— Să trăiţi, tov. şef! M-aţi chemat? Totul e în ordine. Nici un eveniment, nici un telefon urgent, nici... În sfîrşit, nimeni nu v-a vorbit de rău.
— De bine? mîrîi mai mult Viscoleanu, privind în gol.
— Mulţi... foarte mulţi...
— Măi Covrig, zise şeful îngîndurat, te-am chemat să ne gîndim, să ne sfătuim... în ceea ce priveşte ziua de Mîine?
— N-avem probleme. Totul e în ordine.
— Tu ştii ce e Mîine?
— Nu...
— Atunci cum afirmi, pe ce bază, că totul e în ordine?! Că nu e!
Covrig, om al faptei imediate, scoase un carnet şi un pix. Simţea că sînt sarcini mari şi multe. În secolul nostru, oamenii nu mai poartă peruci, ca pe vremea Ludovicilor, ci pixuri şi carneţele. Dacă îi iei din mînă carnetul unui om, l-ai nenorocit! El nu mai ştie ce şi cum are de făcut, de unde, cînd şi cum să înceapă şi să sfîrşească. Un om, un pix şi un carnet înseamnă o sarcină pe trei-sferturi rezolvată!
— Ce zi e mîine? Ce zi, Covrig?
Acesta răsfoi zadarnic carnetul.
Nu ştia.
— Lasă caietul ăla. Încearcă mai bine să judeci...
Covrig închise caietul. O spaimă îl cuprinse, cînd auzi că nu era destul să noteze, că mai trebuia să şi judece.
— Mîine vine personalul TESA la noi, pe şantier, să ne ajute. O zi pe lună, dau sprijin efectiv producţiei propriu-zise.
— Ştiam, ştiam... se însenină Covrig.
— Trebuie să ne pregătim.
— Îi primim cu grijă şi le dăm ceva de lucru.
— Ce vorbeşti? Grija noastră în ce va consta?
— Ei sînt receptivi, energici, dornici să ne dea o mînă de ajutor. Iar noi le vom da de lucru.
— Să cureţe aşa de formă şantierul, zise încet Covrig.
— Măi, băiatule, de ce nu judeci? Avem oaspeţi dragi, apropiaţi, colegii noştri şi tu îi pui la lucru!? Aşa procedezi şi acasă?
Covrig se însenină. Abia acum pricepea, intuia ce voia superiorul său.
— Nu. Trebuie să luăm măsuri, să ne pregătim, zise el şi scoase pixul şi carnetul.
— Asta-i, se lumină şi chipul ursuz al şefului. Ce grea e munca de la om la om! Îţi trebuie răbdare, tact, fermitate, curaj. Colegii noştri vor lucra, dar e nevoie să avem grijă. Poate vom avea şi o discuţie, un răgaz...
— Perfect, spune sigur pe el Covrig. Pregătesc un apartament cu patru camere, să aibă oamenii loc şi linişte, să respire niţel.
— N-ar strica, zise şeful mulţumit că-l făcuse pe Covrig să judece!
— Încălzesc, puţin, înainte de a veni ei. Cu radiatoarele.
— N-ar strica...
— Pe urmă le ascund. Radiatoarele.
— E indicat!
— Pun şi nişte mese!?
— N-ar strica...
— Pregătim şi nişte ceai?
— Da...
Viscoleanu îşi savura stilul de muncă. Îl făcuse pe om să gîndească şi iată-l acţiona entuziast, corect, realist.
— E frig... N-ar strica să avem pe masă o sticlă cu ţuică!
— Găsim, sublinia Covrig. Vreo două-trei. Să fie!
— Şi ceva pîine proaspătă...
— Căutăm!
— O ţigară bună?
— Avem.
— Ceva slăninuţă crezi că ar fi rea?
— Dimpotrivă. Siăninuţa şi ţuica sînt cît se poate de fertile în ziua de azi!
Viscoleanu îşi lăsă iar supusul să gîndească singur şi întrebă:
— Altceva?
— Nişte bobiţe!
— Ce fel?
— Bobiţe de cafea?
— N-ar strica...
— O apă minerală?
— N-ar strica...
— Ceva roşii, gogoşari, ceapă?
— N-ar strica...
— Lîngă ei merge şi ceva caşcaval sau telemea!?
— N-ar strica...
Încîntat de reuşitul său tact de a conduce discuţia, Viscoleanu privea departe, pe fereastră şi răspunde automat!
— Poate vine şi directorul general!? zise amuzat Covrig.
— N-ar strica...
— Şi cineva de la municipiu?
— N-ar strica...
— Oare nu e prea multă atenţie în cazul ăsta? Dacă vin şi ei?! Nu ne vor trage la răspundere pentru că am exagerat?
— N-ar strica...
— Deci, mîine vom avea o nouă şi rodnică zi de muncă, zise Covrig încurcat.
— N-ar strica...
— Atunci să acţionăm energic, hotărîţi, cu simţ de răspundere...
— N-ar strica...
Viscoleanu se trezi din reverie şi zise iar indispus:
— Executarea. Dacă nu ne pregătim ca lumea, s-ar putea s-o păţim.
— N-ar strica, zise Covrig şi ieşi cu carnetul în mînă, liniştit, căci ştia exact ce avea de făcut!
(Perpetuum comic ’86, pag. 118)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu