnii! după care se opri fîstîcit şi începu să se joace cu frîul calului. Vino cu o idee! Trimite pe altcineva să o răpească! Nu ai vecini, colegi, şefi pe care vrei să te răzbuni?
        — Îmi pare rău de tine, Zmeule! E drept că am un dinte împotriva şefului, dar să-l trimit să ţi-o răpească pe Cosînzeana, nu pot! Regret, ar fi un act de cruzime...

(Perpetuum comic ’85, pag. 86)

Vezi toată postarea

Un gospodar

        Să ştiţi că eu cred în soartă! N-o fi ştiinţific, dar eu sînt convins că, ori cum ai da şi orice-ai face, dacă e să nu fie — tot degeaba.
        De exemplu, eu. Gospodar ca mine nu ştiu să mai fie cineva. Şi chiar de-o mai exista vreunul, înseamnă că şi pe el l-a bătut soarta... Şi ce dacă-s gospodar? Am vreun cîştig?
        Cum a fost cu parcela de zarzavat. Mi-am luat şi eu o parcelă, ca omul, în faţa blocului. Să pun şi eu acolo nişte morcovi, păstîrnac, ţelină, pătrunjel, vinete, varză, roşii, mărar... Cam ce-mi trebuie pentru gătit. Un om gospodar trebuie să se gospodărească.
        Erau acolo nişte flori. Le-am ras. Am săpat... Ba nu: întîi am delimitat terenul, să n-am probleme cu vecinii. L-am însemnat cu ţăruşi. Pînă am găsit ţăruşi — o poveste-ntreagă! Am fost cu maşina pînă la Bocşa, unde am un văr care mi-a făcut ţăruşi. A fost foarte frumos. Am plecat sîmbătă după masa şi-am revenit duminică seara, cu ţăruşii. Nu m-au costat nimic!
        Aşa... După ce-am însemnat terenul, am săpat, am semănat... Şi pe urma m-am gîndit: eu seamăn şi, cînd or creşte morcovii, o să mi-i fure. Am un vecin, la parter, care tot timpul s-a uitat la mine cum lucrez. M-a şi-ntrebat: „Ce pui, vecine?" Morcovi, zic. „O, zice, morcovii sînt foarte buni. Şi sote, şi raşi, cruzi..." Înseamnă că deja îşi făcea planul cum să se înfrunte din morcovii mei.
        Aşa că l-am rugat pe Costică... Ăsta e-un cunoscut de-al meu, care lucrează-n construcţii, la blocuri. Şi Costică mi-a făcut, din fier beton, un grilaj de 2 m înălţime, c-avea de unde şi se pricepe. L-a sudat pe ţevi de 4 ţoii, bătute în pămînt. M-a costat 300, cu poartă cu tot. Încuietoarea mi-a vîndut-o frate-său, cu o foaie şi jumătate, o broască extra, adusa de el cînd a fost în excursie, să vadă şi el lumea, de s-a pricopsit... Aveam deci gard. Pe urmă am vopsit tot. Întîi cu miniu, apoi cu verde. A intrat ceva vopsea.
        M-am tot gîndit că, dac-o vrea cineva să se urce pe grilaj şi să-l sară, îl sare. Aşa că am pus şi sîrma ghimpată. Iar jos, să nu intre vreun cîine şi să-mi scurme straturile, am întins plasă de sîrma. De-abia mi-am procurat-o şi pe aia.
        Eram liniştit. Puteam să stau cuminte şi să aştept să-mi crească zarzavaturi. Dar n-aveam unde să stau. Atunci am apelat iar la Costică şi i-am spus ce-mi trebuia: îmi trebuia o bancă. Mi-a făcut şi banca. Am instalat-o înăuntru. M-a costat numai o foaie şi-o sticlă de vodcă poloneză, că de-a noastră nu obişnuieşte.
        Dar mă bătea soarele-n cap. Nu-ntotdeauna ai chef să faci plajă. Poate am poftă să-mi citesc ziarul, să fumez o ţigară la o cafea, nu? În parcela mea.

