Slujbaş la datorie

        Într-o zi oarecare, ori poate diferită de altele — asta nu are absolut nici o importanţă — slujbaşul se îndrepta spre slujbă... Faptul în sine nu are nimic spectaculos, este la mintea cocoşului că trebuie să fie aşa, din moment ce slujbaşul e dator să-şi facă datoria faţă de slujbă.
        Lume multă în troleibuz, lume şi mai multă în staţii. Slujbaşul îşi potriveşte ceasul şi dă oarecare semne de nelinişte. Simte că va întîrzia. Lucrul acesta nu că i-ar atrage cine ştie ce sancţiune, dar datoria? Cum rămîne cu datoria? Fiindcă acolo unde lucra el, problema aceasta era prioritară. Nu te puteai juca.
        Urcă în troleibuzul care oprise chiar în faţa lui, deşi observase că numărul acestuia era barat. La urma urmelor care să fie diferenţa între numărul şase şi şase barat? Îşi aminti vag că odată îşi întrebase colegul de servici iar acela, un tip intuitiv şi cu idei dintre cele mai originale, îi spusese că diferenţa respectivă constă doar în faptul că, în interior, unele troleibuze au bare de susţinere iar altele nu. Şi totuşi, lăsînd gluma la o parte, o diferenţă există, de altă natură decît cea pomenită, căci troleibuzul în care urcase slujbaşul avea capul de linie în dreptul altei instituţii decît aceea unde-şi făcea el datoria. O priveşte cu atenţie slujbaşul, o studiază în amănunt şi îşi dă seama că faţada este aproape identică, poate doar mai deschisă la culoare, ramele ferestrelor tot maro, poarta de fier a intrării tot verde. Tot atîtea etaje, tot atîtea ferestre, tot atîtea trepte de urcat pînă la uşa batantă care tot aşa de melancolic scîrţîie. Nici o diferenţă. În zare, la trei kilometri, ori poate chiar mai mult, se profila romantic, ca într-o aură de inaccesibil castel medieval, instituţia unde semna el condica în fiecare dimineaţă. Din tot calculul mental pe care şi-l face rapid în cîteva secunde, rezulta că într-un singur minut cît mai rămăsese pînă la ora de începere a programului, distanţa pînă acolo poate fi parcursă doar în condiţiile doborîrii recordului mondial pe trei mii de metri plat. Cum slujbaşul nu-şi propusese în programul de activităţi o asemenea performanţă — cel puţin pentru perioada imediat următoare — gîndul i se orientă rapid şi în timp util spre o altă rezolvare. „Şi, mă rog, frumos, — cugeta el cu profunzime — care să fie diferenţa?" Şi cu acelaşi pas sigur, apăsat, păşi pe poarta instituţiei la vreme. Exact la vreme. La secundă, cum se zice. Într-o încăpere largă mai era un birou neocupat iar slujbaşul se aşeză pe pernuţa pestriţă de pe scaun şi-şi trase meticulos mînecuţele negre peste mînecile hainei, privind cu toată atenţia în jur. Observă cu repeziciune, dintr-o rapidă ochire, că peisajul îi este deosebit de familiar iar atmosfera... ce să mai vorbim...
        „Fleacuri — gîndeşte el din nou — absolut nici o diferenţă. Am să şed aici cele opt ore pe care le am de stat, şi basta! Trebuie să-mi fac datoria. Păi cum altfel?"
        Şi şezu, cinstit şi conştiincios, opt ore bătute pe muchie, nici un minut mai puţin, nici o secundă mai mult. La sfîrşitul programului i se dă o adeverinţă din care rezulta că, într-adevăr, „în ziua de... între orele...” el a stat la instituţia respectivă, îndeplinindu-şi datoria, adeverinţă foarte necesară la instituţia de unde, de două ori pe lună, îşi ridica suma ce reprezenta contravaloarea datoriei îndeplinite.
        N-a avut nici o neplăcere, adeverinţa i-a fost luată în considerare, înregistrată, îndosariată iar în ziua de leafă îşi îndeplini din nou datoria, iscălind statul de plată, citeţ, apăsat, fără complexe, cu toată convingerea, pentru că şi acest gest superb de a-şi depune cu eleganţă autograful pe respectivul document făcea parte organică din datoria slujbaşului.

(Perpetuum comic ’91, pag. 108)

