Se afișează postările cu eticheta Dezideriu Bodiş. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dezideriu Bodiş. Afișați toate postările
, , , , , , ,

Lumea grăbită

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Erau bune vremurile de altădată cînd totul decurgea liniştit, astăzi toată lumea e grăbită, timpul costă bani, fiecare se zgîrceşte cu acest capital, gîfîie din cauza ocupaţiilor suprapuse, a ritmului de viaţă drăcesc din marele oraş european care e Bucureştiul. Puţine sînt deci şansele să găsesc oameni care să mă asculte, să mă înţeleagă şi mai ales să aibă timp să-mi confecţioneze urgent nişte pantaloni de casă, — asta e problema! — căci de-a gata nu se găsesc în această etapă pre-liberală înspre economia de piaţă.
        Parchez maşina cu greu într-un loc neutru, intru în magazin şi încep să pipăi două-trei materiale. — Ce vreţi să vă faceţi? mă întreabă o cucoană ageră, din spate. — Pantaloni de casă. — Pantaloni de casă? — Da. — Păi nu găsiţi? — Nu. — Şi vreţi să vi-i faceţi la lenjereasă? — Da. — Din asta? — Da. — Păi asta nu ţine! — Nu ţine? — Nu ţine! Nu vedeţi cum se mototoleşte? Plus că e şi culoare deschisă, prinde murdărie. — Dar e plăcută!... — Eh! plăcută! se strîmbă cucoana. — Ba chiar e plăcută, zice o altă cucoană, ochioasă, din dreapta, preţăluind materialul. — Fugi, doamnă, zice prima, eu nu ştiu ce cunoşti dumneata... — Cunosc foarte bine, zice a doua, am mai tîrguit şi noi aşa ceva şi poci să declar că nu prinde murdărie deloc! — Haida de! se îndoieşte prima, să nu-mi spui mie care... — Nu e rea! îşi dă cu părerea şi un bărbat năltuţ venind dinspre stînga, atît că se deşiră uşor. — Ba nu se deşiră deloc! protestează cea ageră, în schimb se face mototol! — Nu se face, zice cea din dreapta. Cred că dînsul nu vrea dungă. Vreţi dungă? — Pu-ţină!... zic eu timid. — Atunci luaţi-o! opinează bărbatul. — Cum s-o ia, se oţăreşte prima cucoană, să-i stea mototol, burlan? Nu se poate! Plus că trebuie s-o ducă mereu la „Nufărul"; or „Nufărul" acuma te ţine şi 30 de zile, că n-are apă... — Nu apă n-are...! — N-are nici chimicale, căci bandiţii ăia de la guvern... — De ce le ziceţi aşa? Se roşeşte a doua cucoană, se vede treaba că sînteţi din ăia care... — Păi sigur, zice prima, dumneatale, acuma, dacă îţi place de primul-ministru îţi închipui că... — Mie? — Lasă că am văzut eu ce ziar ai în mînă... — Şi ce dacă? Te pomeneşti că nu-mi dai voie dumneata! Ete, soro! na-ţi-o fleoşc!
        Cît vrajba continuă, eu îmi fac bonul şi merg să plătesc la casă. — Ahá, îmi spune prima cucoană cu ură, vasăzică şi dumneata eşti cu cioflingarii care vor să ne destabilizeze! — Eu? — Ţi-am spus că nu-i bun materialul, o să-ţi dea lenjereasa cu el în cap, iar acasă o să fii ca un Vasilache mototolit, vai de nevasta d-tale!
        Lenjereasa nu mi-a dat cu materialul în cap, era foarte grăbită, avea comenzi, nu prea voia să mă ia la rînd, deşi mai fusesem la dînsa, dar acum era absolut imposibil, n-avea timp nici să moară. Plus că i se umflase şi talpa piciorului. Făcuse fel de fel de tratamente, însă nu se ştia care e cauza. Fusese şi la doctorul Chiriacescu, acela îi recomandase prişniţe... — La Mămulea aţi fost? — Da, fusese şi la Mămulea, îi administrase profesorul un medicament din străinătate, căci ai noştri, ce să zicem, e haos mamă-dragă, n-au, eu nu ştiu ce face industria noastră farmaceutică, dezorganizată, lasă că nici pînă la revoluţie nu prea mergea, dar credeam că după, sîngele curs eroic în decembrie . — Şi medicamentul străin nu v-a făcut bine? — Nu mi-a făcut nici el, mamă-dragă, probabil că era expirat, a zis doctorul Cristache să încerce un autovaccin şi dacă nu dă rezultate să mă duc la Amara, deşi o colegă a bărbatului meu spune că Amara e prea tare şi că nu e pe specificul bolii... — Care specific? — Asta e că nu ştie nimeni, eu acum ţin comprese cu burow şi nu simt nimic, dar nimic, mamă-dragă! Că dacă s-ar şti o situaţie clară cel puţin aş putea să iau măsuri, — dar ce măsuri să iau cînd sînt mereu înghesuită, aţa e proastă, eu nu ştiu guvernul ăsta ce face...!
        Şi tiptil trecem spre chestiunea minerilor din iunie, apoi a unor rude pe care le are dumneaei în Italia şi care nu vor să mişte, deşi au un castel pe care l-au cumpărat după căderea lui Mussolini, socialişti fiind, apoi alunecăm la problema gîndacilor negri care i-au invadat blocul şi ne întoarcem la laba piciorului. O încurajez din răsputeri, ea îmi ia măsură de pantaloni şi îmi promite că într-o lună-două dacă va avea timp... Acum, mai ales, după o oră de conversaţie, e foarte înghesuită!
        O iau spre maşină, o pereche îmi vine din faţă, de braţ, în cadenţă, dar la un metru de mine bărbatul desface braţele: — Maestre, îmi zice, ce bine că vă văd, arătaţi minunat, ca atunci!... şi îmi trage cu ochiul. — Cînd atunci? — Ei, atunci, zice el, şi-mi mai trage o dată cu ochiul, cînd eraţi în comisie şi pe urmă, la premii, s-a dat un banchet... Domnişoara e... (Se fac prezentări) Dacă aţi vrea să mergem să bem un pahar cu vin!... Noi vă urmărim! Sînteţi cel mai...! Zîmbesc echivoc, îndoindu-mă că vom găsi un pahar de vin şi că domnişoara mă urmăreşte şi că sînt cel mai... — Dom’le, ce fac ăştia? Nu mai e ca... zice bărbatul, şi face un gest spre trecut. Eu schimb vorba. El repetă invitaţia şi ochiadele. Pînă la urmă înţeleg c-a fost militar, avea şi el un ochi deschis asupra culturii. Peste un sfert de oră, copleşit de efuziuni, mă extrag din grup, dar cad peste o compozitoare care mergea grăbită la Televiziune dar, fiindcă tot întîrziase, propunea o abatere pe la cofetărie, să ia ceva pentru ăla-mic şi să mai stăm la o parolă. Ea între timp mai făcuse o sonată şi fusese la Innsbruck sau la Mamaia.
        Se-nnopta cînd am ajuns la maşină, unde erau adunaţi vreo trei-patru inşi grămadă. — Nene, vă curge radiatorul! îmi lansă un puşti, fericit că descoperise defectul. — Nu-i de la radiator, e de la colier, sări un mustăcios. — Ba de la radiator, să n-am parte, să moară mama! — Păi tot o să moară, interveni un umflăţel roşu, dar eu zic că e de la borcan...! — Vezi de treabă, se zborşi mustăciosul, înseamnă că nu te pricepi, iar tu ţîcă du-te, mă, în moaşe-ta, de te plimbă, ce, n-ai treabă? Eu îţi spun că e de la colier, şi colier nu se găseşte neam, căci bandiţii ăştia de fesenişti...
        Am ajuns cu bine la domiciliu cu nădejdea că pînă la Crăciun, în lumea asta europeană, atît de grăbită, o să am şi eu o pereche de pantaloni de casă.

(Perpetuum comic ’91, pag. 129)

, , , , , , , , ,

La aeroport

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        La barul aeroportului din B.
        — Tanţa! (persoană subţire, felină, blondă)
        — Manţa! (idem, pe roşcat)
        — Tanţa, scumpo, de cînd nu te-am mai văzut! (sărutări patetice) Ce faci, pleci? Vii?
        — Manţa scumpo, nici nu ştii ce dor mi-a fost de tine... (trei, patru lacrimi) Pleci undeva? Vii de undeva?
        — Da... Mai ţii minte, Tanţa, pe cînd eram noi două la şcoală? (pauză) Da, tocmai acum am sosit... (oftînd) Franţa, Italia, Belgia, Olanda... Sînt frîntă, nu mai pot.
        — Ani de zile am stat în aceeaşi bancă (pauză). Cum a fost, draga mea, spune-mi? Eu plec în Nord: Norvegia, Suedia, Finlanda...
        — Pe astea le-am terminat acum doi ani! (gest indiferent) Apropo, dar cu ce ocazie?
        — O, soţul meu este inginer-şef, la o mare întreprindere! Pleacă într-un schimb de experienţă. Şi cum n-am vrut să-l las singur... (alt ton) Dar tu?
        — O, soţul meu este sportiv de performanţă. Marcel, tu! Nu se poate să nu fi auzit de el. Handbal, dragă! Toată ziua bat drumurile prin lume. A început să-mi fie lehamite! În deplasarea asta mi-am rupt trei perechi de pantofi!
        — Ţie-ţi dă mîna să vorbeşti, dar eu de-abia m-am măritat. A fost frumos, zici?
        — Nu cine ştie ce. Peste tot muzee, castele... De cîteva ori, de plictiseală, era să mă arunc în aia... Cum naiba îi zice rîului care trece prin Paris? Vistula, tu?
        — Ah, Manţo, proastă mai eşti! Vistula e in Suedia... Ebru! Sau Tibru! Una din astea două curge prin Paris. Apropo, tu ai fost la Luvru?
        — Nu. Că tocmai era închis. Preluau marfă... Dar am găsit alături nişte bluziţe, să înnebuneşti nu alta! Ei, dar Roma, să vezi tu Tanţo, Roma! Acolo mătăsuri! De Bruxelles ce să mal zic!
        — Fericito! Apropo, am auzit că în Norvegia, sau poate în Suedia, nu mai ştiu, există... fiorduri. Ce sînt alea, dragă?
        — Nici atîta nu ştii, dragă? Se vede că nu eşti umblată! E aşa, cum să-ţi spun, nişte blănuri polare. Cu garnituri negre...
        — Da? Atunci o să-mi cumpăr o duzină. Ce bine-mi pare că te-am întîlnit! (privindu-şi ceasul) E tirziu, trebuie să plec. Pa, Manţi, şi să ne vedem cu bine. Apropo, ce ţi-a luat bărbatu’ tău de sărbători?
        — O, soţul meu mi-a cumpărat un Fiat 127 sport! Roşu! E o nebunie, nu alta! Dar ai tău?
        — O, mie soţul meu mi-a cumpărat un Ţuculescu. Nu e cine ştie ce, dar totuşi...
        — Tot cu patru uşi, dragă?