        L-am chemat iar pe Costică şi mi-a făcut un grilaj deasupra, ca un acoperiş. Puţin înclinat. Am cumpărat o folie de nailon şi-am întins-o pe grilaj. O plăcere! Acum puteam să stau şi pe ploaie. Numai că s-ar fi făcut noroi printre parcele, pînă ajungeam la a mea. Am vorbit cu altcineva de pe şantier şi mi-a adus o basculantă de dale de beton, l-am dat şi lui ceva, măcar că nu-l costase nimic dalele alea. Am pus dalele în două direcţii: de la parcelă la trotuar, şi de la parcelă pînă-n peretele blocului. Să fie. Şi sub bancă, să stau cu picioarele pe curat. Şi între straturi, ca nişte alei late de o jumătate de metru. Pe marginea dalelor am înşirat cărămizi. Tot de pe şantier. Le-am vopsit cu vopsea albă, că n-am avut var.
        Orice se poate face, dacă eşti gospodar! Că şi vecina mea de la etajul IV a observat: „Mare gospodar eşti, vecine!" Cu invidie. Dar şi-n cunoştinţă de cauză. M-a costat ceva, dar am exact ce-mi trebuie.
        Mai rămîne să trag un fir, ca să am lumină, seara, şi priză pentru reşou. Un dulăpior — nu-i mare lucru, să am la-ndemînă un ibric, o ceaşcă, mă rog.
        Mi-ar mai trebui o măsuţă. Schelet de fier şi tăbliţa de melamină... În fine... După aia, dacă mai pun şi pereţi din ceva uşor, vopsiţi în albastru deschis — să nu fie curent —, nu-mi mai trebuie nimic.
        Aş putea să-mi amenajez înăuntru un fel de grădină japoneză, cum am văzut eu într-o revistă: trei fire de iarbă, o mînă de nisip — fac eu rost — şi trei pietroaie. Pietroaiele le-am ochit astăvară la Timiş. Sau mai bine le aduc de la Valea lui Liman. Sînt acolo nişte pietroaie — o minune. Naturale.
        Cînd va fi totul gata, vă invit să facem o tablă. Păcat că nu mi-a mai rămas loc şi pentru zarzavat şi asta mă enervează. Dar voi face cerere să mi se aprobe o extindere...

(Perpetuum comic ’85, pag. 49)

Vezi toată postarea

Funeralii vesele

        Şi, uite-aşa, vara aceea s-a făcut bacoviană, oamenii au început să moară pe capete, de parcă nu aveau altă treabă decît să moară. Printre cei ce s-au hotărît să moară era şi tatăl prietenului meu, Iulian Frujină, nenea Crăciun, contabil în retragere şi furnizor al curţii redacţionale, de ţigări străine şi de „ce se mai găsea". Mort pe nevestite la Spitalul numărul unu din oraş (alt spital, dealtfel, nu exista) a trebuit ca vecinul prietenului Iulian să anunţe puzderia de fraţi şi surori, telefonic pe cei ce aveau telefon, telegrafic — fulger pe ceilalţi, chiar pe Iulian care, iubitor de femei fragede, făcea, în timpul liber, pe ghidul la Biroul de turism pentru tineret din Judeţul Caraş-Severin. Deviza pentru această îndeletnicire adiacentă şi-o luase de la Ion Simionescu: „Tinere, cunoaşte-ţi ţara!"
        Iulian era cam negroid. E drept că străbunii săi îndepărtaţi nu veniseră de pe Gange, nu aveau nimic de a face nici cu epopeea lui Budai Deleanu, nici cu piesa lui Haşdeu — dar el se brodise mai negroid, poreclit fiind Mpanu-Mpanu, după numele unui celebru ziarist african.
        Pînă la venirea fiilor şi fiicelor, bietul răposat stătea gol, cum scrie în legea sanitară — într-unul din scocurile de beton ale morgei orăşeneşti. Odraslele sosind, pe rînd... toate în numai 24 de ore, întreaga maşinărie a înmormîntării s-a pus pe roate. Mortului i s-a pus un costum de culoare închisă, de acasă, şi cum nu avea pantofi negri ca lumea, unul din fii a fugit la Magazinul de Stat numărul 2 şi i-a cumpărat pantofi negri — ba încă de lac. Căci toţi fiii şi toate fiicele simpaticului mort (a murit surîzînd, ca într-o butadă) erau oameni de ispravă: căsătoriţi, harnici, serioşi, inimoşi.


