Apariţia

        Ce lucru minunat e să-ţi apară o carte! Într-una din zile te duci la librărie şi te amesteci printre cumpărători.
        Încă de la intrare, te ciocneşti de un ardelean victorios în ale cărui mîini lucesc două volume: o culegere de întîmplări rutiere şi cartea ta, „Cazemata de sticlă", căruia un grafician modernist i-a desenat pe copertă o cabină telefonică din care un ficus vorbeşte cu provincia. Îl priveşti drăgăstos pe ardelean:
        — O fi bună? îl îmbii.
        — Cred că m-am prăjit cu asta cu ficusul — bate el în carte — da’ as’laltă tre’ să fie faină, aşa-i?
        Un miliţian tinerel, cu walky-talky-ul spînzurat de gît încearcă să obţină relaţii suplimentare:
        — Asta cu cazemata... Cît costă?...
        — Aici „Vulturul", „Vulturul"! Mă auzi, „Pituliceo"? răsună o voce gîjîită în walky-talky.
        — Aici „Pitulicea", „Pitulicea", te aud... tresare înroşindu-se miliţianul şi se retrage într-un colţ să discute cu „Vulturul".
        Un bătrîn impozant, cu plete, explică într-un grup:
        — Aţi citit „Cazemata de sticlă?" Are talent, nenorocitul. Şi cîtă, cîtă suferinţă...
        — Talent?... se răsfiră dezamăgită o parte din mulţime.
        — Suferinţă?... se dispersează şi cealaltă.
        Pe vînzătoare o trec năduşelile. Cartea ta, „Cazemata de sticlă", rămîne ca un Everest între celelalte titluri ale căror culmi se teşesc văzînd cu ochii.
        — Luaţi-o pe asta — o recomandă ea unui taximetrist cu faţă de student. Cuprinde poveşti de dragoste japoneze din China Evului Mediu.

        Taximetristul cumpără ceea ce i se pare lui a fi o carte umoristică, ceva despre anumiţi şefi ai lui de la I.T.B., poate: „Mizerabilii" de Victor Hugo.
        Un asistent de la facultatea de filologie, cu figură de boxeur, plimbă privirea.
        — Vă recomand „Cazemata de sticlă" — profită vînzătoarea pentru a-şi etala aptitudinile de psiholog. E cea mai bună carte pe care o avem: o culegere de schiţe umoristice, te topeşti de rîs... vai... oh...
        Asistentul cu fizionomie de boxeur pleacă să achite la casă un volum de studii dialectologice şi stilistice privind poezia aromână din secolul XIX şi în locul lui reapare miliţianul:
        — Cît costă volumul despre cazematele de sticlă?
        — Alo, „Pitulicea"? Aici „Vulturul", „Vulturul"! îi răsună iar, sub bărbie, glasul străin.
        Miliţianul dispare furios.
        — Aceasta este o carte poliţistă? Ai? Aud? Ceva bun, palpitant? „Cazemata de sticlă"? salivează o femeie grasă îmbrăcată ca o sorcovă, la gît cu o vulpe cu gheruţe atîrnînde.
        — Nu ştiu, doamnă, renunţă vînzătoarea. Acum ne-a venit, n-am citit-o.
        — Dă-mi-o.
        — Uite, dragă, o carte nouă — îi şopteşte o fată iubitului.

        Îţi vine să te duci, să le-o smulgi din mînă, să o deschizi la pasajele cele mai interesante, dar n-ai încotro, te uiţi neputincios cum o răsfoiesc, cum cartea se deschide, ticăloasă, numai şi numai la descrieri de natură.
        — Dă-mi alta! tună sorcova cu vulpea întorcîndu-se la ştand şi trîntind cu obidă „Cazemata de sticlă". Parcă spuneai că e poliţistă.
        Te întorci acasă amărît, ridici receptorul telefonului care sună.
        — Alo, dragă, ţi-am citit cartea. Încă de la primele rînduri m-a izbit cuvîntul „ţipirig". Nu ştiai că „ţipirig" înseamnă „clorură de amoniu"?
        E vecina de dedesubt, profesoara.
        — Ba e şi o plantă erbacee, Schoenoplectus tabernaemontani. Creşte prin bălţi.
        — Dragă, ce dicţionar ai tu? Oricum, să fii mai atent. În Şăineanu e altfel.
        Închizi. Ridici iar. E contabilul Ciocărdel, un prieten din armată.
        — Ura, bătrîne! Sînt cu cartea ta pe genunchi. Mă, mi-am extras deja pe o foaie cîteva nelămuriri. De ce spui tu „cei doi rivali se aflau într-o continuă emulaţie profesională, pe viaţă şi pe moarte". Cum pot să se afle doi rivali în emulaţie? „Emulaţie" e aşa, o prietenie, o înţelegere... Sau, aici: „evul mediu e un ev revolut"! Cum „revolut", frate? Poţi să spui despre 1848 că a fost un an revolut, despre 1907... Sau „fortuit"! Cum poţi să spui despre Anca şi George ca s-au întîlnit „fortuit" pe puntea aceluiaşi transatlantic... Cine-i forţa, dragă? Nu reiese de nicăieri.
        Spre seară te sună şi tata, bunul şi bătrînul tău tată, căruia i-ai trimis încă de acum o săptămînă, în coletul cu cărţi de citit, şi „semnalul", primul exemplar din „Cazemata de sticlă". Bietul moşneag, a venit cale de doi kilometri pînă la poşta din comună ca să-ţi telefoneze. Îl auzi slab.
        — Alo... fecioraşule... Eu şi maică-ta am primit scrisoarea ta şi cărţile care zici că ţi-au aparut. Eşti mare, micule, eşti mare! Eu şi maică-ta sîntem mîndri, în special aia în trei volume aia cu d’Ar-tag... nan... felicitări, băiatu tatii, şi la mai multe! Combaţi tare! Auzi... auzi tu., da’ noi ca cine să nu fim?

(Perpetuum comic ’86, pag. 166)