(Perpetuum comic ’91, pag. 36)

, , ,

Întîmplări din timpuri imemoriale

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Alunecăm, înapoi, pe firul timpului şi ne oprim în peştera unor... pitecantropi.
        Personajele pe care le vom întîlni aici sînt mai multe şi vor vorbi fiecare, pe rînd, cititorului lăsîndu-i-se latitudinea de a atribui (după preferinţă) replicile pe care le crede nimerite, oricăruia dintre cei ce iau parte la discuţie.
        Iată-ne, deci, în peşteră.
        (Se aud cîteva bubuituri puternice.)
        — Pietricico, ce e bubuitul ăsta care se aude?
        — Nu e nimic, Petrache. Îţi dădea vecinul nostru, Stîncăreanu, cu un pietroi în cap. Voia sa te atenţioneze*) că a venit în vizita, la noi.
        — A, scuză-mă, vecine. Absorbit cum eram să citesc ultimele noutăţi din „Silex-Telegraph", nici, n-am băgat de seamă cînd ai intrat în peşteră.
        — Ei, am tras eu, de coadă, cît am putut, pisica de la intrare, dar, probabil că e defecta, fiindcă n-a mieunat decît odată şi s-a oprit.
        — S-o mai fi uzat şi ea... a mai îmbătrînit... Că n-am schimbat-o de cînd am cumpărat peştera. Dar, puteai să baţi cu un bolovan în poartă, că auzeam noi.
        — M-am temut să nu vă sperii.
        — Delicat, ca totdeauna, vecine.
        — Dar de unde picură apa asta la voi, pe lespezi?
        — Tocmai de la peştera din vîrf, din al noulea cer. S-a spart un jgheab.
        — Şi n-aţi chemat P.A.L.-ul?
        — Ba l-am chemat, încă din Paleolitic. Şi uite, am ajuns în... Neolitic şi, pînă acum, n-a venit nimeni să ne întrebe ce piatră avem pe inimă.
        — Piatră de moară, vecine. Că, de cînd picură, în sufragerie au crescut stalactite şi stalagmite.
        — Au inimi de piatră, ce mai!
        — Şi s-au învăţat rău. Pînă nu le pui în mînă o piatră mai preţioasă...
        — Dar ce, frate, că doar n-am ajuns în secolul douăzeci?
        — Mă tem că, pînă vin, ajungem.
        — Şi de-asta staţi, voi, toată ziua, în peşteră? Să-i aşteptaţi? Că, de la o vreme, nu v-am mai văzut la un film, la un concert... Uite, aseară, s-a cîntat, în primă audiţie, simfonia neterminată — pînă în prezent — „Piatra, piatră, piatră, piatră"... Pentru dirijor a fost o adevărată piatră de încercare.
        — Ce vrei? Aşa e muzica noastră: grea.
        — Noi, vecine, pe gerul ăsta de crapă pietrele, stăm mai mult în peşteră. Mai jucăm cîte-o piatră... Că bărbatu-meu stă mai cu plăcere la un pahar de... Pietroasele, decît să-l scoţi la un film.
        — Lasă, că sînt şi filme de-ţi vine să dai cu... pietre.
        — Ei, nu chiar în toate. Dar, fiindcă vorbeaţi de Pietroasele, aveaţi, aici, vecin de peşteră, un gestionar de la un depozit de vinuri. Nu l-am mai văzut.
        — O, s-a retras, pentru cîţiva ani, într-o chilie cu climă ceva mai răcoroasă...
        — A avut, desigur, motive.
        — A avut. Unii spun că avea chiar mai multe decît îi erau necesare... Dar a venit o grindină, din munte, de sus, cu piatră mare, şi i-a erodat tot ce agonisise. Că, altfel, era tare descurcăreţ şi... adunător. În mai puţin de un an, îşi făcuse casă de piatră pe Stînca Tare şi îşi cumpărase şi dinosaur proprietate personală...
        — Nu mai spun că nevastă-sa umbla în blană de urs şi vara.
        — Şi, înainte de a fi gestionar, nu era în stare să-i vîneze măcar o capră, pentru o jachetă...
        (Se aud bătăi în poartă)
        — Staţi aşa. Ce se aude? Cine e?
        — Noi, de la P.A.L.!
        — O, bine c-aţi venit! Ar trebui să luăm o piatră-n gură.
        — Nu vă grăbiţi, fiindcă am venit numai să verificăm dacă mai curge apa. Că sînt unii care ne pun pe drumuri cînd apa nu le-a ajuns nici pînă la genunchi.
        — Bine, şi lucrarea pe cînd?
        — Pe altădată. Nu ne zice nouă P.A.L.? Adică: pe altădată lucrarea.
        — Pietricico, n-ai un pietroi mai colţuros la îndemînă? Ca să nu plece dumnealor fără o mică atenţie, mai contondentă, din partea noastră.

*) — Expresie ajunsă pînă în zilele noastre

(Perpetuum comic ’89, pag. 148)

,

Anecdote IV (pc89)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        — Alo! Este de neconceput! În urmă cu 3 luni am depus o cerere să-mi reparaţi acoperişul. Pînă cînd o să-mi mai curgă ploaia în cap?!
        — Vă rugăm să telefonaţi la 99.99.99.
        — Ce-i acolo, dispeceratul?
        — Nu, Institutul Meteorologic!

*

        Psihiatrul îl întreabă pe pacient:
        — Vi se întîmplă să auziţi vocea cuiva, dar fără să ştiţi cine este şi de unde vorbeşte?
        — Da!
        — Foarte interesant! Şi cînd vi se întîmplă aşa ceva?
        — De cîte ori sună telefonul şi mi se adresează o voce necunoscută, fiind o greşeală.

*

        — Nu înţeleg de ce se mai afişează mersul trenurilor, dacă ele tot timpul întîrzie?!
        — Dar de unde să ştie pasagerul că trenul a întîrziat, dacă nu se afişează orarul normal!

*

        — Deunăzi era să mor de spaimă — povesteşte Martin într-un cerc de prieteni. Treceam prin pădure şi văd un şarpe...
        — Şi ce-ai făcut?
        — Cînd mă uit mai bine, văd că nu-i decît un băţ!!
        — Atunci de ce te-ai speriat?
        — Fiindcă băţul pe care l-am înşfăcat să mă apăr era un şarpe adevărat!

*

        — Scuzaţi, se adresează ospătarul unui consumator care încearcă să dispară fără să plătească. Aţi uitat să plătiţi băutura!
        — D-aia am şi băut, să uit.

*

        — Acum, prin căsătorie sîntem legaţi pe toată viaţa.
        — Nu trebuie să fii chiar aşa de pesimist, iubitule.

Culese de VITALIE TEODORU

(Perpetuum comic ’89, pag. 116)

, , ,

Dimineaţă cu film indian

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Azi dimineaţă, să fiu sincer, mi se bătea ochiul stîng. Oricum sau ca urmare, la gura nevestii-mi, demnă de un avocat celebru, păşim pragul cinematografului. Mulţimea de lago în taioare se salută şi se întreabă dacă filmul e „din ăla". În spatele rîndului meu se aşează un vecin, conducător al unei delegaţii feminine, ca o dovadă că orice nenorocire nu vine niciodată singură. Zîmbim reciproc şi ne gîndim ce bine ne-ar sta la o bere şi o partidă de table.
        Începe filmul. De fiecare dată cînd mă uit în ochii nevestii-mi îmi plîng de milă. Poartă ochelari cu oglindă. Cînd îmi descoperă privirea, mă înghionteşte zdravăn, încît la capătul primei serii o rog să schimbăm locurile şi partea expusă vătămării. Îmi declară că nu sînt vrednic nici să mă ia dracu. Apoi şi-a revizuit părerea. Observ vreo cîţiva bărbaţi părăsind demn sala pe hohotele de plîns ale femeilor. Este o atmosferă umedă, specifică unei orezării. Şi ce oroare am de apă de cînd am salvat-o pe nevastă-mea de la înec în concediul trecut la mare... Filmul indian color îşi continuă melodramele pe bocetele plătitoarelor a 16 lei. Încerc s-o şterg englezeşte, dar nevastă-mea mă observă la timp, călcîndu-mă zdravăn pe bătătura de la piciorul drept. Scot un ţipăt mai ceva ca Dida Drăgan, dar nimeni nu-mi dă importanţă faţă de viaţa plină de meandre a lui Arun şi Neema de pe ecran. Ca să-mi vină mai uşor, mă gîndesc la soacră-mea, o femeie de 130 kilograme, aparţinînd sexului slab.
       În fine, filmul se termină groaznic de frumos, încep să bat din palme fericit. Mă urmează cîţiva bărbaţi fără neveste. A mea personală şi cu acte, scoate pantoful cu toc cui şi-mi modelează aspectele fizice, vorba cuiva, şoptindu-mi la ureche în ritm de tacheţi:
        — Bă, netotule, dacă tot nu înţelegi arta, stai dracului acasă! Te spun eu lu’ mama!

(Perpetuum comic ’89, pag. 70)


, , , , ,

Asediez maternitatea

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        ...De cum am pătruns împreună cu Scumpa Mea în incinta maternităţii, toţi cei prezenţi s-au făcut forte să mă lămurească, în termeni tehnici sau profani, că locul meu ar fi oriunde, numai acolo nu.
        Nu i-am crezut, bineînţeles.
        N-aveau ei feţe de oameni pe care să-i crezi pe cuvînt! Nu puteam s-o las pe Scumpa Mea acolo, singură, pe mîna lor! Medicul părea un măcelar păros — ce zic eu măcelar? Un gîde părea el! Iar surorile — calfele lui!
        Am încercat să-mi spun punctul de vedere, dar portarul, un găligan fioros, m-a apucat de gulerul hainei şi m-a azvîrlit în stradă.
        Bineînţeles că am sărit imediat gardul înapoi.
        M-au prins, m-au ambalat într-o cămaşă de forţă, m-au legat de-un pat de fier, şi-au încuiat de două ori uşa debaralei pe dinafară. Apoi paşii lor s-au pierdut în depărtare.
        Mi-am ros legăturile, am sfîşiat cu unghiile cămaşa de forţă, am distrus patul de fier, am trecut prin uşă ca printr-un petec de hîrtie creponată şi m-am ascuns sub o scară.
        Cîteva minute mai tîrziu s-au auzit iar paşi, de data asta apropiindu-se de ascunzişul meu, şi cînd un colos în halat alb mi-a depăşit vizuina, i-am aplicat o lovitură cu tocul pantofului care l-a anesteziat total. L-am dezbrăcat de halat, m-am îmbrăcat eu cu el, mi-am înfundat boneta pe cap şi am luat-o la goană spre sala de naşteri. Nenorocita aia de bonetă îmi era mare, îmi aluneca mereu pe nas, aşa că i-am făcut un nod în spate, mi-am apucat poalele halatului cu mîna şi m-am năpustit în încăperea cu pricina.
        Tocmai la timp!
        Călăii trebăluiau deja în jurul Scumpei Mele! Cînd m-am apropiat, măcelarul tocmai îmi apucase de ambele picioare feciorul abia născut şi îl scutura plin de cruzime. Îmi mai aduc aminte numai că, înainte de a leşina, apucasem să pun mîna pe un bisturiu, hotărît să-l înjunghii pe barbar.
        Cînd m-am trezit, primele cuvinte pe care le-am auzit au fost următoarele:
        — De douăzeci de ani moşesc, am văzut mii de nou-născuţi, dar copil mai frumos ca al apucatului ăsta n-am mai pomenit!
        Am sărit în sus, am sărutat-o pe moaşă, (în treacăt fie spus, era cea mai frumoasă moaşă în pragul pensionării pe care o văzusem, la rîndul meu, pînă atunci...) am făcut cu ea în braţe un tur de valsuri, polci şi menuete prin tot blocul operator, l-am îmbrăţişat şi pe doctor (un bărbat foarte distins, de o nobleţe şi spiritualitate rar întîlnite) şi i-am promis că îi voi fi veşnic recunoscător, mergînd pînă acolo încît îl voi face nemuritor, introducîndu-l în viitorul meu roman poliţist în care un medic ginecolog este găsit asasinat într-un balot de tifon, după care am solicitat să-mi examinez imediat feciorul şi încă amănunţit şi foarte îndeaproape.
        Am fost evacuat din sală şi azvîrlit direct în răsadurile de flori din curtea interioară.
        — Scumpa Mea! Scumpa meaaaaa! Unde eeeşti? am început eu imediat să strig.
        Patru sute de capete blonde, brunete, roşcate, coafate, zbîrlite, ciufulite sau proaspăt şamponate au apărut în ferestre, patru sute de voci au răspuns: „Aici!"
        Eu însă, din mulţimea de capete, îl vedeam numai pe cel al Scumpei Mele!
        M-am interesat precaut:
        — Eşti vie, Scumpa Mea?
        — Da, mi-a răspuns ea după ce s-a consultat cu o vecină de pat.
        — Eşti sigură? am insistat eu.
        — Aproape, a bîiguit ea indecisă.
        — Ce face băiatul?
        — Doarme.
        — Are toate degetele?
        — Are douăzeci.
        Era să leşin!
        — Douăzeci la o mînă?!
        — Douăzeci în total.
        — Repartizate armonios?
        — Cred că sînt cîte cinci...
        — Le-ai numărat bine?
        — Le-am numărat de două ori...
        — Mai numără-le o dată!
        Capul Scumpei Mele a dispărut.
        Pînă la reapariţia lui, a trecut secolul XX. În pragul secolului XXI, am auzit ca prin vis:
        — Are cîte cinci la fiecare mînă.
        — Dar la picioare?
        — La picioare are restul.
        Restul era zece. Împărţit la doi, cinci. Părea în regulă, dar nu eram perfect convins. M-am interesat!
        — Aşa trebuie să fie?
        — Cred că da... Ştii, sînt şi eu la primul copil...