        Costumul şi pantofii au fost date responsabilului cu morga, un ins cu o cărunteţe de plumb, ţeapăn şi taciturn, după chipul şi asemănarea misiunii sale. Acesta, urma să îmbrace şi să dichisească mortul — să-l injecteze cu formol ca, în canicula verii, să nu se descompună prea repede. Pentru toate aceste servicii prioritare i s-a dat un bacşiş gras.
        Faptele şi formalităţile fiind îndeplinite, la orele patru mortul urma să fie dus la „Cimitirul mizericordian" de pe strada Eternităţii, cu camionul „întreprinderii de pompe hidraulice", camioneta de la Cultură neputînd fi întrebuinţată în acest scop, întrucît cu ea erau aduse şi alimente pentru bufetul de la Curtea Culturii, şi, morţii ne mai mîncînd, s-ar fi putut ca după transportarea unui mort cu camioneta, să nu mai mănînce nici viii alimentele cotidiene.
        Cu o jumătate de oră înainte ne-am adunat la Capela din Cimitirul mizericordian toţi membrii redacţiei „Amiciţia", împreună cu alţi prieteni ai lui Iulian şi, fireşte, cu ceilalţi, copiii şi rudele răposatului. Îl vedeam, alături de mine, pe redactorul şef adjunct, înalt, cu aer sobru dar modern ca un citat din Jaspers, pe filosoful de esenţă materialist — modernă Veniamin Crăciun, pe eseistul Vasile Smalţ, comentator al oblomovismului, şi pe mulţi alţi mînuitori nervoşi ai condeiului.
        În fine, mortul îşi făcu apariţia. Prin fumul gros de cădelniţă, abia se desluşea, ca scăldătorii dintr-o baie turcească. Fiii şi fiicele se aliniară de-o parte şi de alta a sicriului cochet şi verde — închis, „ca un castravecior" cum ar fi zis tandemul Ilf şi Petrov. Părintele Ionescu, protopopul oraşului, tocmai începuse slujba. Unul din fraţi, Ilisie, începu rugăciunea „Tatăl nostru" dar, după prima frază, fie din emoţie, fie din prea mult materialism dialectic şi istoric, pierdu firul rugăciunii şi se bîlbîi. Reluă deci rugăciunea de la început, murmurînd-o încet, pentru sine:
        — Tatăl nostru carele eşti în ceruri...
        — Taci! îi zise Iulian. Mortul acesta nu este tatăl nostru. Ne-a trimis, de la morgă, un alt tată, — ptiu, Doamne, iartă-mă! un alt mort am vrut să spun.
        Misie căscă ochii către mort. Ceilalţi se uitară şi ei. Aşa era. Cei de la morgă, în frunte cu responsabilul, greşiseră, confundaseră identitatea mortului.
        — Du-te, Iulică, de-i spune popii să întrerupă rugăciunea! Tu, Viorel, du-te şi dă telefon să se întoarcă urgent camionul, să vină şi să schimbe mortul, intră în vorbă o soră pragmatică.
        — Ne facem de rîsul pămîntului! zise, sughiţînd printre lacrimi, Iulian.
        — Ce să-i faci? Asta-i situaţia! Repede! Hai, mişcaţi-vă o dată!
        Iulian merse de anunţă preotul. Acesta opri fraza între „împăraţi şi ostaşi" care merg, la fel, de-a valma, în ţărînă. Lumea participantă începu să se precipite, unii avansînd ideea că ar fi înviat mortul, că erau în faţa unei morţi aparente. Cînd aflară adevărul, începură să rîdă pe înfundate sau să se retragă afară, unde să rîdă nestînjeniţi, printre morminte.
        — Aoleu! comentă adjunctul, ăştia sînt parcă din neamul celor desrobiţi de Cuza, după discursul lui Kogălniceanu.
        — Taci, dracului! spusese răstit. Nu mai pune paie pe foc.
        — Penibil! rosti aforistic Veniamin Crăciun.
        Preotul şi dascălul intrară, jenaţi, în separeul din spatele capelei unde aşteptau băutura şi sandviciurile pregătite. Din respect şi buimăceală nu se atinseră de ele.