Vezi toată postarea

Din jurnalul unui actor

        Sept. 1976. M-am prezentat la teatrul din oraşul N, unde am fost repartizat. Directorul mi-a vorbit timp de o jumătate de ceas despre încrederea în talentul meu, în tinereţea mea, în voinţa mea de afirmare. La fel şi colegii mei de profesiune. Abia aştept să arăt ce pot. Am recitit cîteva capodopere ale dramaturgiei, pentru a-mi împrospăta memoria cu viitoarele roluri care mă aşteaptă: Oedip, Macbeth, Hamlet, Romeo, Tartuffe, Don Juan, Trigorin, Ştefan cel Mare, Rică Venturiano şi altele.
        Oct. 1976. Au început repetiţiile cu „Henric al VIII-lea", de Shakespeare.
        Am fost distribuit şi eu, ceea ce e deja o victorie. Joc rolul lui Griffith, uşierul reginei Katharine. Un rol mic, dar greu, pentru că uşa pe care o închid şi o deschid e din stejar masiv. Înaintea fiecărui spectacol trebuie s-o ung, altminteri se blochează lăsînd în culise pe regină şi întreaga suită. În orice caz, de mine depinde întreg actul al IV-lea. De m-ar vedea părinţii cu cîtă măreţie închid şi deschid uşa ce s-ar mai mîndri că m-am făcut actor!
        Feb. 1978. Punem în scenă „Romeo şi Julieta". Mi s-a explicat că, la cei 28 de ani ai mei, sînt prea tînăr şi lipsit de experienţă scenică pentru al juca pe Romeo. A fost distribuit maestrul Petre Ştefaniu-Vrancea, care are 55 de ani şi o bogată experienţă în spate. Anul trecut a jucat pe Richard al III-lea şi a făcut o impresie deosebită, maestrul Petre Ştefaniu fiind cocoşat din naştere. Se pare că regizorul, adus special de la Bucureşti, va înscrie o pagină de referinţă în montările cu această piesă, propunînd pentru prima dată un Romeo cocoşat. „Drama eroului va fi triplă, ne-a spus regizorul. El este şi vîrstnic şi cocoşat şi va şi muri. Va fi zguduitor". Eu am fost distribuit în suita lui Tybalt şi-l scot pe acesta de pe scenă după ce va fi ucis în duel. E o scenă grea, dar regia e mulţumită de mine.
        Oct. 1979. Premieră de răsunet: „Danton", de Camil Petrescu. Zeci şi zeci de personaje. Regizorul mi-a încredinţat rolul copilului lui Danton, care în piesă are vreo 10—12 ani şi, eu fiind cel mai tînăr actor, voi face un rol de compoziţie. Propriu-zis n-am nimic de zis, dar mi s-a indicat un joc mut plin de simţire.
        Ian. 1980. În sfîrşit, talentul meu dă roadele aşteptate. Un cronicar al revistei „Scena" m-a remarcat cu aceste cuvinte: „O impresie de neşters ne-a oferit interpretul copilului lui Danton, uriaş la fizic ca şi tatăl său şi care aruncă nişte priviri de oligofren, vădindu-se că urmaşii marilor bărbaţi nu moştenesc nimic din geniul părinţilor".
        Iunie 1981. Noul director a remarcat timbrul deosebit de plăcut şi bărbătesc al vocii mele. Am fost solicitat să fac o înregistrare magnetică cu următoarele replici: „Atenţiune, începe spectacolul. Publicul spectator este rugat să-şi ocupe locurile în sală. Vă mulţumim". Am avut puţin trac, dar pînă la urmă înregistrarea a ieşit foarte bine. N-am jucat în nici o piesă nouă în stagiunea actuală, dar vocea mea e prezentă în teatru seară de seară.
        Martie 1982. Am fost solicitat să joc împreună cu amatorii de la Liceul pedagogic din localitate, pentru a da un plus de greutate într-un spectacol. Am acceptat bucuros pentru că au nevoie de un sfat competent. Le-am spus să nu se simtă timoraţi că joacă împreună cu un profesionist, că şi eu am fost amator cîndva şi a trebuit să muncesc mult pînă la afirmare. Trebuie să fiu atent cu ei, să nu-i complexez prea tare.
        Iulie 1983. M-am apucat să colecţionez cutii de chibrituri. E o pasiune nobilă care îţi dezvoltă simţul ordinii, al perseverenţei şi al armoniei, lucruri absolut necesare meseriei mele de bază. Am găsit şi alţi cîţiva colecţionari împătimiţi, de la filarmonică şi teatrul de estradă.
        Aprilie 1984. În teatru a avut loc o întîmplare tragică. În scena balconului din „Romeo şi Julieta", maestrul Petre Ştefaniu s-a prăbuşit de pe balcon şi a fost dus la spital. În urma intervenţiei chirurgicale, marelui nostru actor i s-a extirpat cocoaşa. Regizorul a cerut, în consecinţă, scoaterea spectacolului din repertoriu, căci, spunea el, un Romeo fără cocoaşă nu mai are nici un haz.
        Feb. 1985. Am început stagiunea cu un nou spectacol, absolut original: „Pescăruşul" de Cehov. Acţiunea este mutată în zilele noastre, iar Nina Zarecinaia nu vrea să se facă actriţă, ca în vechile montări, ci aviatoare. Zborul devine simbolul montării. Ea are un accident (nu i se deschide paraşuta la timp) şi se întoarce în orăşelul din care a plecat pentru a învăţa pe cei mai tineri să înveţe să piloteze ultimul tip de avionete numite „Pescăruşul". Eu am fost distribuit în rolul unuia din tinerii care vor să zboare, un rol mut, iarăşi, dar de mare profunzime. Costumul de zbor a făcut o impresie extraordinară. NASA a cerut direcţiei teatrului relaţii despre spectacol, intenţionînd să-l filmeze pentru a ridica moralul cosmonauţilor înainte de zbor.
        Mai 1986. S-au împlinit zece ani de activitate în teatru. La masa festivă directorul a vorbit despre talentul meu de a face neuitate rolurile aparent minore şi de a face uitate rolurile aparent majore. Acum, ca actor de categoria I, am spus eu în încheiere, sînt conştient că mă aşteaptă noi şi noi satisfacţii şi împliniri profesionale.
        Aprilie 1987. Am avut o convorbire absolut interesantă cu noul director al teatrului, bineînţeles, în culise. O reproduc pentru posteritate:
Directorul: Dumneata ce cauţi pe-aici?
Eu: Cum adică, ce caut?
Directorul: Persoanele străine n-au ce căuta în culise.
Eu: Eu, persoană străină? Eu sînt actor categoria întîi tovarăşe.
Directorul: Să fii sănătos, că nu te-am văzut jucînd de 6 luni de cînd conduc teatrul!
Eu: Ce sînt eu de vină că s-a prăbuşit balconul cu maestrul Ştefaniu şi că s-a scos spectacolul de pe afiş? Ce sînt eu de vină că interpreta tinerei Nina a ieşit la pensie şi nu se mai joacă acest minunat spectacol despre aviaţie, care este „Pescăruşul"? Şi vă rog să nu vorbiţi insolent cu artiştii! Ehe, cîţi directori am schimbat eu în peste un deceniu de activitate... Dumneata ştii cîte premii am luat eu pentru colecţia mea unică de chibrituri?
        August 1988. Dupa 12 ani, teatrului i-a fost repartizat un nou absolvent al institutului. Directorul i-a vorbit o jumătate de oră despre încrederea în talentul său, în voinţa sa de afirmare. Noi, cei mai tineri actori din teatru ne-am împrietenit repede. Mi-a cerut cu împrumut cîteva texte de Shakespeare, Cehov, Caragiale şi alţi clasici, pentru a nu fi luat prin surprindere cînd va fi pus să joace pe Hamlet, Trigorin sau Rica Venturiano. I-am arătat şi colecţia mea de chibrituri. A fost uluit şi m-a întrebat cînd am avut timp să adun atîtea cutii. Printre picături, i-am răspuns. Orice mare artist în meseria de bază, trebuie să aibă o pasiune colaterală. I-am dăruit şi cîteva dubluri de cutii pentru a începe să-şi încropească o colecţie. Pe urmă m-a întrebat dacă n-am nişte vaselină să ungă uşa care scîrţîie în „Henric al VIII-lea". Piesa s-a reluat într-o viziune nouă şi am fost distribuit în rolul lui Griffith. I-am dat un borcan întreg. Noi, tinerii, trebuie să ne ajutam între noi. Pe mine nu m-a ajutat nimeni la începutul carierei şi uite că m-am descurcat. Mai tîrziu, mi-a spus că a început să-şi mărească colecţia de cutii de chibrituri. Mă bucură seriozitatea lui. Făra ea nu faci nimic în viaţă. Dar închei aici aceste rînduri pentru astăzi. Mă grăbesc spre teatru unde se reia „Romeo şi Julieta" într-o viziune absolut originală. Julieta, de fapt, e o fată bătrînă, ceea ce explică dragostea ei la prima vedere. Rolul a fost încredinţat soţiei directorului care, din dragoste pentru un teatru modern, revoluţionar în expresie, va renunţa la comoditatea condiţiei de pensionară pentru a-şi pune talentul în slujba unei cauze nobile.