        M-am cotrobăit prin buzunare, am descoperit un creion chimic pe care îl pregătisem încă de acasă, i l-am aruncat la etajul şase Scumpei Mele.
        — Ce să fac cu el?
        — Cum ce să faci? m-am uimit eu de ignoranţa Scumpei Mele, care fusese în stare să producă o aşa minune ca feciorul meu, dar nu manifesta nici umbră de spirit practic. Cum ce să faci? Să te iscăleşti pe copil. Vrei să ni-l schimbe?
        Mai departe nu mai ţin minte ce s-a mai întîmplat, s-o fi rupt filmul...
        Secvenţa următoare mă arată însă pe mine, la ora închiderii barului de la etajul 22 al hotelului Intercontinental, dansînd cu capul pe umărul...
        — Hei, stop cadru! Ce faceţi acolo! Ce umăr e acela?!
        Eh, n-are nici o importanţă... au încurcat peliculele...
        Vă garantez eu că era umărul robust al şefului de orchestră...

(Perpetuum comic ’89, pag. 22)

, , ,

Vizitele

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        O zi de miercuri de vară, un vînt uşor răcoros care aminteşte de anotimpurile mai puţin încinse. N., angajat administrativ al unei intreprinderi oarecare, se bucură de o zi liberă neprevăzută, rezultată din munca suplimentară dintr-o noapte de sfîrşit de trimestru şi se decide, aşa, dintr-o dată, să-şi ducă toată familia în vizită la Z., vechi prieten din timpurile studenţiei. Se vizitează unii pe alţii cel mult o dată pe an, anunţîndu-se din timp, dar acuma N. nici nu-şi mai aduce aminte al cui e rîndul să viziteze şi, calculînd că Z. este pensionar şi că desigur că-şi pierde vreme îngrijindu-şi grădina, dă ordin de dichisire colectivă.
        Copiii protestează arătînd jocurile improvizate în curte pe care ar fi păcat să le părăsească, femeia fuge să-şi cumpere ciorapi iar N. încearcă să se radă şi să dea instrucţiuni simultan, cu un optimism demn de elogiu, care, din nenorocire, i se tăie odată cu obrazul stîng.
        După o jumătate de oră de luptă, în care cei patru exponenţi ai rasei umane au reuşit să-şi modeleze dilatatele anatomii la mărimea şi forma hainelor de duminică, se obţine o reuşită medie şi se dă ordinul de plecare.
        Şapte încuietori se deschiseră sub îndrumările lui N. şi, cînd chiar el, într-un act aproape ritualic, vrea să deschidă pe a opta, cea care corespunde la poarta din stradă, o rumoare de paşi şi voci cunoscute îi îngheţară mîna pe clanţă.


        Sosise Z., cu toată familia şi începu următorul dialog animat:
        — Dragul meu N.!... ieşeaţi?!...
        — Z.!... ce coincidenţă!... chiar la tine mergeam...
        — La noi?... dar e de necrezut!... Închipuie-ţi că azi dimineaţă îi spun ei: „Ce spui dragă, nu mergem la N.?...", „Chiar la asta mă gîndeam şi eu!", îmi răspunde. Aşa că imediat după prînz ne-am schimbat şi...
        — Chiar aşa am vorbit şi noi. Şi cînd te gîndeşti că, cu toate aceste coincidenţe, nu ne iese nici un număr la Loto!... Dar intraţi, intraţi!...
        Le deschide poarta principală cu multă încetineală.
        — A, nu! de ce?... dacă voi veneaţi la noi, mergem cu toţii la noi!
        — Nici vorbă!, o întoarce soţia lui N. Voi aţi sosit înaintea noastră, rămîneţi la noi!
        Suferă gîndindu-se la dezordinea lăsată în casă.
        — Nu, nu, nu! mergem la noi! Ce contează că am sosit noi mai repede!...
        — Dar voi aţi făcut deja drumul.
        — Nu contează... Nouă ne place să călătorim... Schiţează figura unui om încîntat, dar nu-i reuşeşte.
        — Drace... Dacă-i aşa...
        N. începe să se înmoaie. Văzînd asta, Z., se răzgîndeşte subit.
        — Bine... nu ştiu... trebuie să hotărîm. Atunci, soţia lui Z., care deja presimte dezastrul, avu o inspiraţie salvatoare.
        — Staţi să vă spun ceva... din moment ce tot sîntem îmbrăcaţi gata... de ce să nu mergem să-i vizităm pe J., aşa n-o să mai fie discuţii...
        — J.?... extraordinar!, nu e rea idee. De mult vroiam să mergem să-i vizităm, dar niciodată nu ajungeam. Pe deasupra, am auzit că şi-au cumpărat un televizor în culori...
        — Nu mai spune?!... atunci nu mai încape discuţie! Toţi, la J. acasă!
        O jumătate de oră mai tîrziu, un maxi-taxi se opreşte în faţa domiciliului lui J. care tocmai pîndea prin vizor şi care, văzîndu-i, fugi înspăimîntat în casă.
        — Ah! ce nenorocire! N. şi Z., împreună cu familiile! Ai văzut?... Ai văzut?... Totul din cauza ta!... Şi întotdeauna acelaşi lucru! Dacă ai fi îmbrăcat mai repede copiii şi nu ai fi stat atîta povestind prietenei tale la telefon toate amănuntele împăcării noastre cu M., deja am fi ajuns la T!.
        Femeia se aşează şi plînge disperat (veşnica apărare împotriva atacurilor, întotdeauna posibilă) în timp ce la doi metri deasupra capului clopoţelul soneriei sună şi sună ca şi cum afară, paisprezece indivizi ar apăsa pe buton.
        Cu toate acestea, nu sînt decît nouă.

(Perpetuum comic ’88, pag. 156)


, , , , ,

Videocircuit

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Vică este dărîmat dar fericit. Priveşte cu ochi roşii, peste care pleoapele cad mereu — i-ar cădea şi capul dacă nu şi l-ar sprijini în pumni — la colegii de birou, care dormitează visînd nechezolul sau ceaiul verde de la ora 10. În sfîrşit, e şi el în circuit. Casetele recuperate dimineaţă, la ora 6, în staţia Kogălniceanu, de la o jună blondă, obosită, se află în birou, încuiate. Ieri, la ora 14 fix, le-a predat, în aceeaşi staţie, unui individ mustăcios, contra alte două casete — el nu are video — cu care a fugit la fostul coleg de liceu — Popescu — care are un frate vaporean şi video — unde au vizionat, pe sărite, căci nu aveau la dispoziţie decît trei ore, nişte concerte de muzică „ultra" şi ceva filme tari. Apoi a sprintat, cu un taxi, pînă în faţa Circului de stat, a schimbat cele două casete cu un student de la I.E.F.S., sportiv de mare performanţă — şi-a dat seama după cum i-a spus „Ţîcă, dacă la ora 22 fix nu eşti cu ele în faţă la Favorit ţi-am luat gîtu’" — ceea ce l-a determinat să rostească un angajament gîtuit de emoţie. La tovarăşul Băloiu — responsabilul restaurantului intim şi familial Mărul de aur — unde a dus casetele, nu a avut loc decît pe un carton cu sticle de Wyborowa (goale), fapt care i-a cauzat anumite dureri fizice, dar şi morale, ca să zicem aşa, căci nu a văzut decît un sfert din ecranul Sharp-ului. „Mintea gimnastică" a întîrziat vreo trei sferturi academice, nici măcar nu şi-a cerut scuze, dar i-a dat în schimbul mitocăniei marfă bună, cu care s-a prezentat tocmai dincolo de Podul Băneasa, la domiciliul unei stewardese reformate, unde, într-o companie de oameni ce au atingere cu intelectualii şi cu limbile străine, a rămas pînă dimineaţa.

        Acum, aşteaptă deschiderea discuţiilor la care în sfîrşit, poate participa în cunoştinţă de cauză, neîndrăznind totuşi să ia primul cuvîntul. Ca de obicei, Luţa Pîrlog — care are bărbatul plecat cu Arcom-ul — atacă prima: „Mi-au adus nişte chestii, copii! Unu’, nu ştiu cum îi zice, cu un tip care vorbea cu un creier... Vorbea şi plîngea, al dracului, da şi nevastă-sa, scorpie, a vrut să-i bage creierul la cuptor!" „Vax! Am văzut ultimu’ Brusli, are de toate, cafturi, tipe, chestii... Maşini automatice, ne-a lăsat ţuţ!", intervine Lică Moman, care totdeauna are pretenţia că e cu un minut mai deştept ca toată lumea. „Da cum îi zice, bă Lică, la ultimu’ Brusli ăsta să-l fac rost şi eu?" „Nu ştiu, bre, nea Merlă, da e ultimu’!" „Ultimu’, ultimu’, iar ai dormit la generic, nici nu ştii la ce te-ai chiorît! Uite, noi văzurăm Extrocistu’, am crezut că ne vărsăm fierea... Da a fost bun. Psihologic!" „Cunoaştem genul — nu se lasă Moman. Să-l vezi p’ăla de se transformă unu’ în lup şi în combinaţie c-o pipiţă, care face pe sora de spital, rad o groază de oameni nevinovaţi!" „Da’l împuşcă pîn’ la urmă!" „Îl, îl, da cîte victime a făcut ei". Mimi de la registratură oftează, sau cască, nu are importanţă: „Nouă ore ne-am uitat la serialul ăla, „Preţul succesului", a fost şi la noi la teveu, da’ nu se compară!". Moman se arată contrariat. „Păi ce? Au schimbat actorii? Subiectul?" „Nuuu, da e aaltcevaaa să-l vizionezi tot odată!" „Era subtitrat?" „Nu draaagă, englezeşte, am înţeles perfeeect. De un an de cînd facem video s-a prins ceva şi de mine, că în şcoalăăă..." „Eram prima la limbi străine" — reiau toţi în cor. Mimi, fată bună, nu se supără, doar oftează, sau cască, şi trosc capul îi cade pe hîrţoage şi adoarme instantaneu. „Io am adormit la ăia care dansează stînd în cap!", recunoaşte Mişu Georgescu, dovedind fair-play. „Era patru dimineaţa, ce dracu, şi nevastă-mea nu se mai sătura." „Dom’le da ăla cu marţienii ăia de se cafteau cu indienii îl are cineva?"

        Vică îşi dă seama că a văzut ceva cu extratereştri, la stewardesă, sau nu, la tovarăşul Băloiu, dă să deschisă gura dar realizează că nu-şi aminteşte nimic. Moman îl reperează însă şi-l ia repede: „Ia zi, bre, Vică, ziceai că ai intrat în circuit. Sau a fost hohă?" ,Am intrat, am..." „Păi, toarnă ce-ai văzut!"
        Pe Vică îl trec toate apele, pe retină îi vin frînturi de filme, de show-uri, lovituri de karate, împuşcături, maşini răsturnîndu-se sau luînd foc, femei cu o ţinută sumară, bărbaţi cu umeri laţi şi capete mici, avioane ultra-sofisticate, punkişti, actori cunoscuţi, necunoscuţi, în cap îi sună cuvinte neînţelese, e cuprins de ameţeală, biroul se învîrte cu el, colegii rîd, „Heee, n-ai văzut nimic!" „Ai dormiiit, acasă, în pătiiic, bebeluşuleee!" „Vinzi gogoşi, ai?".
        Cu un efort suprem şi disperat Vică se ridică în picioare, cu cîte o video-casetă în fiecare mînă, şi strigă: „Helău mister Semaca, mai neim iz Lăscărică, aim Vică, ies video, pam-pam, jjj, biu, biu, heelp, hau, hau, hau..." E în picioare pe birou, nu mai poate fi temperat, latră, împuşcă şi cîntă. Cei mai bărbaţi dintre colegi, ajutaţi şi de alţi inimoşi, de prin birourile vecine, reuşesc să-l imobilizeze. Mimi, oftînd, formează un număr telefonic din trei cifre iar Mişu Georgescu, om citit, mormăie mai mult pentru sine: „A intrat şi el în circuit, ce să-i faci... Vedi video e poi...".