       Pînă la urmă sosi camionul cu şoferul şi cei doi ciocli ad-hoc, congestionaţi de efortul de a-şi reţine rîsul. Luară sicriul şi-l duseră.
        — Iulică, du-te la poarta principală a cimitirului să nu se aducă iară un alt răposat. Că sînt capabili! Trebuia să mergi cu camionul să vezi ce mort încarcă.
        Iulică fugi spre poartă. Între timp, în cimitir, pe aleea centrală îşi făcu apariţia un cortegiu mortuar, în fruntea căruia fanfara întreprinderii se chinuia cu „Marşul funebru" al lui Chopin. Membrii orchestrei treceau, cu paşi egali şi semeţi, ca prin faţa unei tribune oficiale.
        — Mai bine ne-ar cînta nouă, celor de aici, „Sîrba în căruţă" sugeră Smalţ trăgînd cu ochiul.
        — Taci, să nu ne audă rudele! ripostă cu pioşenie disimulată Jaspers.
        Timpul trecea. Camionul nu se vedea. În fine, apăru camionul, cu Iulian pe scara colaterală a uşii; solemn, ca pompierii cînd îşi dau importanţă în drum spre un incendiu. Sora pragmatică avusese dreptate. A doua oară, cei de la morgă trimiseseră iarăşi un alt mort, un vagabond celebru al oraşului poreclit Simbad Marinarul, răposat la miezul nopţii, în toiul unui chef, cînd cînta cu vocea-i de tenor castrat: „Suie-o scară pîn’ la cer, zumbalai, zumbalai, meştere!" Aşa că Iulică, în disperare, s-a dus, din nou, cu camionul să-şi ia tatăl adevărat. Numai că, între timp, cineva furase pantofii de lac. Iar cum pantofii cu care intrase nenea Crăciun în spital aveau tălpile sparte şi cum morţii mereu neatenţi stau cu tălpile încălţămintei către cei vii, Iulian a conchis că e mai bine să-l aducă desculţ, ca pe profeţi şi mucenici.
        S-a reluat slujba, numai că preotul oficia surîzînd. Liturghia părea cîntată nu din paginile Hrisostomului sau ale lui Vasile cel Mare, ci din paginile lui Molière, Twain, Jerôme K. Jerôme şi alţi literaţi puşi pe glume. Înmormîntarea părea tuturor un bal mascat. Mortul cu surîsul lui îngheţat, rîdea şi el. Mai lipsea numai orchestra să cînte „Sîrba în căruţă" sau, pentru adjunct, special, o sambă. Pînă la urmă, chiar şi odraslele mortului, profund afectate de marea pierdere, surîdeau ca la un haz de necaz.
        În ori ce caz, a fost cea mai frumoasă înmormîntare la care am asistat vreodată. Fapt cu care a fost perfect de acord şi adjunctul Jaspers. Numai că, zicea el, mai urma să-i dea mortului, pe marginea gropii, semnalul deşteptării ca într-o lecţie spontană de ateism, din care să se deducă limpede că morţii, chiar dacă surîd, nu se mai deşteaptă niciodată!

(Perpetuum comic ’83, pag. 161)