(Perpetuum comic ’91, pag. 54)

Vezi toată postarea

Poluarea verbală

        Mi-am imaginat pentru o clipă, cu cîtva timp în urmă, că doar unii comentatori de la Vocea Americii mai folosesc din cînd în cînd forme ca ultimile, în loc de ultimele, sau alte cîteva perle ciobite, care ne zgîrie timpanul. Mi s-a părut explicabil. Departe de ţară...
        Da’ de unde! Avem şi noi faliţii noştri, cum îşi dorea Caţavencu, prin pana lui Nenea Iancu.
        De pildă, iată un adevăr incontestabil: Sîntem un popor credincios prin tradiţie ancestrală, de la origini. Dar, să vedem. Acum e libertate. Nu? Fiecare îşi arogă dreptul de a-şi exprima sentimentele şi resentimentele, chiar şi prin cărăuşia limbajului. Eşti liber să crezi. Ori să nu crezi. Dar această din urmă opţiune parcă aduce aminte de o epocă. De zgură şi de tinichea. Mai cu seamă atunci cînd vrei să continui — din cine ştie ce motive, parcă nu bănuiţi dumneavoastră care? — propaganda materialismului ştiinţific, discreditat.
        Şi atunci, să folosim ortoepia, cîteodată sprijiniţi de dicţionare, elaborate pe atunci: Ferească sfîntul, Doamne-ajută, facă Domnul, dacă vrea Cel de sus. Care domn şi care sfînt? Şi de sus, de unde?
        Să mai pomenim de creere sau creiere, pe care le auzim chiar şi din savante buze; în loc de creare? sau: Douăzeci şi una de minute; cînd spunem: un minut! Sau: O mie şi una de motive; cînd spunem: un motiv! Sau de îngrozitoarele: şaptisprezece, optisprezece, pronunţate cu umor negru, utilizate chiar şi de tineret; cînd spunem: şapte, opt! Nu? Ca şi gingaşul, coloratul „mişto", din argoul feminin cvasiurban!
        Mai auzim de asemenea: preşidenţie. De unde? De la preşidente? A! Mă rog: prezidenţie. De la prezident. Altă poveste. (Ascultaţi chiar şi dezbaterile parlamentare). Mai auzim frecvent: întreprindere, investiţii financiare, investit cu putere.
        Nu mai spun ce-am păţit cu un redactor, la o carte, apropo de termenul „apropriat". Poftim? A, nu. Aţi înţeles foarte corect. Era vorba de un redactor plin, un lector de carte.
        — Uitaţi-vă. Aici aveţi un r în plus. Corectaţi.
        Ca să relatez exact, m-am jenat. Am încercat o diversiune:
        — A, înţeleg! Vedeţi, eu am făcut Dreptul: E un termen utilizat mai rar. (Auzi argumentare! Cînd e un verb folosit şi de franţuji: approprier. Şi de strămoşii noştri comuni, latinii: appropriare. Am continuat) A-ţi apropria înseamnă a face ca un lucru să devină al tău. Ştiţi?
        — Da? Mă rog!
        Şi l-am salvat.
        Iar mai apoi, înfiorătorul: Uitaţi. Care s-a preschimbat din oaie în mistreţ, cum ar fi zis Gheorghe Ciprian. Îl folosesc spicheri de radio, comentatori TV, a trecut în literatură, în subtitrarea unor filme, unde actori îndrăgiţi îşi îndeamnă partenerii: Uitaţi despre ce-i vorba! Şi ei n-au nici o vină. N-au nici actorii noştri, în filme autohtone, dacă aşa pretinde scenariul. Şi chiar acum, după apocalips, îl auzim rostit de oameni elevaţi, din gura unor personaje populare, a unor miniştri plini. A realizat o vogă şi o epidemie. Îl preluăm din zbor şi-l trecem altora.
        Îmi spunea consternat un prieten, poet, într-o convorbire telefonică, în legătură cu acest „Uitaţi", pe care mi l-a servit:
        — Domnule, dacă stau să reflectez, ai perfectă dreptate.
        Ceea ce îmi aduce aminte de o glumă veche:
        Procurorul: Acest om e un criminal periculos!
        Preşedintele: Mda. S-ar părea că ai dreptate.
        Avocatul Apărării: E un biet nevinovat!
        Preşedintele: Conform argumentării, mi se pare că şi dumneata ai dreptate.
        Grefierul: Şi eu ce scriu aici, domnule Preşedinte? Aţi dat dreptate şi Acuzării, şi Apărării!
        Preşedintele: Domnule, da’ ştii că... şi dumneata ai dreptate?
        Tot respectul pentru seriozitatea cu care zidim cărămizi şi lapis rediviva la temelia acestei revoluţii extrem de zbuciumate. Căreia îi dorim fierbinte să-şi crească imaculaţi crinii şi aprinse rozele! Dar, hai să facem o haltă. O clipă de umor şi un moment de adevăr. Se spune că ajută în terapeutica — de ce nu? — şi a poluării. Chiar şi verbale. Ca să nu ni se încurce limbile şi să lunecăm în babilonie.