(Perpetuum comic ’88, pag. 73)

, , , , , , , , , , ,

Un milion de dolari

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Turboreactorul părăsise pista de cîteva minute, iar pasagerii fumători începuseră să-şi aprindă ţigările. Cu excepţia persoanelor feminine, atît fumătorii, cît şi nefumătorii aşteptau cu mult interes apariţia celebrelor stewardese ale companiei de navigaţie aeriană „Transocean", atît de renumite pe plan mondial pentru picioarele neobişnuit de lungi ce le posedau.
        Iată însă că în clipa în care prima fiinţă zîmbitoare de acest gen apăru în uşa compartimentului destinat personalului navigant, de pe unul din fotolii se ridică un individ mărunţel care, scoţînd din buzunar un revolver de mărime mijlocie se autointitulă deturnător de avioane, declarînd-o pe încă nedezmeticita sirenă a văzduhului ostateca sa personală, pînă în momentul în care i se vor satisface toate dorinţele: un milion de dolari autentici şi o paraşută din mătase naturală, întrucît intenţiona să parăsească avionul cît mai curînd cu putinţă. Stewardesa comunică mai departe aceste pretenţii comandantului aeronave: prin intermediul unui microfon aflat la îndemînă.


        Om cu experienţă, comandantul ceru un răgaz rezonabil, iar odiosul pirat aerian i-l acordă: oricine şi-ar fi putut da seama ca solicitările respective nu puteau fi rezolvate decît după o prealabilă legătură radio cu solul.
        Piratul se plictisi de la o vreme şi, negasind o ocupaţie mai plăcută pînă la satisfacerea cererilor sale, începu să mîngîie picioarele ostatecei, activitate ce o realiza cu o anumită îndemînare ce-i determina pe unii pasageri să creadă că omul nu era la prima deturnare din viaţa lui.
        Iată însă că, venind dinspre coada avionului, se apropie un moşneguţ rotunjor şi oarecum chel.
        — Nu ţi-e ruşine? îl repezi el pe deturnător. Dacă rupi ciorapii fetei?!
        Luat prin surprindere, mărunţelul se fîstîci.
        — Dacă-i rup, îi cumpăr alţii! Şi pe tine, boşorogule, ce te interesează? Eşti bunicul ei? Or te-ai săturat de viaţă? Cară-te la locul tău, pînă nu-ţi fac stomăcelul depozit de muniţii!
        Bătrînul îl privi curios o clipă, apoi, fără să dea prea mută atenţie obiectului metalic şi ameninţător, îşi făcu loc lîngă cei doi, înghesuindu-i către perete.
        — Ce-ţi veni omule, să te apuci de prostii? se interesă el, cu o umbră de curiozitate în glas. Nu te gîndeşti la consecinţe?
        — Nu, răspunse piratul hotărît. Mă gîndesc la bani!
        — La amărîtul ăla de milion? se uimi bătrînelul. Adică ce, crezi că ai să faci mare scofală cu el? Şi, pe urmă, tot te prinde. Te agaţă şi te prăjesc pe scaunul electric. Ai stat vreodată pe un scaun electric?
        — Nu cred.
        — E ca un reşou mai mare. Păcat că n-avem pe aici un reşou, să te aşezi niţel cu fundul pe el şi să vezi, în mic, ce înseamnă asta. Dar nu la asta vroiam să mă refer, îşi aminti el. Apropo, cum te cheamă?
        — Zi-mi Bill, dacă ţii morţiş..
        — Bine, Bill. Să lăsăm scăunelul de o parte şi să discutăm serios. Cum rămîne cu dragostea faţă de muncă?
        — Cu ce?!

        — Nu face pe prostul, că ai înţeles. Nu iubeşti munca? Nu vrei să te apuci de o trebuşoară cinstită? Eu, unul, cred că vrei, nu eşti tu omul ăla care să se dea la o parte cînd e vorba de o treabă serioasă, te trădează mutra. Dar nu ţi-a oferit-o nimeni. Uite, aruncă drăcia aia şi te iau la mine la fermă, în Arizona.
        — Ce să fac acolo?
        — La bălegar. Am nevoie de un om de încredere, unul, aşa, ca tine. Bălegarul vacilor mele e renumit pe plan federal. Munceşti cinstit, ai la dispoziţie un halat de protecţie frumos, cizme de cauciuc pînă la brîu chiar şi mască antiseptică punem la dispoziţie, iar seara... seara, cu bănuţii cîştigaţi cinstit în buzunar, te duci acasă, unde te aşteaptă copiii spălaţi şi veseli...


        — N-am copii, zise piratul aerian, ca şi cum ar i făcut pe nepusă masă o descoperire epocală.
        — Nu-i nimic, faci. Un băiat şi o fată. Şi vor fi mîndri de tăticul lor cel cinstit şi respectat, care aduce în fiecare seară acasă 5 dolari foşnitori... Te vor întîmpina vioi în faţa casei şi te vor întreba: „Tăticule, tăticule, cum a fost bălegarul astăzi?'
        „Molicel", le vei spune tu, şi îi vei săruta pe vîrful năsucului. Iar în casă te va aştepta, cu cafeaua aburindă, soţioara, trupeşă, cu ochii rîzători, mirosind a liliac şi pîine proaspătă, vei fi un om cinstit şi demn, respectat de concetăţeni care vor şuşoti mîndri cînd vei trece pe stradă „Uite, aia e Bill, întorcătorul de balegar, un baiat excepţional de calificat din punct de vedere profesional...".
        Înduioşată, stewardesa începu să plîngă înăbuşit. Lacrimi mari, publicitare, i se rostogoieau pe obraji, deteriorîndu-i machiajul,
        — Ţine puţin pistolul, îi zise bătrînelului piratul şi scoase din buzunar o batistă mototolită şi începu să şteargă obrajii umezi ai stewardesei.


        Bătrînelul examină curios pistolul, un Smith şi Wesson de 38 mm, apoi îl aşeză lîngă el pe banchetă.
        În difuzorul amplasat deasupra uşii, se făcu auzită, deosebit de calmă, vocea comandantului aeronavei:
        „Comandantul Williams se adresează onoraţilor pasageri, cu rugămintea de a păstra puţină linişte, în vederea unei importante comunicări. De la sol am primit ştirea că ni s-a permis aterizarea pe aeroportul din Cocosville, unde un reprezentant al societăţii «Transocean» aşteaptă, deja, cu o servietă conţinînd un milion de dolari în bancnote de 50 şi 100, şi o paraşută din mătase naturală «Plonjor»', produs de calitate al firmei «Pierce, Pierce, Pierce et Terrell, furnizoare a Armatei Aerului. Aceste obiecte vor fi înmînate solicitatorului, după care ne vom lua din nou zborul pentru a-i permite oaspetelui nostru să se despartă de noi. Ulterior, cu o întîrziere de numai 35 de minute, ne vom continua drumul pe ruta stabilită. Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă urez şi în continuare o călătorie plăcută".
        Piratul aerian ascultă cu deosebită atenţie această scurtă luare de cuvînt, apoi îşi aprinse o ţigară Pall Mall şi îl invită pe bătrînel să continue.
        — Nu va trece mult timp, şi concetăţenii tăi, la sugestia mea, te vor propune candidat pentru alegerile de consilieri municipali. Am nevoie de un om de încredere, ca tine, Bill. Vei candida, vei ţine frumosul tău discurs electoral, fotografia ta va fi lipită pe toate gardurile, copiii oraşului vor admira zîmbetul tău bun şi părintesc, vei fi ales. Drumul tău glorios către Capitoliu va începe, Bill! Am nevoie de un om în camera reprezentanţilor, şi acel om vei fi tu!
        — Credeţi că viitoarea mea soţie o să fie de acord, domnule? Că deputaţii ăştia bat mereu coclaurii în campanii electorale, am văzut eu la televizor, cînd naiba să-i mai dai o mînă de ajutor nevestei în gospodărie? Dacă tot strîng mîinile alegătorilor, cînd îi mai bat nevestei covoarele?
        — Cit despre soţia ta, să n-ai nici o grijă, Bill, îl linişti bătrînul domn. Pentru bătut covoarele veţi avea cameriste, căci soţia ta te va însoţi peste tot, va da şi ea interviuri, aşa cum se şi cuvine soţiei unui om politic de succes, va apare la televizor, te va pupa pe obraz şi unele firme franceze producătoare de cosmetice îi vor oferi contracte să facă reclamă pentru noul ruj de buze „Sărutul Candidatului"! Vă umpleţi de bani! O să înotaţi în dolari ca ţînţarii în lapte, vei zîmbi dispreţuitor cînd îţi vei aminti de pricăjitul ăsta de milion...
        — Atunci nu sînt de acord, se hotărî piratul aerian. Cum o să trăiesc eu pe spinarea nevestei? Cum o să dau eu pe gin venitul ei provenit din reclame? Mie mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc din muncă cinstită, ţipă el bătînd cu palma pe patul pistolului.

        Bătrînelul ridică sprîncenele:
        — Cine zice că vei trăi pe spinarea nevestei? Cine crede că nu vei cîştiga o droaie de bani prin munca ta cinstită? Păi nu primeşti o cotă suculentă să votezi ca deputat legea majorării cheltuielilor militare? Crezi tu că trusturile producătoare de armament stau cu mîinile încrucişate? Păi ele împart plicuri, Bill! Plicuri doldora de dolărei! Ca să nu mai vorbesc de alte plicuri, tot aşa de consistente, ca să zici „da" la acordarea unor concesiuni miniere, la defrişarea de păduri pentru construcţia de aerodroame, la reducerea taxelor vamale pentru produsele textile din Hong Kong? O să te umpli de milioane ca puşcăriaşul de păduchi, dolarii nevestei vor fi cît o muscă pe o savarină în comparaţie cu dolarii tăi!
        Ochii mărunţelului începură să se dilate.
        — Iar copiii, copiii, Bill, vor sări în sus pe picioruşele lor mici şi vor bate din palmele dolofane cînd vor afla că tăticul lor care merge cu Rollsul, cu banii cîştigaţi cinstit îşi va putea finanţa un partid al lui şi campania electorală pentru alegerea în funcţia de Preşedinte! Aşa că o să-ţi fie ruşine să-ţi reaminteşti că ai cerut odată un milion cu pistolul în mînă. O să-ţi crape obrazul de ruşine, ce mai!
        Piratul aerian îşi frecă nehotărît bărbia nerasă.
        — Nu minţi? întrebă el.
        — Mă jigneşti, Bill.
        — Scuzaţi-mă, mister, bolborosi Bill şi începu să mîngîie uşurel mîna stewardesei, care se potolise între timp din plîns şi fuma, privind visătoare prin hublou, o ţigaretă Camel cu filtru. Stau şi mă întreb, adăugă el după o scurtă pauză, dacă nu cumva mediul e de vină... tata a murit la Sing-Sing, condamnat la 2016 ani închisoare pentru răpirea unei neveste de milionar, mama o alcoolică, la balamuc. La 15 ani, fusesem deja condamnat de 14 ori...
        — Desigur, Bill, încuviinţă bătrînelul. Desigur. Pe mine însă nu dosarul tău mă interesează, ci tu însuţi. Pari un om hotărît, cu un fond sufletesc admirabil. Lasă-l dracului de pistol, cere-i iertare domnişoarei, şi să uităm totul. Eşti de acord să uităm totul, Bill?
        — Sînt, domnule, spuse Bill, şi îi întinse pistolul.
        — Cere-i scuze domnişoarei, Bill.
        — Scuzaţi-mă, domnişoară, zise Bill, cu ochii pironiţi pe genunchii stewardesei.
        — Nu-i nimic, domnule, spuse ea, în vreme ce zîmbetul îi revenea pe buze. Mi-a făcut o deosebită plăcere. Folosiţi oricînd şi cu încredere serviciile societăţii „Transocean", întotdeauna în slujba celor grăbiţi, care doresc să călătorească cît mai comod. Succes în afaceri, domnule!
        Stewardesa îşi deplasă alene picioarele perfecte în direcţia toaletei pentru personal, iar bătrînelul, proaspăt absolvent al cursului de reciclare (secţia psihologia delincventului), organizat de poliţia federală, îi puse piratului aerian, cu o mişcare sigură, cătuşele.
        Era o pereche de cătuşe confecţionată din cel mai fin oţel suedez, produs de calitate al firmei „Merrill et Linch", întotdauna la dispoziţia onoratei clientele.