Vezi toată postarea

Cinci grade în plus

        Strungul abia fusese montat. Sculă ultramodernă, comandată de calculator şi supravegheată de un inginer electronist. Ecrane, pupitre de comandă, butoane, becuri multicolore transformau unealta într-un crîmpei de roman ştiintifico-fantastic. Se va strunji şi prima piesă. Asistentă aleasă: conducerea uzinei, constructorul, furnizorul utilajului. Era doar o victorie comună, această nouă hală a uzinei.
        Inginerul electronist s-a apropiat de strung, dumnealui fiind, indiscutabil, cea mai invidiată persoană în acele momente. Piesa ce urma să fie prelucrată fusese deja aşezată pe platforma de lucru. Banda perforată ce cuprindea programul de strunjire se afla în calculator. Nu mai rămăsese decît să se comande pornirea sculei. O apăsare de buton şi... cîteva becuri roşii, de alertă, anunţară — pe un fundal sonor intermitent — că ceva nu este în regulă. Inginerul repetă comanda. Acelaşi răspuns. Atunci se întoarce şi explică asistenţei: „Dumnealui spune că este cam frig în hală. Pretinde un plus de cinci grade..." „Ce mofturos, dom’le! se îndignă directorul. Ăsta se leagă de fleacuri!" „Nemaipomenit! se răţoi constructorul. Ce înseamnă să n-ai inteligenţă. Ce ştie dînsul că instalaţia de încălzire e programată abia în trimestrul următor?!" „Las’ că-l păcălim noi, decise directorul. Daţi-i alea cinci grade, ca să scăpăm de becurile lui! Improvizaţi nişte sobe! Aduceţi repede ceva lemne, cărbuni! Haideţi, puneţi mîna, înconjuraţi-l cu focuri! Ce crede dumnealui, că ne întrece pe noi în isteţime?! O fi condus el de calculator, dar pînă la perfecţiunea minţii omeneşti n-a ajuns..."


        Şi ultramoderna sculă fu înconjurată cu ceva căldură. Cît să fie atinse cele cinci grade peste. După care începu să lucreze. În aplauzele asistenţei. Cei mai tare aplaudau cei ce urmau să lucreze în noua hală, salutînd parcă gestul maşinii care obţinuse ceea ce ei nu reuşiseră, deşi sesizaseră constructorul în repetate rînduri: o brumă de căldură la noul loc de muncă. Ori poate aplauzele lor veneau să adauge doar alte cîteva grade peste cele cinci obţinute deja...

(Perpetuum comic ’82, pag. 258)

Vezi toată postarea

Un director al anului 2001

        — Alo, tovarăşul director?
        — Da.
        — Vă vorbesc prin telefon, deoarece aparatul video s-a defectat adineaori.
        — Vă ascult.
        — În legătură cu nepotul meu. Aş vrea să fie avansat.
        — Imposibil!
        — De ce?
        — Pentru că nepotul dv. n-ar face faţă...
        — Îl cunoaşteţi personal?
        — Desigur. Cunosc în detaliu şi sub toate aspectele pe cei 250.000 de subordonaţi ai mei.
        — Tovarăşe director, vă implor, vreau ca acest nepot să ocupe respectiva funcţie — ştiţi la care mă refer —, acesta e imperativul major al existenţei mele!


        — Regret, stimabile, dar nu mai sîntem în secolul trecut...
        — Aaa, păi să ştiţi că eu nu concep să fiu refuzat! Dau oricît!
        — N-am ce face cu banii. Am spus clar: nu se poate!
        — Dar dacă ar fi fost nepotul dv., s-ar fi putut?
        — Nu!
        — De ce?
        — Pentru că nu am nepoţi. Şi, chiar dacă aş fi avut, nu l-aş fi favorizat.
        — Deci, nu se poate?
        — Nu!
        — Sub nici o formă?
        — Sub! Şi nu mai insistaţi, că e inutil. La noi, principiul omul potrivit, la locul potrivit, e sfînt!

        — Dacă-i vorba pe-aşa, află că nici dumneata nu eşti bun de director. Locul cel mai potrivit ar fi la un chioşc cu răcoritoare
        — Indelicateţea dumitale mă amuză şi-mi cer scuze că nu te pot insulta.
        — Cum, nu te înfurii?
        — Nu.
        — Ia te uită! Dar eu vreau să te înfurii, pricepi? Vreau să mă deconectez.
        — Nu mă înfurii niciodată.


        — Ei bine, atunci află că am să plătesc martori mincinoşi, am să-i pun să declare că ai participat la chiolhanuri pe spezele mele, că mi-ai pretins mită, că eşti un escroc, un imoral şi că umbli cu nevestele altora! Ei, ce mai zici, nici acum nu te înfurii?
        — N-ar fi logic.
        — Nici dacă te trimit la dracu?
        — Nici. Sincer să fiu, mă amuză. Nu pot decît să te compătimesc...
        — Poftim, eu simt că pleznesc de nervi şi dumneata te amuzi, ba mă şi compătimeşti pe deasupra!
        De la celălalt capăt al firului se auzi, în continuare:
        — Află că o să pun la bătaie toată averea mea, numai să te distrug! Am să-i ofer directorului general o sumă fabuloasă şi n-am să mă las pînă nu te destituie!
        — Ha, ha, ha! Eşti foarte nostim!
        — De ce rîzi, directore? De ceeee?!
        — Pentru că nici directorul general nu are ce face cu banii. Este tot un robot electronic, ca şi mine!

