Îngheţul

        Nenorocirea s-a abătut asupra comunei Dealu-cu-pruni în plină iarnă, cînd distileria de rachiu de aici, o superbă relicvă a genului din vremuri de tristă memorie care potolea, încă, setea contemporanilor, trepida cît e ziua de mică, transformînd în ţuică butoaie de prune, mere, corcoduşe, pere şi alte pometuri. S-a întîmplat, fără nici o îndoială, în noaptea dinspre 4 spre 5 februarie, cînd gerul se îndrăcise cumplit. Cert e că în dimineaţa fatală, Ghiţă Ciutura, falnicul responsabil al Cazanului lui Belzebuth din Dealu-cu-pruni, după ce se trezi şi se clăti cu o duşcă de ţuică de 50% (din care mai avea — vai! — atît de puţină), se duse la coşmelia care adăpostea „universitatea de limbi străine" — cum o numeau consătenii — şi începu să verifice instalaţiile înainte de a porni „producţia" din ziua respectivă. Injectorul de păcură se aprinse ca turbat! Materia primă aştepta pregătită la nivelul potrivit. Alcoolmetrele, eprubetele, pîlniile şi toate celelalte dichisuri ale distileriei erau în poziţie de bătaie. Dar ce se petrece cu apa?! Apa cea limpede, de izvor, care răceşte serpentina cu aburi spirtoşi. Ei bine, în dimineaţa aceea, prin robinetele de apă ale distileriei nu catadicsea să se scurgă nici o picătură! Absolut nici una! Dar cine să fi închis conducta de apă?! Asta nu se putea întîmpla în comuna Dealu-cu-pruni! Şi aceasta, pentru simplul motiv că respectiva ţeavă, în exclusivitate a cazanului de rachiu, venea direct de la izvorul din Comuna Lupului, singura colină căreia i se putea spune munte, din apropierea localităţii!... Să-şi fi stabilit izvorul singur un program limitat de furnizare a apei? Greu de crezut! Şi, ca o străfulgerare ocultă, în mintea lui Ghiţă Ciutura apăru explicaţia care era adevărul golgoluţ, oricît de nemilos ar fi fost: îngheţase conducta!...

        Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mai tragă o duşcă (de astă dată din cea de 30°, ţuica destinată consumului curent) şi începu să aştepte. Să aştepte dezgheţarea apei. Şi, toată ziua, oamenii cărora trebuia să le vină rîndul la cazan se învîrtiră pe lîngă el îmbunîndu-l şi autoconsolîndu-se:
        — Lasă, nene Ciutura, că se moaie el gerul şi se sparge şi capul de gheaţă!...
        Dar conducta continua să fie bocnă! Or, aşa ceva nu i se mai întîmplase lui Ghiţă Ciutura în toţi cei 15 ani de cînd stăpînea destinele distileriei, după ce o viaţă de om condusese frîiele cooperaţiei comunale de consum pînă la controlul acela de pomină! Să-i facă lui conducta pocinogul ăsta, acum, în pragul pensionării?!
        Şi, pentru prima dată în acea zi, începu să înjure cu convingere... Dar nu mai puţin nervoşi se arătară inspectorii din cooperaţie rămaşi peste noapte în comună şi care, înainte de a se retrage pe la casele lor din capitala judeţului, veniră să-şi ia un cald rămas bun de la responsabilul cazanului:
        — Hm, nene Ciutura... zise unul dintre ei, rău prevestitor: parcă dinadins ai potrivit-o cu îngheţul ăsta. Ştiai că plecăm noi...
        Şi porniră trîntind uşile maşinii de teren, un „Aro" alb în care damigenele din spate sunau trist a gol...
        A doua zi, Ghiţă Ciutura porni la acţiune! Trebuia găsit locul unde conducta era gîtuită de gheaţă. Dar cum să ghiceşti nodul buclucaş pe o distanţă de doi kilometri?! Şi mai trebuia şi săpat cel puţin la o jumătate de metru adîncime, ca să dai de ţeava îngheţată! Începu să sape chiar pe uliţa care ducea la distilerie, ajutat de doi oameni care muşcau cu atîta sete cu tîrnăcoapele din pămîntul înţepenit de parcă erau convinşi că din conductă va ţîşni un val de ţuică mai aromată şi mai tare decît oricînd!...
        Săpară trei gropi fără să întîlnească şarpele de oţel! Atunci apăru primarul, care spuse:
        — Ce proşti sînteţi!... Păi nu ştiai, nene Ciutura, că ţeava trece pe partea cealaltă a uliţii?...
        Nea Ghiţă se pocni cu coada sapei de frunte şi trecu pe partea cealaftă. După două zile, pe fundul unei găuri, apăru conducta. O podidiră cu apă clocotită. Degeaba! Prin robinetele de la distilerie nu zvîcni o picătură de apă! Repetară operaţia în alte trei puncte. Nimic!