(Perpetuum comic ’87, pag. 121)


, , , , ,

Puterea obişnuinţei

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Aseară am ascultat pentru a unsprezecea oară aceeaşi întîmplare nostimă, despre care toţi cei ce mi-au relatat-o au ţinut să mă încredinţeze, sub cuvînt de onoare, că este strict autentică şi că eroul ei era un vecin — al cărui nume nu se poate dezvălui, bineînţeles din motive de totală discreţie — şi care locuieşte în blocul de vizavi, la etajul 9. Atîta doar că primul care mi-a povestit păţania susţinea că ea a avut loc la Iaşi, altul la Cluj-Napoca, un al treilea la Arad, şi aşa mai departe, la Bucureşti, Timişoara, Galaţi, Baia Mare, Craiova, Sibiu, Suceava, iar acum, nici mai mult nici mai puţin, la Huedin!
        Iată despre ce este vorba.
        Se zice că Z., om între două vîrste, cu situaţie şi prestigiu în meseria sa, pleca des în deplasări, în interesul serviciului, astfel încît soţia sa avea întotdeauna pregătită o sacoşă cu lenjeria de schimb necesară, cu pijamaua proaspăt călcată, cu batiste şi ciorapi, cu săpun şi periuţă de dinţi, cu trusă de ace pentru cusut, şi cu toate celelalte de trebuinţă pentru ca bărbatului să nu-i lipsească nimic din confortul ce i-l oferea, de peste zece ani, căminul conjugal. De fiecare dată omul îşi îmbrăţişa cu afecţiune consoarta, la plecare, pentru ca peste cîteva zile să se întoarcă acasă obosit dar fericit să se ştie întîmpinat în prag cu aceeaşi căldură şi nerăbdare din totdeauna.

        Mai deunăzi, omul nostru îşi anunţă iarăşi, ca de obicei, soţia, în legătură cu plecarea sa urgentă... în deplasare. De data asta însă, bombănea înciudat împotriva şefului care nici măcar nu catadicsise să-l anunţe din vreme, ci îl chemase brusc în biroul personal şi-i pusese în mînă biletele de tren, pentru chiar în seara aceea. „Ce să-i faci, încercase soţia să-l consoleze. Aşa sînt şefii. Important este însă ca tu să-ţi faci datoria cu prisosinţă oriunde te-ai duce." Şi, pentru ca să-l îmbuneze, în cele cîteva ore cîte mai rămăseseră pînă la plecarea trenului adăugă: „Parcă am presimţit. Chiar azi ţi-am cumpărat o pijama nouă. Ia te uită, ce frumoasă e, cu dunguliţe maronii pe fondul galben..." Ei, da, o asemenea atenţie merita să fie răsplătită cu sărutări îndelungi la despărţire. Şi, cum călătorului îi şade bine cu drumul, voiajorul nostru ieşi din casă de cum se înseră, se îndreptă hotărît spre gară. Numai că de data aceasta — numai de data aceasta?! — de cum făcu colţul blocului, în loc s-o ia spre dreapta, către staţia de tramvai, o viră brusc la stînga, intrînd pe prima scară a bză, cu care cocheta din priviri de mai multă vreme.
        Acolo ar fi trebuit să rămînă două zile încheiate, cît îşi anunţase lipsa de-acasă şi de la serviciu, cît trebuia să fie plecat în delegaţie, şi totul s-ar fi terminat cu bine, ca de obicei, dacă n-ar fi avut proasta inspiraţie să se ofere, atent şi grijuliu gospodar cum era, să ducă — nu mult înainte de miezul nopţii — găleata cu resturile menajere, pentru a o deşerta în containerul de gunoi dintre blocuri.
        Îmbrăcat în pijamaua cea nouă, cu dunguliţe maronii pe fondul galben, cu pantofii de casă-n picioare, cu ţigara aprinsă în colţul gurii, fără nici o grijă, protejat de întunericul înstăpînit împrejur, coborî fără grabă scările, ca în fiecare seară de altfel, cu firescul omului ce-şi îndeplineşte o sarcină de rutină, şi scutură cu vehemenţă găleata pe marginea metalică a trapei containerului comun celor două blocuri. Şi, fiind atît de familiarizat cu ambianţa microraionului în care locuia, cu acţiunea de salubritate pe care o întreprindea în fiecare seară, nu i se păru deloc nefiresc să-şi întîlnească vecinul de palier, sosit în spatele blocului exact cu aceeaşi misiune, care intră numaidecît în vorbă cu el, exprimîndu-şi indignarea faţă de evoluţia proastă a echipei lor favorite de fotbal ce pierduse, chiar cu o zi înainte, două puncte preţioase, pe teren propriu. „Dacă l-au îndepărtat pe antrenorul care era...", comentă el înţepat. „Ce vorbeşti, dom’le!? Escrocui ăla"? Replicase impulsiv vecinul. „Mai bine retrogradarea!" „Ce escroc?! Care escroc?!... Habar n-ai de cultură fotbalistică..." „O dau dracului cultura fotbalistică dacă..." Şi, uite-aşa, din vorbă-n vorbă, aprinzîndu-se de la o replică la alta, nici nu luară seama cum ajunseră sus, la etajul al nouălea, acasă la ei, pe acelaşi palier, şi întorcîndu-şi ostentativ unul altuia spatele, apăsară înciudaţi butonul soneriei, căci unde se mai văzuse una ca asta ca nevestele să-i închidă afară, pînă ce ei duceau gunoiul în spatele blocului?! Dar, să nu-ţi vină a crede! Cînd se deschide uşa, în loc să fi apărut romantica vecină de la etajul al patrulea, îşi văzu în prag propria soţie. Căci, în puterea obişnuinţei, în loc să urce scările blocului de vizavi, urcase chiar la el acasă. Omului nostru i se înmuiară picioarele, mai ales că, în prima clipă nici consoarta nu realizase... confuzia şi, dînd cu ochii de el, exclamase fericită: „Vai, ce bine-ţi şade cu pijamaua asta nouă!"
        Ce-a urmat nu mai are nici un fel de importanţă. Fiecare îşi poate imagina ce doreşte. Un singur lucru însă n-are de unde să ştie lumea şi anume că, impacientată de neîntoarcerea la timp a bărbatului ce ieşise îmbrăcat doar în pijama, să ducă gunoiul, vecina de la blocul de peste drum, intrînd la bănuieli, după ce coborîse să-l caute, crezînd că acestuia nu putuse decît să i se întîmple vreun accident, îngrozită de spaima unui scandal public, dăduse telefon la miliţie şi la salvare, căutîndu-l ca pe propriul... soţ. Şi nu mică i-a fost mirarea cînd, în cele din urmă, organele sesizate i-au dat ştirea cuvenită, liniştind-o în privinţa integrităţii corporale a „bărbatului cu pijama în dunguliţe maro pe fondul galben".
        Am ascultat cu interes, de fiecare dată, istorisirea aceasta caraghioasă şi de fiecare dată m-am întrebat: oare, într-adevăr, la Iaşi, la Cluj, la Timişoara şi în toate celelalte oraşe amintite, s-a petrecut cîte un caz similar?!... Abia aseară însă am ajuns la convingerea că totul nu este decît o pură fantezie, scornită din cine ştie ce motive obscure. Doar, vezi bine, la Huedin nici nu sînt blocuri cu nouă etaje!!!...

(Perpetuum comic ’87, pag. 68)


, , , ,

Un hobby greu

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Simi Ialoviţeanu, ca orice om normal şi contemporan — cum îi place să se autodefinească uneori, cu un zîmbet ambiguu, încît, de nu-l cunoşti bine, nu ştii dacă vorbeşte serios sau glumeşte — , ar trebui să aibă o pasiune, un hobby căruia să-i dedice cu plăcere puţinul timp liber ce-i mai rămîne după activităţile zilnice obligatorii. Cum însă pînă la vîrsta de 38 de ani nu şi-a descoperit nici o patimă sau chiar un viciu nobil, şi, simţind, într-un mod nedefinit, neclar, că-i lipseşte ceva, a început să se compare cu prietenii şi colegii, a dezbătut problema în familie, cu Nana, soţia lui, şi pînă la urmă a aflat ce anume îl nemulţumea. Meticulozitatea sa notorie în treburile de la uzină, unde este inginer proiectant, i-a ajutat să întocmească o situaţie-grafic care cuprindea, calendaristic şi orar, ocupaţiile extra-serviciu ale unor bărbaţi, 20 la număr, între 25 şi 55 de ani, bine cunoscuţi de el, unii chiar prieteni, informaţiile fiind culese de la sursă, de la prima mînă, deci excluzîndu-se unele erori de apreciere. Calculele statistice au dus la următorul rezultat: 15 indivizi aveau drept hobby îngrijirea perpetuă a autoturismelor personale, 3 erau ahtiaţi după pescuit, 1 mînca fotbal pe pîine şi 1, mare crai, se ţinea după fuste. Din cei 15 automobilişti, 4 ieşeau destul de des la iarbă verde, 9 ascultau muzică disco şi 2, cînd nu mai găseau nimic de reglat la motoare, beau bere, 3 amatori de muzică disco citeau literatură (2 — romane poliţiste, 1 — povestiri ştiinţifico-fantastice), 1 (Florin, colegul şi vecinul lui) — dezlega cuvinte încrucişate. 1 pescar colecţiona lame de ras (pliculeţele), susţinînd că ar fi întemeietorul unei noi discipline: lamorasologia! Vîrsta nu influenţa cu nimic felul hobby-ului, dar orarul, foarte diversificat (1 pescar prefera să stea cu undiţa în mînă doar noaptea!), ar fi putut constitui baza unor îndelungi meditaţii asupra factorilor influenţi psihologici, educaţionali, sociologici şi economici.


        Aflînd deci ce-i lipsea, Simi Ialoviţeanu a luat hotărîrea să intre în rînduri şi să devină contemporan. Uşor de zis, greu de făcut. S-a sfătuit cu Nana, care l-a sprijinit necondiţionat, propunîndu-i pe rînd să se dedice gastronomiei, puericulturii (ei au trei copii între 4 şi 10 ani), celei mai noi mode din America, Revoluţia DIY (do-it-yourself!), adică „pune mîna şi fă singur!", după cum a citit ea într-o carte groasă, cu aplicaţii la buna întreţinere a apartamentului, filateliei (o îndeletnicire plăcută şi lucrativă, la urma urmelor, dacă te ţii de ea şi ştii să aştepţi să se-nvechească timbrele) şi limbilor străine (folositoare în concediile peste hotare, planificate şi amînate mereu din diferite motive neesenţiale, şi în societate, făcînd o impresie bună să povesteşti un film englezesc netitrat), însă nici una din aceste propuneri n-a găsit un ecou just în sufletul şi-n mintea lui. A încercat cu vînătoarea, dar nefiind sezon, n-a avut răbdare să aştepte. Luîndu-se după majoritatea din statistica lui, s-a alipit automobiliştilor pasionaţi: şi-a demontat motorul şi i s-a făcut lehamite să-l monteze la loc, aşa că a chemat un mecanic-auto, contra cost. Trecînd la melomani, s-a dus la un concert simfonic şi a adormit... Ce era de făcut?