(Perpetuum comic ’91, pag. 42)

Vezi toată postarea

Epoca bronzului

        Primarul Stănilă privea, pe sub cozorocul şepcii, statuia de bronz cocoţată pe postament, cu braţul întins spre înainte. Estimp Hăbăucă, adjunctul de primar, citea cu glas răspicat discursul scris în grabă pe hîrtie de caiet. În conştiinţa adjunctului de primar se petrecuse cea mai autentică revoluţie, el devenind din şef al comisiei organizatorice a fostului comitet p.c.r., şef al comisiei organizatorice a Consiliului Provizoriu. Astfel încît, pe măsura revoluţiei petrecute în conştiinţa lui, Hăbăucă ponegri cu atîta înverşunare memoria proletarului Ilie Tichie, încît cu siguranţă că, auzind acestea, nici un porumbel nu s-ar mai fi găinăţat vreodată pe creştetul lui. După ce arătă, cu lux de amănunte, că proletarul Ilie Tichie a cerut încă înainte de război ca Basarabia şi Bucovina să fie date Uniunii Sovietice, Ardealul să fie dat Ungariei, Cadrilaterul să fie retrocedat Bulgariei, Banatul să fie dăruit Serbiei şi ce mai rămîne să fie împărţit în mod egal, că, mai apoi, a fost informator al Siguranţei, al Legiunii, al lui Antonescu, al Anei Pauker şi al lui Tudor Postelnicu, că a umplut frumoasa urbe cu tot felul de lozinci cum ar fi: „Ceauşescu apare/ Soarele răsare" sau „Ceauşescu, nu uita/Toţi muncitorii te vrea", că ar fi fost fascist, stalinist, maoist, castroist şi alte asemenea lucruri despre care Ilie Tichie habar n-avea, deoarece nu ştia să citească, după toate actestea, deci, asistenţa indignată, ridicînd degetele în semnul victoriei, ceru ca statuia să fie demolată. Primarul avea, la rîndul lui, o hîrtie pe care o strîngea între degetele asudate şi din care voi să citească precum că pentru asigurarea victoriei revoluţiei doborîrea statuii e o condiţie „sine qua non". Se împotmoli, însă, atît de rău încît aruncă hîrtia, spunînd doar atît:
        — E musai!
        Iie Tichie, privindu-i chiondorîş de pe înălţimea postamentului, se învîrtoşă în faţa ingratitudinii posterităţii. Trebuiră să treacă două zile pînă ce adjunctul Hăbăucă, abia trăgîndu-şi sufletul, să se prăbuşească pe un scaun în biroul primarului, cu conştiinţa datoriei împlinite.
        — S-a ţinut tare..., spuse, întretăiat. Parcă l-ar fi făcut măsa pe statuie. Acuma, gata! L-am dat la topit...
        Primarul aprobă, apoi îşi bagă nasul şi cozorocul în hîrtii. Cînd şi le ridică, peste jumătate de ceas, Hăbăucă era tot acolo.
        — Ştii, şefu, spuse acesta, bustul din părculeţul gării? Stamatiade, primul director al liceului, care a fost şi la Academie...
        — Aşa...
        Hăbăucă privi în dreapta şi în stînga, apoi se aplecă spre urechea primarului:
        — A fost mason...
        — De unde ştii?
        — Nu ştiu. Da’ nici alţii n-au de un’ să ştie. E greu de verificat. Putem da liniştiţi bustul jos.
        — La ce ne trebuie?
        — La topit. Nu ne ajunge bronzul pentru statuia dumneavoastră. Aţi cerut mărime naturală.
        — Parcă spuneai ca Ilie Tichie era de aceeaşi înălţime cu mine.
        — Da, însă dumneavoastră aţi ordonat cu şapcă pe cap...
        Primarul se lasă pe gînduri, mîngîindu-şi cozorocul.
        — Cu şapcă, neapărat, concluzionă. Să vadă toţi că s-a petrecut o revoluţie...

(Perpetuum comic ’91, pag. 25)