(Perpetuum comic ’82, pag. 212)

Vezi toată postarea

O conversaţie interesantă

         Trebuie să recunosc că nu-mi face nici o plăcere să merg mult cu trenul. De îndată ce nu mai poţi vedea nimic pe geam, îţi dai seama că există foarte puţini oameni cu adevărat culţi, cu care să întreţii, cît de cît, o conversaţie.
        De curînd am avut, totuşi, norocul să întîlnesc o pereche încîntătoare. Amîndoi se făcuseră comozi în compartimentul de clasa întîi. Îşi întinseseră bagajele peste toate cele şase locuri, însă cînd am deschis uşa, au fost foarte drăguţi şi mi-au eliberat şi mie un loc.
        — De obicei, călătorim cu maşina noastră — se scuză ea pentru dezordine — şi sîntem obişnuiţi să avem mult spaţiu la dispoziţie.
        — O maşină foarte mare, mă informă el zîmbind.
        — Nu e Trabant, preciză femeia. Dar concediul din iarna aceasta l-am petrecut la Gorditze Gorla. Soţul meu a mai fost acolo de cîteva ori. Pentru cură.
        — Pentru cură, repetă soţul.
        — Bineînţeles, continuă ea. Şi el a fost de părere să lăsăm şi noi, măcar odată, maşina acasă.


        — Asta pentru că pe străzile din Gorditze Gorla este imposibil de circulat în timp de iarnă.
        — Aveţi dreptate, am confirmat. E imposibil de circulat.
        — Cunoaşteţi localitatea? se interesă el.
        — Desigur. Am fost de cîteva ori. Un loc minunat, plin de tradiţii. Pămînt străvechi.
        — Încîntător de străvechi! exclamă femeia.
        — Nu este inclus în traseele turistice, remarcă bărbatul. E un refugiu în mijlocul naturii, o binefacere pentru cei ce vin dintr-un apartament de lux, nu-i aşa, iubito?

        — Da, da, admise femeia.
        — Ah, este imposibil de respirat în apartamentele de lux! am observat eu.
        — Şi concertele de la biserica Bartolomaus! îşi aminti, exaltată, femeia.
        — Me-us! Bartolomeus! o corectă bărbatul.
        — Încă îmi mai răsună în urechi acea muzică divină! le-am spus. E ceea ce se numeşte muzică adevărată.
        — Exact, încuviinţă bărbatul. Cîntau simfonia a doua a lui Hormalitze.
        — Şi dirija Ponekinski! completă femeia.
        — Ce artist! am confirmat eu. Interiorizat, autentic. Cînd ridică bagheta, în sală se aşterne o tăcere impunătoare.
        — Soţul meu a adormit atunci! observă, cu reproş, femeia.
        — Nu există o a doua simfonie la care să poţi dormi atît de bine, am intervenit eu. În afară, poate, de a treia.
        — Nu ştiam că există şi a treia simfonie de Hormalitze! se minună bărbatul.
        — Doar puţină lume ştie. A creat-o după ce a terminat-o pe a doua. Acum lucrează la a patra.
        — Bine, dar a murit în 1878! izbucni, nedumerită, femeia.
        — 1887! o corectă barbatul.
        — Ah, se spun multe în Gorditze Gorla! am făcut eu, evaziv.
        — Din păcate, nu înţelegem mare lucru, se plînse el. Vorbesc în dialect.
        — Da, în gorditzeleză, observai. Recent, am fost în Maligarba şi, nu ştiu dacă mă credeţi, dar acolo se vorbeşte în maligarbeză. Nu am s-o pot învăţa niciodată!
        — Pentru că regiunea nu este inclsă în traseele turistice, îmi explică bărbatul.
        — Sînt încîntător de naturali. Şi primitivi! exclamă cu o undă de duioşie, femeia.
        — Mulţi oameni se află încă în evul mediu, am convenit eu.
        — Şi tîrgul din faţa Domului! spuse barbatul încîntat. Arată ca o pictură, da, ca o reînviere a trecutului îndepărtat.
        — Van Gogh ar fi putut să-l picteze, e în maniera lui! le-am spus.
        — Oh, Domul, mai ales Domul! strigă femeia.
        — Da, Domul cu acel turn minunat, am încuviinţat.
        — Are două turnuri! remarcă bărbatul.
        — Mă refeream la cel din partea dreaptă.
        — Ce-i cu el? vru să ştie barbatul.
        — A ars în 1266, am răspuns eu.
        — Dar Domul a fost construit în secolul 15! interveni femeia.
        — Fireşte, după calendarul lordului Kelvin. Dar după calendarul gregorian, în secolul 11. Ca şi casa din oraşul vechi.
        — Oh, e atît de originală, atît de naturală! exclamă ea.
        — Casele de pe străzile unghiulare se sprijină una de alta, zise bărbatul. Aţi văzut casa memorială a lui Jugerosche Mukatits?
        — Bineînţeles! Treceam în fiecare zi pe lîngă ea în drum spre monumentul lui Goethe.