        Rezolvarea a venit pe neaşteptate, după cum apar soluţiile marilor probleme ale omenirii. Într-o zi, Nana a cumpărat ciuperci şi a pregătit o tocăniţă delicioasă. Brusc, deşi mîncase de nenumărate ori ciuperci, Simi a descoperit că-i plac nespus. Faptul acesta, acordat mental cu un afiş („Nu consumaţi ciuperci otrăvitoare!"), l-a obligat să pună întrebarea legitimă: „De unde ştii că-s comestibile?" „Le-am luat din piaţă, de la o femeie." „Ăsta nu-i un răspuns! Tu nu le cunoşti? Doar eşti profesoară de biologie! Nu te-ai gîndit la copii". „Nu văd legătura, s-a enervat Nana. Ce are una cu alta? Uiţi că predau biologia în completare. Şi-acuma spui, după ce-am mîncat? Trebuie să fie bune, doar n-o fi fost nebună să otrăvească lumea!" Nu s-a întîmplat nimic, însă în mintea lui Simi a rămas un cui: cum să ajungă să deosebească şi el ciupercile bune de cele rele? Deodată, s-a trezit în el o poftă nebună de a mînca mereu ciuperci. Şi-a adus aminte că, în copilărie, taică-su fripsese odată hribi pe jeratic. Ce buni erau! Pe urmă, din zone obscure ale memoriei, apărură fel de fel de informaţii stocate acolo şi nefolosite pînă atunci: ciupercile conţin multe proteine, sînt foarte hrănitoare, deci recomandabile mai ales copiilor; ciupercile, conform nu mai ştia cărei terorii, nu aparţin nici regnului animal, nici celui vegetal, ele fiind independente, de unde ipoteza că şi-ar avea originea în altă lume, pe altă planetă; cultivatorii de ciuperci au cîştiguri frumoase, investind foarte puţin, într-o pivniţă amenajată inteligent putîndu-se recolta mai multe tone; şi aşa mai departe. Găsi în nişte cărţi de bucate fel de fel de reţete, care mai de care mai apetisante.
        Şi totuşi trebuia pornit de la bază, de la cunoştinţe ştiinţifice aprofundate, în temă. Mai întîi deschise Dicţionarul explicativ (cumpărat pentru copii) şi la ciupercă găsi următoarea explicaţie: „Încrengătură de plante (Deci totuşi sînt plante! îşi zise el, cumva dezamăgit) inferioare, lipsite de clorofilă, care trăiesc ca parazite sau ca saprofite şi..." (Ce-or fi saprofitele astea?) Căută la litera S şi se lămuri că saprofitele îşi iau hrana din substanţele organice în descompunere. „Hm... Să mergem mai departe!" Aşa că intră în prima librărie care i se ivi în drum şi ceru ceva despre ciuperci. Librăriţa (cu această ocazie îşi aminti că Nana spunea librăresă, după cum pentru ea tigroaica era tigresă) i se plînse că are o groază de cereri şi nu le poate satisface pe toate, Simi o rugă să fie drăguţă, că el se va revanşa, după care librăresă întinse mîna şi scoase din raft, dintr-un teanc, o carte mare, legată. Simi citi titlul: Determinator pentru recunoaşterea ciupercilor comestibile, necomestibile şi otrăvitoare din România, şi preţul 44 iei. Plăti şi se înapoie acasă. Din prefaţă, află că lucrarea se adresa specialiştilor (biologi, ingineri agronomi şi silvici), studenţilor de la facuităţiie de profil, precum şi amatorilor de ciuperci. Perfect! Deci era bună şi pentru el. Studie primul capitol (Morfologia şi biologia ciupercilor superioare) pînă-l duru capul, însă nu dezarmă. Hobby-ul, ca şi arta, cere sacrificii. Şi, gîndindu-se la hribii din copilărie, îi căută la sfîrşit, la indexul alfabetic, şi găsi patru hribi: Hrib, hribul de stejar, hribul ţigănesc şi hribul vrăjitoarei. Nu se mai complică şi deschise la hribul simplu. Povestea cu hribul nu i se păru chiar atît de simplă. La pagina 270, negru pe alb, stătea scris, întru bucuria amatorului de ciuperci, că hribul face parte din Ordinul Agaricales. Familia Boletaceae Chev., Genul Boletus Dill. ex. Fr., Specia B. edulis Bull. ex. Fr... Mare lucru să ştii ce mănînci! Şi mai departe: PI. (asta vrea să însemne Plantă) glabră (Căută la explicaţia termenilor: glabru = nepăros, nud! Cum adică? Nepăros şi... gol?), lucioasă, de un brun închis sau deschis, de 7-15 mm, diam., cărnoasă, pe timp umed puţin vîscoasă. Tub. şi porii de culoare albicioasă, apoi (Cum, apoi?) gălbuie sau verzuie. P. (Piciorul?) robust, gros, ventricos (Umflat ca un balonaş, aha!), apoi alungit, brun-deschis, cu reţea albă la partea superioară. C. (Carnea!) albă sub pieliţa pălăriei roşiatică, cu gust şi miros plăcut. Era clar! Dacă se va duce să culeagă ciuperci, ia cartea cu el, o deschide, citeşte şi compară... Cu hribul n-avea probleme... Să vedem altceva, mai departe... Ciuperci saprofite (asta ştiu!), tericole (Probabil că... de pămînt...), uneori lignicole (de lemn, cresc adică pe copaci...), sau turficole (Asta nu mai ştiu ce e. În fine...) PI... (aşa!) campanulată (Ei drăcie!), pînă la ombilicată (Ţ-ţ-ţ!) ...L. (Lamele!) adnate, pînă la decurente... Sp. poligonali izodiametrici..., neamiloizi, cu marginea hidrofană... Bazidiocarpul... mai mare, de consistenţă coriacee, fin scvamoasă, rar suberoasă... Hf, moi... tapiţate cu himeniu... Se cam sperie. „Să le fi ştiut tata pe toate astea? Imposibil. Eu, cu studii superioare şi nu mă descurc, dar tata, cu cinci clase!..." Hf. moi... Ce-o fi Hf.-ul ăsta? Consultă lista abrevierilor. Hf. = himenoforul! Şi himenofor? Găsi la „explicaţii": suportul stratului himenial în formă de lame, ţepi, tuburi, zbîrcituri etc. De toate, să fie!... E greu pînă le-nveţi. Pe urmă, trebuie să meargă! Doamne, cîte mai trebuie să ştie un amator!... Nana ar face bine să pună mîna pe carte, dacă predă biologia... în completare... Tapiţate cu himeniu. Himeniu: stratul fertil al corpului de fructificaţie constituit din asce sau bazidii, însoţite şi de alte elemente dispuse în palisadă... „Cum naiba se descurca tata?"
        Îşi aprinse o ţigară şi-şi turnă un pahar de palincă. Avea nevoie de un întăritor. Stătea cu Determinator-ul în faţă şi se simţea umilit. Nu, niciodată n-o să poată deosebi o ciupercă bună de alta otrăvitoare. Era un hobby prea greu pentru el „Nana!" „Da, dragă!" „Cum am trăit eu pînă azi, de 11 ani, de cînd sîntem împreună..." „Cum să trăieşti? Bine. Cîteodată foarte bine, altă dată mai rău... Depinde." „Ce făceam eu în timpul liber?" „Ce-ntrebare e asta? Ce faci şi acum, de obicei: vii acasă, mănînci, te odihneşti puţin, îl ajuţi pe Dănuţ la teme, te duci după pîine, dai cu aspiratorul, te uiţi la televizor, răsfoieşti o carte, te joci cu copiii, te cerţi cu mine, mă iubeşti — din ce în ce mai dezinteresat, e drept — , joci o tablă cu Florin, discutînd probleme de-ale voastre de la uzină... Cam atît." „Dar n-am nici un hobby, pricepi?!" „Nici eu n-am, şi ce-i cu asta? Ţi-am spus, dacă ţii neapărat, găseşte-ţi ceva. Parcă te opriseşi la ciuperci!" „E prea greu. Prefer să rămîn fără... Apropo: tu ştii cum arată nişte lamele adnate, pînă la decurente?" „Las-o baltă, că am treabă. Mai bine ai da o fugă să iei nişte ceapă".

(Perpetuum comic ’87, pag. 6)


, , ,

Unde dai şi unde crapă

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        La ora şapte fix, Ion Bilică îşi începu serviciul.
        Cum stătea el aşa, aplecat asupra mandrinei şi foarte concentrat asupra unei piese, simţi deodată cum cineva îl bate pe umăr.
        Întoarse capul şi dădu cu ochii de meşter.
        — Ce-ai mai făcut, nenorocitule? îi zise maistru.
        — Ce-am făcut, meştere? se arătă Bilică surprins.
        — Ce-ai făcut, ce n-ai făcut, uite că ţi-ai aprins paie-n cap, asta e. Cine naiba te-a pus, mă, să vorbeşti în şedinţa de ieri? S-au supărat şefii... foc!
        — Dar n-am criticat nici un şef, meştere.
        — Măi, omule, degeaba eşti cel mai bun strungar din întreprindere dacă în relaţiile cu unii oameni îţi lipseşte orientarea... totul e de prisos. I-ai criticat pe ăi mai mici. Foarte bine! Dar te-ai întrebat tu cine sînt ei? Acum descurcă-te; şeful de secţie te aşteaptă sus.
        Bilică îşi aranjă ţinuta şi pătrunse la şef.
        — Dumneata eşti tovarăşul Bilică?
        — Da, şefu’!
        — Uite ce e, tovarăşe Bilică, să ştii că eu am mai auzit de dumneata şi chiar am ţinut să te felicit. Faptul că ai nişte merite şi cîteva invenţii brevetate nu te îndreptăţeşte însă ca, în relaţiile cu tovarăşii dumitale de muncă, să devii prea rigid. Spune-mi, de pildă, ce-ai avut în şedinţă cu tovarăşul Papiţoi?
        — Păi, şefu’, cum să vă zic... În fiecare zi, tovarăşul ăsta întîrzie de la program, nu se ţine de treabă, face scandal şi rebuturi şi, în general, ne face numai greutăţi. Şi apoi, face şi multe lipsuri.
        — Păi dacă face lipsuri, cum poţi dumneata afirma că întîrzie şi provoacă scandal? Să fim serioşi, măi tovarăşe Bilică.
        — Eu, şefu’, l-am criticat ca să se îndrepte. Din cauza lui, a lui Perciunete şi a încă vreo patru inşi nu ne putem face planul.
        — Tovarăşe Bilică, problemele de plan cad în sarcina mea. Ştii dumneata cine e tovarăşul Papiţoi? Ei bine, află că e nepotul meu dinspre frate. Că dacă era dinspre soră, ehe... nu dădeam doi bani; că eu n-am surori. Şi poftim, să-i faci dumneata educaţie! Păi în neamul nostru, aşa ceva nu s-a mai pomenit. Şi să ştii că problema educaţiei, e o chestiune ereditară în familia noastră. Pe Papiţoi, eu personal l-am educat încă de mititel. Îmi seamănă leit, ca dealtfel toţi cei de un neam cu mine, care mişună ca furnicile prin secţia asta codaşă. Aşa că sfatul meu e următorul:
        La următoarea şedinţă te înscrii la cuvînt şi spui că în privinţa tovarăşului Papiţoi ai greşit, că te-ai înşelat, că atunci cînd l-ai criticat erai bolnav sau cu capu-n traistă, mă rog... ceva din care să rezulte că erai complet inconştient. Apoi îţi faci auto-critica. Dar ştii cum? Aş vrea aşa... ceva model, o autocritică sănătoasă, în spirit muncitoresc, menită a-l reabilita pe sărmanul Papiţoi în ochii celorlalţi. Acum eşti liber; te aşteaptă directorul adjunct.