Vezi toată postarea

Păcălească

        M-am întîlnit cu fratele meu Păcală şi l-am întrebat ce mai face şi mi-a răspuns că nu face nimic. Cînd nu faci nimic, înseamnă că totuşi faci ceva, şi el mi-a zis că, într-adevăr, el nu stă degeaba, se gîndeşte cum să se ducă la moară. Se teme să se ducă la moară, c-a mai fost odată. Mi-a zis: — Înainte cu trei zile de a mă naşte, mamei i-a venit poftă de pîine proaspătă şi cum n-avea grîu măcinat şi n-avea cine să se ducă la moară, că nu era nimeni pe acasă, i-am zis eu mamei: lasă că mă duc eu la moară! şi umplui patru boi cu grîu, îi pusei în car, prinsei şase saci la jug şi plecai la moară. Măcinai. La întoarcere mă apucă o sete grozavă. Apă, în jur... ca-n palmă. Cînd iată văd un lac îngheţat, căci ne aflam, am uitat să spun, în luna iulie. Cu ce să sparg ghiaţa? Mă gîndesc pînă cînd, nici una nici alta, îmi iau capul de la loc şi poc! poc! poc! sparg gheaţa cu el. Băui apă, dar fiindu-le şi la saci sete îi adăpai şi pe ei.
        Merg mai departe. Ce aud? O ciocănitură? Să fie Woody, ciocănitoarea, mă întreb, mă uit şi ce văd?! O jumătate de om, călare pe o jumătate de urs, bătea mazăre într-un vîrf de nuc. Boabele rămîneau în nuc păstăile cădeau jos. Bă, ce minune! zic. Dar ăla zice: Nu te mira de mine, miră-te de tine, că umbli fără cap. Mă pipăi eu: da, n-aveam cap, mi-l uitasem la lacul unde băusem apa. Las carul şi mă întorc la lac. Dar acuma, altă drăcie! Capul nu se lăsa prins! Fug după el, nimic, nu-l pot prinde. Mişelul de cap îşi făcea de cap, îşi făcuse picioare de trestie şi acuma se da pe gheaţă. Cum să-l prind? Că fără cap se mai descurcă omul uneori, se descurcă chiar foarte bine, dar nu-ţi stă frumos să umbli fără el, cu pălăria pe umeri. Deşi e mai bine fără cap, că nu te doare capul şi nu te plouă în cap. Şi nu te bate nimeni la cap. Şi nu ţi se urcă gărgăunii la cap. Şi nu are cine să-ţi taie capul. Singura greutate e că te dor picioarele: căci se spune: de n-ai cap, vai de picioare. Aşa că aveam nevoie de cap, ca să nu mă doară picioarele şi ca să am pe ce să-mi atîrn pălăria şi să n-o duc în mînă.
        Dar cum să-l prind, că se dădea pe gheaţă cu picioare de trestie?
        Aprind trestia cu foc bengal, trestia arde, îmi prind capul şi hop îl pun la loc. Şi plec mai departe. Dar cum mă grăbeam, n-am băgat de seamă că mi-am pus la loc capul cu ceafa înainte şi cu nasul înapoi. Şi plecai mai departe cu faţa spre îndărăt şi privind înainte cu ceafa. Şi mergînd aşa cad într-o groapă, că mai sînt gropi, nu s-au astupat cu proşti toate. Cum să ies din groapă? Alerg repede acasă, iau o scară, şi ies teafăr din groapă. Şi ajung acasă cu grîul măcinat. Mama se puse la frămîntat făina, mîncă pîine proaspătă şi după trei zile mă născu pe mine.
        Aşa că acuma, zice frate-meu, stau şi nu fac nimic şi mă gîndesc, să nu mă mai duc la moară o dată? Şi ce-aş zice eu atunci de m-aş întîlni cu mine pe drum? Mai bine stau aşa şi nu mă mai gîndesc, mi-am luat capul în palmă şi l-am pus sub mine ca să am pe ce sta şi să nu mă tragă umezeala la coaste. Şi e bine aşa, nu te mai dor nici măselele!
        Şi mă uit la tine şi te întreb: tu de ce ai capul cu faţa înainte şi de ce îl porţi pe umăr?

(Perpetuum comic ’89, pag. 180)

Vezi toată postarea

Verba volant

        Acţiunea începe în sala cantinei dintr-o staţiune montană de odihnă şi cură. A apărut responsabilul cultural şi turistic al staţiunii. După obicei bate din palme, strigă „Atenţiune! O clipă de atenţie, vă rog! Alo! Alo!" şi lingurile rămîn în aer; murmurul mesenilor încetează, toată populaţia mîncătoare ascultă:

        Responsabilul: Stimaţi şi dragi prieteni! Pentru mîine, orele 9, conducerea întreprinderii locale de exploatare forestieră, rugată de noi, vă pofteşte la o excursie sui-gene-ris.
        O voce baritonală: Adică gratis?
        Responsabilul: Evident, gratuită. E o invitaţie.
        O voce baritonală: Dar ce înseamnă suiş generic?
        Responsabilul: Iertaţi-mă, e o vorbă latinească, adică o excursie unică în felul ei.
        O voce piţigăiată: Vorbeşte cum trebuie, domnule, să înţeleagă şi cei cu studii medii...
        O voce baritonală: Alo! Alo, cu studii medii! Află că eu am făcut Aseul, dacă vrei să ştii, dar n-am fost obligat să-nvăţ limbi străine...
        O voce piţigăiată: Latina nu-i străină, e materna noastră.
        O voce feminină: Ia lăsaţi, dom’le, să auzim ce spune omul!
        Responsabilul: Dacă-mi permiteţi... Puţină atenţie, vă rog.
        O voce incertă: Zi-i odată, că ni se răceşte ciorba.
        O voce apăsată: N-ai decît s-o leorbăeşti între timp, dar să nu plescăi, că noi vrem să ascultăm!
        O voce incertă: Ia ascultă, bă, am plescăit eu la masa ta?
        O voce apăsată: La masa dumneavoastră!
        O voce incertă: Vezi că eşti cam obraznic şi acuş’ schimb foaia!
        O voce feminină ascuţită: Dar terminaţi, odată, că doar nu sînteţi copii! Ei, drăcia dracului (o clipă de linişte).
        Responsabilul: Aşadar, sînteţi poftiţi la o excursie pe linia îngustă forestieră între staţiunea noastră şi Gherghina, prin defileul Socotiş. Sînt locuri splendide.
        O voce răguşită: Dar pe acolo nu-s şerpi?
        O voce gravă: Linişte, s-auzim pînă la capăt! (Linişte)
        Responsabilul: Excursia e specială, în sensul că se ataşează o platformă liberă — sau două, dacă sînt mai mulţi amatori — la mocăniţă şi garnitura merge numai cu noi şi pentru noi. Oprim unde vrem, ne recreăm, culegem zmeură, alune, ciuperci...
        O voce albă: Pere nu sînt?
        Responsabilul: Numai pădureţe.
        O voce albă: Şi alea ce au? Sînt otrăvite?
        Responsabilul: Puteţi culege ce doriţi, vom bea apă curată de izvor, ne vom hîrjoni în iarbă.
        O voce gravă: Cine cu cine anume se va hîrjoni?
        O voce baritonală: Eu am înţeles că este de culturalizare, nu de hîrjonire... Pentru asta e loc şi aici, de ce trebuie să umblăm cu trenuleţul?
        O voce piţigăiată: Mie-mi place. Eu merg.
        Voci învălmăşite: Şi eu! Şi eu! Mă înscriu! E voie şi cu copii? Putem veni în trening şi bascheţi? Cît durează? Căpătăm hrană rece? Dacă plouă? Etc.
        Responsabilul: Linişte, vă rog, ca să dau toate lămuririle: pentru listă trec pe la fiecare masă. Îmbrăcăminte: de excursie. Durata: cam 4 ore dus şi întors, deci la 13 sîntem înapoi la masă. Dacă nu e vreme frumoasă, nu plecăm. Vă doresc poftă bună, în continuare... Vă asigur că peisajele sînt splendide, merită să le vedeţi, să mîncaţi fructe de pădure de la sursă, să beţi apă de izvor, să vă hîrjoniţi...