        Între timp, telefonul personal, de la domiciliul lui Ghiţă Ciutura, suna din oră în oră cu tot mai multă insistenţă:
        — Nea Ciutura, ne dai planul peste cap! Te scoatem la pensie mai devreme decît te gîndeai!... i se striga de la centrala alcoolurilor.
        — Bine, măi frate, vrei să ne laşi sărbătoarea şefului fără ţuică de Dealu-cu-pruni? Păi ştii ce-nseamnă asta? Retrogradare din trei în trei! Şi să văd atunci cum o s-o mai ţin secretară pe fata matale!... i se telefona de la Direcţia Direcţiilor.
        Şeful ocoalelor silvice din judeţ îl luă cel mai tare:
        — Tovarăşu’, ţi-am spus din timp că-mi mărit fata! Eu, fără ţuica ta, n-o mărit! Vreau să-i fac praf pe toţi bucureştenii din neamul lui ginere-miu! Aşa că să nu mă duci tu pe mine cu îngheţul conductei că nu-ţi merge!...
        Dar cîţi nu se pregăteau de nuntă chiar în Dealu-cu-pruni?! Cînd îi întîlnea, Ghiţă Ciutura trecea pe partea cealaltă a drumului. Unul dintre ei i-a strigat de departe:
        — Mi-ai nenorocit fata! Cuscrul mi-a trimis vorbă că nunta amînată e belea curată! El conta c-aduc eu ţuica!...
        Totul părea pierdut, cînd interveni sergentul major în retragere Spiridon Leahu, fost pirotehnist, care propuse cu o voce tunătoare:
        — Trebuie să dăm foc! Cu săpatul nu ajungem nicăieri! Trebuie să încingem focuri pe tot traseul conductei din 50 în 50 de metri!
        — Bine! Focuri! Dar cu ce lemne?!
        — Cu orice! Cu paie, cu garduri vechi, cu crăci adunate de pionieri prin muncă patriotică! Putem lua şi din cota de lemne de la căminul cultural, că pe-acolo tot rămîn de multe ori ferestrele întunecate.
        Zile în şir o dîră de focuri a unit cazanul de ţuică de izvorul din Coama Lupului. Noaptea, şiragul acesta de flăcări era feeric! Niciodată nu li se făcuseră copiilor din comună focuri de tabără atît de frumoase... În aceste circumstanţe, un dispecer de la staţia electrică din apropiere a tăiat lumina din comună pe toată noaptea zicînd că Dealu-cu-pruni e luminat... Şi totul în zadar! Conducta se încăpăţîna să nu stoarcă nici o lacrimă de apă...
        Într-a treia săptămînă de îngheţ al distileriei, directorul căminului cultural îşi trînti demisia pe masa primarului:
        — Toată vara am pregătit primul „Festival de iarnă al pomicultorilor rapsozi" şi acum minunata noastră manifestare cultural educativă e la pămînt! Toate formaţiile artistice care-şi anunţaseră participarea, auzind ce se petrece în comuna noastră, ne-au trimis invitaţiile înapoi!
        Primarul îi rupse demisia în paisprezece bucăţele:
        — Sîntem chit... spuse el. Şi eu aranjasem un reportaj formidabil în comuna noastră, cu o echipă de la televiziune. Află că băieţii, foarte bine informaţi, mi-au telefonat că mai-marii lor le-au schimbat planul: îi trimit, săracii, în Vrancea! Cică acolo nu e nevoie de atîta apă la vinificaţie...
        De altfel, în cîteva publicaţii ale presei locale, ba chiar şi centrale, apăruseră primele referiri critice la adresa locuitorilor din Dealu-cu-pruni: că au lăsat livezile să îmbătrînească prea mult, că la căminul cultural nu mai cîntă nici greierii, că în ciupercăria inaugurată cu pompă creşte varză murată...

         Toate controalele, inspecţiile, inventarele care au avut loc în comună în aceste săptămîni se soldară cu referate, procese-verbale şi sancţiuni dezastruoase. Culmea, tot în această perioadă, printre numeroşii deţinători de autoturisme personale din Dealu-cu-pruni se înregistrează cele mai multe contravenţii la legile circulaţiei, din istoria automobilistică a comunei. Miliţienii din localitate, mai la datorie decît oricînd, nu mai pridideau să fluiere...
        Înşişi reprezentanţii clerului din comună, văzînd minunatele lor monumente de arhitectură veche aproape goale, explicară situaţia astfel:
        — Cum să mai crezi în Dumnezeu, dacă nu e-n stare să repună în funcţiune nici un cazan de ţuică! Amin!...
        În schimb, din partea muzeului judeţean sosi la consiliul popular o adresă în care se arăta mai răspicat decît altcîndva că vechile instalaţii de alamă curată ale distileriei, o creaţie a meşterilor din veacul trecut, meritau de mult să figureze printre exponatele secţiei de tehnică agricolă tradiţională a muzeului şi că achiziţionarea lor era chestie de zile...
        Şi toate acestea bubuiau în creierii lui Ghiţă Ciutura ca o grindină pe un acoperiş de azbociment... Pînă cînd, disperat, pornind cu ultima vadră de ţuică ascunsă printre rufele din şifonier, spre policlinica aparţinătoare, obţinu, de fapt meritat, primul concediu medical din viaţa lui. Şi era hotărît să-şi prelungească acest concediu pînă la salvatoarea pensionare...
        ...Dacă, într-o noapte, pe neaşteptate, nu s-ar fi produs o căldură dulceagă de primăvară grăbită, care dezgheaţă pămîntul pînă la conducta refractară... Iar cazanul începu să duduie din nou spornic cît era ziua din ce în ce mai mare...

        Aşa că, azi, puteţi să vizitaţi comuna Dealu-cu-pruni cu toată încrederea. Are şi han turistic, în centru, cu locuri de cazare. De unde se poate admira încîntătoarea panoramă din jur, inclusiv clădirea străvechei distilerii de rachiu, cu coşul fumegînd. Petrecere frumoasă!

(Perpetuum comic ’86, pag. 58)