         În drum spre cabinetul adjunctului, condus de secretara auxiliară, Bilică mai fu interpelat de vreo cîţiva şefi şi şefuleţi, cărora soarta celorlalţi patru criticaţi nu le putea rămîne indiferentă, în virtutea aceluiaşi fapt, că sîngele apă nu se face.
        Chiar de pe prima sută de metri, Bilică primi o întreagă avalanşă de mustrări scrise şi verbale, fără a mai pune la socoteală şi propria sa mustrare de cuget.
        Ajuns la destinaţie, Bilică fu luat în primire de încă patru secretare şi cîţiva portărei, care-i înmînară imediat cîte o decizie de penalizare, din care reieşea că, exact în acea clipă, tovarăşul Bilică, strungar în fier şi în alte materiale, nu fusese găsit la locul de muncă.


        Cu braţul plin de hîrţoage, Bilică, pătrunse la şef.
        — A sosit corespondenţa? mormăi acesta preocupat, clătindu-şi privirea printr-o revistă de modă.
        — Da’ de unde? Dînsul e tovarăşul Bilică, îl lămuri secretara.
        — O, ce surpriză, ia să te văd mai de aproape, măi tovarăşe Bilică, rosti jovial adjunctul, ridicîndu-şi ochii şi privindu-l pe musafir prin lentila groasă a ochelarilor cu ramă de aur, ca pe un exponat a cărui prezenţă era demult aşteptată. Dar să ştii că-mi placi. Uite, eu, unul, apreciez oamenii ca dumneata: harnic, plin de iniţiativă, bun meseriaş, dar mai ales... combativ! Daaa, combativitatea este cheia progresului, tovarăşe Bilică, fără de ea, ehe... dar trebuie să recunoşti că pe undeva, totuşi, ai cam scrîntit-o.


        — Ştiu, răspunse Bilică spăşit, mi-a spus şi tovarăşul şef de secţie, nu trebuie să-l critic pe tovarăşul Papiţoi.
        — Ce Papiţoi, care Papiţoi?!
        — Nepotul şefului de secţie!
        — Ba să-l critici! O, ce l-aş mai trînti eu să nu mă aibă şeful secţiei...
        — De naş! interveni şi secretara vădit neinspirată.
        — Tu să nu te amesteci în chestiuni de producţie, se burzului adjunctul. Mai bine taci şi termină-ţi lucrarea la mîneci. Tovarăşe Bilică, se întoarse el spre musafir, află că eu sînt un duşman înverşunat al nepotismului. Auzi dumneata, nepotul lui cutare! Păi dacă are nepoţi, să şi-i educe, ei drăcie. Problema însă e alta: ce ai avut cu tovarăşul Perciunete? Ştii dumneata cine e tovul ăsta?
        — Probabil nepotul dumneavoastră... n-am ştiut...
        — Ce nepot, care nepot? Ţi-am spus clar că eu nu suport nepotismul. Această plagă detestabilă a instituţiei noastre, această rămăşiţă retrogradă a unei concepţii pe cale de dispariţie, acest mod anacronic de a privi lumea şi viaţa e în totală contradicţie atît cu legile firii, cît şi cu conştiinţa mea. Faptul că dumneata ai putut gîndi astfel despre mine, mă face să cred că nivelul dumitale ideologic e la pămînt şi că o asemenea concepţie, infestată de microbii unor idei atît de perimate, scot la iveală germenii unei conştiinţe iremediabil compromise. Nu, tovarăşe Bilică, află că tovarăşul Perciunete nu-mi este nici un fel de nepot; tovarăşul Perciunete îmi este văr şi încă văr primar! Maricica!

        — Aud, naşule!
        — Ce naş, care naş?, aici sînt tovarăşul naş! ptiu! adică aici sînt tovarăşul director, aşa-i tovarăşe Bilică?
        — Aşa-i, tovarăşe director.
        — Păi vezi, Maricica? Ia sună-l tu pe tovarăşul Sile — şeful de personal.
        — Cumnatul Silică e cam obosit, şopti fata, doar ştii că ieri a fost la cumetrie.
        — Bine, atunci cheamă-l pe... ai înţeles?
        — E la plajă, ştii doar cît îi place soarele.
        — Atunci stai jos şi scrie: „După şedinţa în care îşi va face autocritica, tovarăşul Bilică va fi transferat la secţia a patra, unde propagandist sindical este"... cine mai este la secţia asta. Maricico?
        — Cum, nu ştii?
        — Pandele?
        — Nu, unchiul Pandele e la secţia a doua!
        — Nu-i la trei?
        — Nu, la trei este finul Costea, iar la a patra — tuşa Lenuţa.
        — Bine. Atunci îl dăm la secţia a cincea, unde propagandist onorific e cumătrul Stăvărache. Cu tovarăşul Bilică va trebui dusă o serioasă muncă ideologică!

(Perpetuum comic ’86, pag. 195)


, , , , , , ,

Intransigenţa contabilului Elefterie

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Atunci cînd nu mergea să cumpere lapte, ziua contabilului Elefterie începea la ora şase dimineaţa. Dacă zorile îl aflau într-o dispoziţie bună, se bărbierea la sînge, fluierînd cîntece de viaţă nouă. Dacă zorile, dimpotrivă, îl găseau indispus, deschidea mai întîi radioul, pentru ca ştirile ultimelor izbînzi din agricultură să-l mobilizeze. În deobşte, însă, dispoziţia contabilului Elefterie nu era nici bună, nici rea, ci mai întotdeauna aceeaşi.
        Povestirea noastră se desfăşoară într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe cînd eroul nostru se îndrepta spre partea cea mai pasionantă a existenţei sale, către masa de lucru unde-l aşteptau fişele de recepţie şi avizele de expediţie, unde şuruburile şi piuliţele se rînduiau frumos în rafturi iar pe cutiile cu motoare luceau, vopsite în roşu, numerele de inventar. Contabilul Elefterie verifică sigiliile, descuie magazia, trase în urma sa zăvorul şi-şi scoase pardesiul pe care-l aşează pe umeraş. Apoi îşi îmbrăcă halatul, îşi trase cotierele, întinzîndu-le pe braţ, şi-şi puse basca bleumarin pe care-o înfundă cu nădejde pîna spre mijlocul frunţii. Avu însă grijă să-şi lase în afară urechile ciulite pentru ca nici cel mai mic foşnet să nu-i scape. După care muie plaivazul în gură şi porni să adune o coloană de cifre, bolborosind rar şi cu voce tare fiecare număr. După ce socoti de trei ori şi de fiecare dată îi ieşi alt rezultat, dovadă a caracterului variat şi pasionant al muncii sale, contabilul Elefterie ridică, într-o doară, privirile. Fără să realizeze prea bine ce vedea, îşi coborî din nou ochii în hîrtii. Abia peste cîteva clipe, cînd simţi că ceva nu e-n ordine, ridică fruntea şi ceea ce văzu îl făcu să caşte ochii cît cepele. În faţa sa se afia o fată nespus de frumoasă care răspunse cu un zîmbet fermecător privirilor sale holbate şi tîmpe. Era nu numai frumoasă, ci şi strălucitoare, cu un păr lung, blond şi luminos, cu ochi albaştri şi sclipitori, cu o piele catifelată şi orbitor de albă. Contabilul Elefterie rămase năuc; îi trebuiră cîteva clipe ca să se-adune.
        — Livrările de mărfuri se fac numai după ora nouă! declară căutînd să pară cît mai autoritar.

        Fata continua să zîmbească. Purta o rochie lungă, azurie, transparentă şi decoltată pînă la sabotaj.
        — După ora nouă! repetă, ceva mai moale, şi-şi coborî ochii în hîrtii.
        Fata nu se clinti de la locul ei.
        — Doar m-ai chemat... şopti ea, cu un glas susurat ca o apă.
        — Eu? se apără contabilul Elefterie. Cînd?
        — Acum cîteva cipe... Ai atins cu buzele bagheta magică, iar eu am auzit chemarea ta...
        — Care... care baghetă magică?
        Fata arătă cu un gest vaporos spre braţul căptuşit cu cotieră. Elefterie privi spre mîna sa şi strigă indignat:
        — Asta nu e nici o baghetă magică! E creionul meu chimic! Şi l-am muiat în gură ca să...
        — Ca să mă chemi, şopti din nou fata. Aşteptam acest semn de la tine.
        Eu sînt zîna cea bună...
        — Tovarăşa! ridică glasul contabilul Elefterie, lovind cu pumnul în masă. Sîntem într-o unitate socialistă! Te rog să laşi misticismele la o parte!
        — De ce te miri aşa? şopti, netulburată, fata. Doar ai citit, cînd erai mic, despre zîna cea bună...
        — Da, tovarăşa, nu se lasă contabilul Elefterie. Am citit! Dar asta era pe vremea cînd eram mic! Acum sînt mare şi am gestiune într-o unitate socialistă! Într-o unitate socialistă n-au ce să caute zînele bune. Apoi, luminat de o idee: Şi, de fapt, de unde ştiu eu că spui adevărul?
        — Pune-mă la încercare, gînguri fata. E de ajuns să-ţi rosteşti dorinţa şi ea pe loc se va-mplini...
        — Orice dorinţă? se îndoi contabilul Elefterie.
        — Chiar şi cea mai tainică, numai să porunceşti...
        — Oricît de grea? întrebă iar Elefterie, căruia o străfulgerare vicleană îi trecuse prin priviri.
        — Îmi stă orice în putinţă, spuse frumoasa, întinzînd braţele, larg.
        Contabilul Elefterie zîmbi sadic, micşorîndu-şi ochii.
        — Bine, se învoi, să văd de ce eşti în stare. Poate nu ştii ce te-aşteaptă... Apoi, arătînd cu degetul spre foaie: Fă-mi adunarea asta!


         Nu apucă să-şi sfîrşească vorba că lîngă cele trei rezultate ale sale apăru încă unul, scris cu litere aurite, care diferea sensibil de celelalte. Elefterie rămase prostit, ochiul stîng începu să i se zbată. După cîteva clipe, luîndu-şi seama, tuşi şi se îndreptă pe scaun.
        — Mda, spuse. Am să verific mai tîrziu. Apoi, schimbînd tonul: Să presupunem că eşti zîna cea bună. Dar de ce-ai venit tocmai în depozitul meu?
        — Ca să te-ajut... şopti preafrumoasa.
        — Nu poţi să mă ajuţi, spuse Elefterie. Eşti prea tînără. Contabilitatea e o treabă grea, cere experienţă.
        — Am să-ţi arăt frumuseţile lumii, continuă Cosînzeana. O să ai tot ce-ţi doreşti... O să fii fericit...
        — E de ajuns să-nchizi ochii, continuă zîna cea bună, şi te vei simţi plutind spre cele mai tainice locuri ale desfătării.
        — Un gestionar nu închide niciodată ochii! sări contabilul Elefterie ca ars. El trebuie să fie cu ochii în patru!
        — Dar nimic rău nu se va întîmpla... susură frumoasa. Nici unul din aceste minunate giuvaeruri nu se va clinti din loc.
        — Giuvaeruri? se nedumeri contabilul Elefterie. Care... giuvaeruri?
        Zîna cea bună arătă spre rafturi.
        — Astea nu sînt giuvaeruri! tovarăşă dragă! se indignă Elefterie. Sînt rulmenţi şi piuliţe...
        — N-am purtat niciodată asemenea brăţări şi inele, se entuziasmă Cosînzeana. Ce frumos sclipesc în soare!
        — Sclipesc, e drept! fu de acord contabilul Elefterie. Dar nu pot să mă ating de ele. Toate sînt scrise aici!
        Şi spunînd acestea, lovi cu palma peste registru.
        — Dar nu trebuie să-mi oferi nimic, zîmbi frumoasa zînă. Eu sînt cea care-ţi va dărui ţie... Închide ochii şi pune-ţi o dorinţă.
        — Nu se poate să închid numai un ochi? încercă Elefterie.
        — Porunceşte, repeta Cosînzeana, fără să-i răspundă, şi toate plăcerile ţi se vor împlini...