        O voce bărbătească şăgalnică: Ăsta are o obsesie cu hîrjoana...
        Femeia de lîngă el: Ba eu m-aş hîrjoni cu dînsul, să ştii, e tinerel, frumuşel, vioi, iar tu dormi aici douăzeci de ore pe zi.
        O voce bărbătească şăgalnică: Păi, nu sîntem la odihnă?
        Femeia de lîngă el: A te odihni e una; a te afla în stare muribundă e alta...
        O voce graseiată: Mergem şi noi, dar luăm şi nişte sacoşe, ai auzit că poţi culege pe gratis...
        O voce feminină groasă: A zis că excursia e gratis, nu şi fructele.
        O voce graseiată: Mă rog, dac-o fi şi-o fi, dăm şi noi acolo cîţiva lei, că nu e foc. În orice caz, cred că zmeura va fi mai ieftină ca la ţigănci.
        O voce tînără: Bă, luăm şi mingea cu noi?
        Altă voce tînără: Ia mingea, dar ia şi tablele...
        O voce feminină groasă: Ţuţulică, eu zic că să băgăm şi ceva apă de izvor la canistră, s-avem şi acasă.
        O voce îngălată: Ce-a zis ăla? Că sînt alune americane?
        O voce voalată: Parc-aşa a zis... Şi pepeni...
        O voce îngălată: Dar cum naiba să-i culegi din mersul trenului?
        O voce voalată: Ei, vorbim înainte cu mecanicul: unde zăreşte pepeni, să oprească; îi dau eu o ţigară fină şi să vezi cum stopează la harbuji...
        Responsabilul: Atenţiune, vă rog! S-a instalat toată lumea?
        O voce albă: E cam tare platforma asta.
        O voce şăgalnică: O voiai de cauciuc?
        Voci: Da, da... Gata... Putem pleca!
        O voce groasă: Dom’le, e sigur că nu plouă?
        Responsabilul: Va fi frumos si cald!
        O voce groasă: Noi am luat şi umbrelele.
        O voce groasă: Bă, glumeţule: ia vezi să nu cazi din tren pe drum!
        O voce feminină apăsată: Ce mai aşteptăm? De ce nu plecam?
        Responsabilul: Înainte de a-i da semnalul locomotivei: mă aflu între dumneavoastră, pe platformă, şi cum cunosc foarte bine locurile pe care le vom străbate să-mi permiteţi să vă dau din cînd în cînd şi unele explicaţii geografice, istorice... Dacă doriţi, bineînţeles...
        Voci: Da, da... şi botanice... Eu nu vreau explicaţii, eu vreau peisaj... Dar să vorbiţi tare, să auzim... Însă nu prea mult, da?... Şi cît mai popular, să priceapă tot omul, fără filozofii... Mersi, vai ce bine că avem ghid! etc...

        (Şuier de locomotivă mică. Trenuleţul se pune în mişcare. Cîteva clipe murmure indistincte, exclamaţii, onomatopee şa.)

        Responsabilul: Aceasta e Valea Lomiţei, după numele rîuşorului pe care-l veţi întîlni îndată. O legendă zice că Lomiţa era fata unui cioban vestit de pe muntele Licău.
        Un bărbat curios: Am auzit că pe-aici sînt şi stîni cu brînză. Dacă dăm peste vreuna, să oprim, să luăm nişte caş... Caşul e foarte sănătos, şi la stînă e totdeauna proaspăt. Dacă vrea să ţi-l vîndă... Dar sînt şi perioade cînd ciobanii nu vînd. Eventual vorbeşti dumneata cu baciul, ca din partea direcţiei, nu? Îl intimidezi puţin. Eu aş lua vreo şapte-opt kile, dar să nu ridice preţul, că unii au obiceiul cînd văd prea mulţi solicitanţi. Şi nici nu cred că e civilizat să ne repezim toţi... Poate să facem de pe acum o listă... Am eu hîrtie şi pix.
        O femeie matură: Eu vreau să aud ce-a fost cu Lomiţa...
        Responsabilul: Nu este nici o stînă pe traseu, nu se pune problema caşului... Cum vă spuneam, într-o bună zi, în timp ce frumoasa Lomiţa cosea în iarbă o ie, vede venind spre ea un pîlc de cavaleri împintenaţi pe nişte cai mari, negri...
        Un bărbat sever: Nu se poate să fi venit la munte cu cai mari, ce tot spui dumneata? Eu am fost ofiţer de cavalerie, mie să nu-mi vinzi gogoşi. La munte se folosesc cai mici, buni de povară, capabili să urce poteci repezi, întortocheate. Păi dacă e mare şi nimereşte în codru se încurcă în crengi şi acolo rămîne.
        Responsabilul: Bine, mă rog, vor fi fost cai mici... Eu vă spun povestea cum am auzit-o...