        — Monumentul lui Goethe?! se miră bărbatul. Ce-a căutat Goethe în Gorditze Gorla?
        — Ce-a căutat şi prin alte părţi. În fond, de undeva tot trebuia să trimită scrisoarea aceea celebră către Einstein. De ce nu din Gorditze Gorla?
        — Einstein? se miră femeia.
        — Teoria relativităţii, îi explică el. Totul este relativ...
        — E greu de crezut că nu aţi văzut monumentul, m-am prefăcut eu contrariat.
        — Oh, au trecut pe-acolo mulţi artişti extraordinari! încercă un fel de conciliere femeia.
        — Picturile din muzeul Wladiwadin o dovedesc, o susţinu bărbatul.
        — O colecţie măreaţă de pînză şi culoare, le-am spus. Amintesc doar de Gauguin şi de Verdi.
        — Exact, mă aprobă bărbatul. Oare de ce?
        — Şi ei folosesc pînză şi culoare pentru tablourile lor. Atîta doar că operile acestor doi mari artişti sînt expuse la Luvru.
        — Trebuie să fie frumos Parisul! rosti melancolic, femeia.
        — Da. E pe malul Senei.
        — Sena nu e atît de murdară ca Tamisa, observa bărbatul.
        — Mie îmi spuneţi?!
        Şi mai vorbirăm un timp despre problemele ecologiei, pînă cînd tovarăşii mei de călătorie trebuiră să coboare. Ne-am despărţit ca nişte buni prieteni.
        Îmi plac oamenii cu care poţi purta o discuţie interesantă, care să se ridice peste banalităţile cotidiene. Cînd mă voi întoarce acasă, trebuie să mă uit, neapărat, într-un atlas, să văd unde se află Gorditze Gorla.
        Dar şi fără asta se poate conversa...

Traducere de Carmen Büschespanner

(Perpetuum comic ’82, pag. 167)

Vezi toată postarea

Ceres se amuză

        DIN MERS
        Pe o şosea din Oltenia, doi ţărani merg spre Craiova, cu ghetele aruncate pe umăr.
        — Frumoase ghete ai, remarcă unul.
        — Da. Şi de calitate. Le port aşa de 20 de ani şi tot noi sînt!

        PROGRESIE ARITMETICĂ
        Agronomul, destăinuindu-se reporterului, cu năduf:
        — Anul trecut, am semănat varză pe 5 hectare, dar au mîncat-o omizile. Anul acesta am semănat 10 hectare şi iar au mîncat-o!
        — Şi ce măsuri aţi luat?
        — Anul viitor, o să punem varză pe 20 de hectare. Să se sature, blestematele!

        HUMULEŞTEANĂ
        Examen de treaptă la un liceu cu profil agricol... Profesorul întreabă:
        — Cînd e timpul cel mai potrivit pentru culesul merelor?
        — Cînd e legat cîinele, răspunse candidatul.

(Perpetuum comic ’82, pag. 47)

Vezi toată postarea