        Elefterie închise ochii cu teamă şi-i redeschise imediat căutînd din priviri rafturile, cu vigilenţă gestionară. Ceea ce văzu, însă, îl îngrozi.
        — Hei! se sperie, căutînd zîna din priviri. Ce-ai făcut? Unde sîntem?
        — În văzduh... se auzi, prelung, frumoasa frumoaselor.
        — Dar eu nu ştiu să zbor...! strigă contabilul Elefterie cît îl ţinea gura, pentru a acoperi zgomotul vîntului, şuierînd pe la ureche.
        Zîna cea bună zîmbi şi-şi întinse braţele ca nişte aripi. Elefterie privi în jos. La început văzu nişte valuri de ceaţă, apoi, printre norii care se subţiau, deosebi casele cît nişte furnici. Începu să dea cu disperare din braţe.
        — Nu aşa..., îi strigă zîna, trecînd pe lîngă el. Întinde braţele ca mine...
        Prăbuşirea se transformă în plutire şi căderea fu lină. Elefterie oftă uşurat. Îşi netezi hainele, îşi trase basca la loc spre jumătatea frunţii şi privi în jur. Îl înconjurau vitrine de cristal din care scînteiau bijuterii, rafturi înţesate cu veşminte strălucitoare, tot felul de minunăţii rînduite sau aşezate de-a valma.
        — Tii! exclamă Elefterie. N-am mai văzut niciodată atîtea lucruri la un loc!
        — Îţi plac? întrebă zîna cea bună.
        — Mai e vorbă? exclamă Elefterie şi porni printre rafturi.
        Frumoasa fată făcu un gest cu braţul.
        — Alege-ţi tot ce-ţi pofteşte inima...


        Contabilul Elefterie se opri, mîngîie un costum de haine, apoi pipăi un covor greu, întins pe perete.
        — Trebuie să fie foarte scumpe... spuse.
        — Nu-ţi va cere nimeni să plăteşti...
        — Fie, se înduplecă Elefterie. Am să iau asta...
        Şi alese dintr-un coş cu sclipiri multicolore un bec colorat.
        — Cum?! se miră preafrumoasa. Numai atît?
        — Nevesti-mii îi plac foarte mult becurile colorate... răspunse, roşind, contabilul Elefterie.
        — Mai alege-ţi ceva... îl îndemnă zîna cea bună.
        — Nu, mulţumesc, refuză Elefterie. Îmi ajunge becul ăsta. Nevastă-mea spune că atunci cînd aprinde un bec colorat, lumea i se pare cu totul altfel... Te rog, numai, să fii aşa de amabilă încît să mi-l păstrezi dumneata. Mi-e teamă, dacă-l pun în buzunar, să nu se spargă.
        Ajunseră într-o sală luminoasă. Oameni cărora Elefterie nu reuşi să le distingă chipurile, şedeau la mese şi vorbeau în şoaptă. Erau cu toţii foarte eleganţi; Elefterie îşi netezi stînjenit cutele halatului, şi-şi întinse cotierele pe braţ.
        — Să ne şezăm, îl îndemnă zîna cea bună.

         Contabilul Elefterie se foi pe scaun, neliniştit. Îşi scoase basca şi o puse pe masă, apoi o luă repede şi-o mototoli între degete. În cele din urmă şi-o puse iarăşi pe cap, trăgînd-o pînă peste urechi.
        — Ce facem aici? întrebă în cele din urmă, căutînd să pară-n largul său.
        — Nu ţi-e foame? întrebă Cosînzeana. Ce ai poftă să mănînci?
        — Nu prea mi-e foame... încercă el. Apoi, în faţa privirilor neînduplecate ale frumoasei frumoaselor, spuse către ospătar: Poate aveţi nişte parizer... sau stavrid prăjit... Şi cîte-un suc, da’ rece...
        Fără să i se clintească nici un muşchi, ospătarul se înclină din nou în semn de mulţumire şi se aplecă spre cosînzeană.
        — Eu aş vrea, spuse divina, dîndu-şi ochii peste cap, aş vrea caviar cu şampanie franţuzească...
        — Ce faci? îi şuieră contabilul Elefterie la ureche. Aici remiza trebuie să fie cel puţin douăzeci la sută!
        — Porţie dublă, continuă zîna, netulburată. Şi anulaţi comanda precedentă.


        Privind spre ospătarul care se îndepărta, contabilul Elefterie suspină pierdut. Zîna cea bună îşi puse palma cea catifelată peste mîna lui.
        — Nu-ţi fă griji... şopti. Eşti cu mine; nimic nu te opreşte să te simţi fericit. Priveşte la ceilalţi şi încearcă să fii ca şi ei. Tu...
        — Mă cheamă tovarăşul Elefterie...
        — Care din ele e numele mic?
        — Elefterie, repetă el.
        — Elefterie, continuă zîna, mîngîindu-i braţul pînă la încheietură, acolo unde cotiera se îngemăna cu halatul bleumarin, eşti la fel de bun ca şi ei. Ai şi tu dreptul la fericire. Nu trebuie să-ţi fie ruşine...
        Ciocniră. La mulţi ani! şopti frumoasa zînă. La mulţi ani! răspunse Elefterie şi dădu paharul pe gît. Apoi mîncă tot, ungînd caviarul pe felii groase de pîine. La urmă rupe o coajă şi şterse cu băgare de seamă farfuria.
        — Mai vrei? întrebă zîna cea bună.
        — Nu, mulţumesc! spuse Elefterie. Ajunge... Luă paharul şi bău o înghiţitură. Zîmbi vinovat: M-am cam ameţit. Nu prea beau şampanie. Numai de Anul Nou... Mă simt de parc-ar fi anul nou...
        — Ce-ai spune de o plimbare cu barca? sugeră crăiasa.
        — N-ar fi rău, într-adevăr, socoti Elefterie. Mi-ar prinde bine puţină mişcare. Dar unde să găsim lacul?


        Închise ochii şi stătu nemişcat cît timp simţi zborul şuierîndu-i la ureche. Între timp profită de zgomotul vîntului pentru a sughiţa neobservat. Cînd cerul, de o parte şi de alta, se linişti, deschise cu teamă ochii. Se văzu legănat într-o barcă; în jur întinderea lacului era albastră şi molcomită, pe maluri sălciile se auzeau foşnind într-o adiere. Frumoasa zînă, cu rochia ei strălucind în soare ca nişte solzi, părea o sirenă.
        Contabilul Elefterie se lăsă pe fundul bărcii, cu mîinile adunate sub cap.
        — Şi lîngă oraşul nostru e un asemenea lac, spuse, privind cerul. Un lac mare, cu verdeaţă de jur împrejur. Sînt şi cîteva vile, unii chiar locuiesc acolo vara. N-am fost niciodată acolo, ştiu numai din auzite. Deşi nu e chiar aşa de departe...
        — Trebuia să te fi dus...
        — Se ajunge destul de greu; autobuze nu circulă, trebuie să ai maşina ta... Aş fi mers şi eu din cînd în cînd, dacă...
        — Dar e atît de simplu! exclamă zîna cea bună.
        — Nu e deloc simplu să ai maşină! contrazise Elefterie.
        — Închide o clipaăochii şi...
        — Fără glume! sări ca ars contabilul Elefterie. Să ştii că mă supăr! Asta e prea de tot! Atît mi-ar trebui, să-mi apară dintr-o dată o maşină în faţa casei...
        — Dar ce-i rău în asta?
        — E foarte rău! se oţărî Elefterie. Cum explic eu, ia spune-mi, că am maşina asta? Un capăt de aţă n-am luat de la depozit în douăzeci de ani! Şi dintr-o dată să mă trezesc cu revizorii pe cap! De ăştia nu scapi cu una cu două, ascultă-mă pe mine, fac ei ce fac şi tot te scot vinovat. Cu statul nu te pui... Poate dacă-i pun şi pe ei să închidă ochii... Mă faci să rîd...
        — Bine, dacă nu vrei... Am crezut că-ţi fac o plăcere...
        Elefterie lăsă barca să plutească în voia valurilor şi-şi lăsă capul pe spate, cu obrajii în bătaia soarelui.
        — E foarte frumos, spuse. Apa asta şi soarele te liniştesc...
        — Te simţi fericit?
        — Dacă mă simt fericit...?

        Elefterie zîmbi şi-şi coborî basca peste frunte, pînă la sprîncene. Apoi închise ochii, mulţumit, ascultînd ciripitul păsărelelor printre sălcii şi molcomirea valurilor care clipoceau spintecate-n vîrful bărcii. Elefterie se lăsă legănat de tăcerea aceasta pe care-o urmări, relaxat, cum se îndepărtează, odată cu sălciile şi cu malul. Cînd tăcerea deveni totală şi vîntul nu-i mai adie, sprinţar, pe obraji, deschise ochii leneş. Apoi privi, nedumerit, în toate părţile. De peste tot îl întîmpinară rafturile familiare, rulmenţii şi armăturile care sclipeau în soarele dimineţii de vară. Se regăsi şezînd într-o poziţie caraghioasă, puţin într-o parte şi cu tălpile săltate pe birou. Se dezmetici, îşi trase picioarele şi se frecă la ochi. Ceasul arăta aproape nouă. Puse creionul chimic după ureche şi-şi frunzări fişele. Apoi privirea îi căzu pe foaia pe care trei rezultate se îmbrînceau sub linia de total; îşi frecă preocupat mîinile, luă creionul de după ureche, îl muie în gură şi se puse pe treabă, numărînd cu glas tare şi ţinînd zecile cu degetele mîinii stîngi. Un foşnet îl făcu să ridice ochii. Tresări; în faţa sa, vaporoasă şi fremătătoare, sclipea zîna cea bună. Lui Elefterie îi trebuiră cîteva clipe ca să înţeleagă.
        — Credeam că totul n-a fost decît un vis... bîigui...
        — Cum asta? se miră preafrumoasa. Doar m-ai chemat...
        — Nu te-am chemat! strigă, exasperat, contabilul Elefterie. Tocmai faceam nişte socoteli...
        — Aşa socoteam, repetă. C-am adormit şi... Cînd colo...
        — Totul e adevărat, zîmbi prinţesa.
        Elefterie clătină din cap, neîncrezător.
        — Hm! exclamă. Să nu-ţi vină să crezi...
        — Şi fericirea poate fi adevărată, şopti frumoasa crăiasă. Nu m-ai fi chemat dacă n-ai fi avut nevoie de ea... Trebuie numai s-o doreşti şi să nu-ţi pierzi speranţa.
        — Eu am auzit chemarea baghetei tale...
        Elefterie duse creionul la ureche şi ascultă cîteva clipe cu răsuflarea tăiată.
        — Eu nu aud nimic! izbucni.
        Zîna cea bună zîmbi luminos.
        — Ţi-am adus asta... Puse becul pe masă. L-ai uitat la mine...
        — Eşti foarte drăguţă, se domoli Elefterie. Nevastă-mea o să fie tare bucuroasă...
        Zîna îl privi în tăcere. Elefterie o privi şi el, încurcat.
        Elefterie îşi săltă basca şi se scărpină încurcat pe frunte. Părea dornic să cugete, dar nu ştia la ce.
        — Am să stau mereu în preajma ta, continuă zîna cea bună. De cîte ori ai să mă chemi, am să vin...
        — Cum adică, în preajma mea? sări Elefterie.
        — Cît mai aproape... răspunse zîna.
        — Ce vrei să spui cu asta? O să stai aici, în depozit?
        Zîna încuviinţă fluturîndu-şi părul strălucitor.
        — Zi şi noapte?
        — Zi şi noapte...
        Elefterie rămase cîteva clipe pe gînduri. Zi şi noapte, mormăi, în timp ce degetele lui căutau cu înfrigurare în sertar.
        — Aici, în depozit? repetă, maşinal.
        — Aici, întinse zîna braţele larg.
        — Tot timpul?
        — Tot timpul...
        — Aha! se dumiri, în sfîrşit, contabilul Elefterie.
        Degetele lui găsiră în sertar ceea ce căutau. Scoase o fişă, muie plaivazul în gură şi scrise într-un colţ: Număr de inventar 1001. Apoi învălui cu o privire de specialist frumoasa apariţie, închizînd dintr-un ochi, estimativ. Şi adăugă mai jos, apăsat, cu litere mari: una bucată zînă...

(Perpetuum comic ’86, pag. 187)


Persoane interesate