        Un bărbat sever: Nu-mi fă dumneata concesii mie, eu vreau să respectăm adevărul istoric. Vă dau şi un exemplu personal: în timpul manevrelor din toamna lui 1937, cînd am ajuns cu calul meu, Dromihete — că aveam un cal extraordinar, murg, Dromihete, de talie înaltă, cu picioare lungi şi chişiţa foarte fină — în pătratul repartizat, tocmai văd că acolo începea o pădure de molizi. Îi spun maiorului meu: „Bine, maiorule, dumneata n-ai ştiut că aici e o pădure fără drum? De ce nu m-ai avertizat să schimbăm caii?" El era un ofiţer bun, de nădejde, dar scăpase un amănunt esenţial. Zice, să mă scuzaţi, dar am trimis în recunoaştere pe căpitanul Tudurică şi nu mi-a raportat corect. Acuma, cu căpitanul ăsta Tudurică... Avea şi el o hibă, pe care la început n-o cunoscusem, fiindcă mi-l trimiseseră de la Marele Stat Major cu recomandările cele mai bune, însă el, altminteri destoinic...
        O voce feminină tînără: Dacă nu-l lăsaţi să termine povestea cu Lomiţa măcar tăceţi din gură să putem admira ţinutul... Ia uite ce de-a flori! Ce sînt astea?
        Responsabilul: Sînt felurite... E Mierea ursului... Alea sînt Albăstrici... Aici e prietena noastră, Romaniţa... Colo e Traista Ciobanului...
        Un bărbat curios: Eu aş insista în problema caşului, fiindcă aţi pomenit iar de cioban... Poate că, totuşi, în apropiere, nu chiar la linia ferată, n-am pretenţie...
        O voce repezită: Zi-i, dom’le, povestea care-o începuseşi, cu cetăţeanca aia peste care-au dat ăia... ce i-au făcut?
        Responsabilul: Bine, vă spun: se apropie cavalerii, deci, de ea... În fruntea lor era unul tînăr, chipeş, dar rău, şi unde începe s-o cerceteze: că unde sînt românii, cîţi sînt pe acolo, dacă e oaste, mă rog, multe lucruri din care se vedea că ei umblau cu gînduri cam necurate... Mă iertaţi, mă întrerup o clipă; priviţi căderea aceea de apă, o mică şi minunată cascadă, o prăvălire de cam opt metri înălţime... ce ziceţi? Parcă-i un şuvoi de argint!
        O voce mică: Căderile astea de apă ar trebui exploatate...
        Responsabilul: Deocamdată, aici nu e cazul... frumuseţea naturii, geografia locală...
        O voce mică: O microcentrală electrică, destul de simplă, ar scoate de-aici...
        O femeie: Ziceaţi că este zmeură... Unde e zmeura? Pe mine mă interesează zmeura...
        O voce agresivă: A! Apropos! De ce lăsaţi, dom’le, să se speculeze zmeura în staţiune? Aţi văzut că cer cinci lei pe pahar? Şi ce pahar e ăla? Un păhăruţ! Aproape un ţoi! Femeile alea nu trebuie să intre şi ele în mercurial? Pe urmă, merele: merg eu ieri la piaţă şi văd nişte mere roşii, arătoase, dar cînd să gust unul, acru de-ţi strepezea gura... Păi ce făcuşi, nene, zic, le vopsişi? Că nu erau coapte deloc. Nu, zice, dar aşa e soiul. Stai niţel, zic, soiul ca soiul...
        O voce suavă: Mă iertaţi că vă întrerup: ce-i aia, o vacă sau o capră?
        Responsabilul: E oaie, domnişoară, vai de mine, dar unde trăiţi dumneavoastră?
        O voce suavă: La bloc, la Bucureşti. Dar dacă n-am văzut pînă acum...
        O voce mucalită: Puteţi deosebi o găină de o lacherdă?
        O voce suavă: Lacherdă? Ce-i aia lacherdă?
        O voce mucalită: Seamănă cu o roşcovă.
        O voce suavă: O roşcovă?...
        O voce leneşă: Cînd oprim?
        Responsabilul: Peste... staţi să mă uit... Da: exact opt minute, vom fi la Poiana Coţofenelor, unde facem o haltă de o jumătate de oră. Acolo e zmeură, sînt alune, ciuperci şi mai ales e un covor de ciuboţica cucului extraordinar, un miracol natural...

(Fluiere repetate de locomotivă, zgomotul frînelor, larma voioasă a oamenilor care sar din tren.)

        O voce gravă: Ăsta e izvorul cu apă potabilă?
        Responsabilul: Da, da... poftiţi...
        O voce răguşită: Putem rupe flori?
        O voce calmă: Cine merge după zmeură?
        Responsabilul: Fiţi atenţi la ciuperci: niciuna colorată, coloratele nu-s bune! Dealtfel, bucătăreasa noastră le va tria cu atenţie, e cunoscătoare.
        O voce calmă: Care sînt alunele? Cum arată?
        O voce voalată: Nu văd pepenii...
        Responsabilul: Ce pepeni?
        O voce îngălată: Parc-aţi zis ceva de pepeni...
        Responsabilul: A, nu, pepeni nu...
        O voce feminină ascuţită: Dar dacă dau urşii peste noi?
        Responsabilul: E foarte puţin probabil.
        O voce mucalită: Peste dumneata nu dau, în nici un caz...
        O voce, feminină ascuţită: Da’ ce am eu? Îi sperii?
        O voce mucalită: Nu chiar, dar dacă a dat o dată peste ei o viespe, apoi suflă şi-n iaurt.
        O voce feminină ascuţită: Da, da, că le-ai adus dumneata iaurt să sufle-n el...
        O voce gravă: Ce-s glumele astea? Ce-s vorbele astea?
        Responsabilul: De voie, treizeci de minute! Face fiecare ce vrea...
        O voce calmă: Aţi spus că putem să ne hîrjonim... Eu sînt gata...
        O voce clară (de departe): Cine vrea să vadă un arici? Aici, la arici! Este un arici!
        Un bărbat curios: Stimabile, insist, totuşi, în chestiunea de care ţi-am vorbit... Pentru mine, caşul e aproape un medicament... Ce ţi-aş propune eu? Cît îşi fac toţi mendrele, pe-aici, eu m-aş mai duce cîţiva kilometri încolo, cu mecanicul, poate dăm peste vreun sat, ori vreo stînă, nu se poate să nu existe...
        O voce severă: Tinere, îmi eşti simpatic, te văd omenos, dar o să mă ierte dumnealui că te întrerup, aş vrea să reluăm chestie aceea, cu povestea dumitale abracadabrantă: eu am fost ofiţer de cavalerie, am făcut şcoala la Sibiu şi cunosc bine regiunile muntoase... Povestea e poveste şi adevărul a adevăr. Dacă zici că oamenii veneau pe balauri e una, nu mai cercetăm anatomia lor, provenienţa etc. etc. Dar să-mi spui mie că apar în codru cai mari, adică de statură flamandă, atunci zău, să-mi dai voie să-ţi precizez...

        O voce suavă: Domnilor, cu părere de rău, vi-l răpesc pentru o clipă pe responsabil... Iertaţi-mă... Dacă nu te superi: există vreun regulament, nişte recomandări pentru ceea ce ai numit dumneata „hîrjoană?" Eu stau la bloc, la Bucureşti, nu ştiu deloc cum e, cum se face...
        Responsabilul: Domnişoară, bucuraţi-vă de aer, de soare, de apa dulce a izvorului, de fructele pădurii, săriţi dacă vă place, tăvăliţi-va în largul dv.
        O voce suavă: Ah! asta e?
        O voce cavernoasă: Dom’le, văd că a trecut jumătatea de oră şi n-aş vrea să întîrziem. Eu, la ora 14, trebuie să fiu în pat, pentru siestă, altfel am tulburări respiratorii şi mă simt rău. Dumneavoastră cunoaşteţi boala mea? N-o cunoaşteţi, e o boală rară, mie îmi face rău şi mirosul florilor de aici, eu nu le suport, trebuie să ştiţi că un caz ca al meu se întîlneşte la o mie, şi pe urmă nici nu consum zmeură, că-mi dă urticarie, iar alunele sînt indigeste, poate că nici nu trebuia să ne aduceţi aici, fiecare se repede şi nu ştie ce-l aşteaptă...
        O voce veselă: Auziţi? Doamna zice că la întoarcere să ne povestiţi mai departe întîmplarea aia cu Lomiţa...
        Responsabilul: Bucuros, dar am avut impresie că nu prea interesează.
        O doamnă: Ba pe noi două ne interesează foarte mult. Uitaţi-vă, eu sînt însărcinată şi numele mi-a plăcut atît de mult încît vă spun sincer că dacă o să am o fată chiar am s-o botez Lomiţa. Soţul meu ţine morţiş că dac-o fi băiat să-i spunem Cocoş, auzi ce stupizenie! Iar dac-o fi fată s-o cheme Mierluţa... Dar e posibil?
        O voce mucalită: Poate ies gemeni — şi atunci se rezolvă...
        O doamnă: Şi ce-i dacă ies gemeni? Cum se rezolvă?
        O voce mucalită: Atunci musai trebuie să capete două nume legate istoric.
        O voce veselă: Eu nu înţeleg...
        O voce mucalită: De pildă, dacă sînt băieţi, să le spună Castor şi Pollux, sau Matei Basarab şi Vasile Lupu...
        O voce veselă: Şi dacă iese un baiat şi o fată?
        O voce mucalită: Atunci îi botează Tibia şi Peroneul!
        (Fluierul locomotivei prelung.)
        Responsabilul: Poftiţi la trenuleţ! Gata! Plecăm! Poftiţi, vă rog! (Larmă, forfotă etc. Trenuleţul se pune în mişcare.)
        O voce: Frumuseţea locului e absolut extraordinară! Priveşti şi nu te mai saturi! Nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru excursia asta! E de neuitat!
        Responsabilul: Eu aşa m-am gîndit, că...
        O voce: Credeţi că, mergînd mai departe, am putea determina omenirea asta să tacă măcar un minut? Un minut de reculegere, să zic aşa, ca să ne putem pătrunde de minunăţiile locurilor!
        Responsabilul: Nu ştiu dacă... Adică nu pot să... Eu...
        O voce: Domnilor, doamnelor, domnişoarelor! Sînteţi în stare să amuţiţi pentru o clipă în faţa splendorilor care ne trec pe sub ochi?
        Un glas batjocoritor: Da’ ce? Sîntem muţii de la Manutanţă? Taci dumneata, dacă vrei, de ce ne obligi şi pe noi? Ia te uită!... Să ştiţi că eu am mai cunoscut un caz ca al dumnealui, în 1959, la Piatra Neamţ, tot aşa eram, într-un grup, şi deodată unul, netam-nesam, nu-l pot uita, că avea un păr vîlvoi, odată ce începea a striga: toată lumea la clocit ouăle — cumpăraserăm toţi ouă de la o Alimentară! Nu ziceţi c-a trebuit să-l legăm şi să-l ducem la spital? Păcatele mele. Altădată, la fel, lucram la cărămidarie în Ialomiţa... Şi ne apucăm noi, nu eram mulţi, vreo 30.... Ne apucăm vasăzică...

(Perpetuum comic ’89, pag. 28)

Vezi toată postarea

Dilema doamnei Puşa

Doamnei Puşa - soaţa Domnului Mardare -
Tare-i plac copiii, numai că... nu are.
Şi-ar dori şi dînsa un copil, fireşte,
Din păcate însă, tare greu se creşte.
Dacă-s mici, de pildă, sînt gingaşi în boală,
Noaptea plîng, cer papă, vor (pardon!) la oală,
Cînd mai cresc aleargă, ţipă tam-nisam,
Joacă mingea-n stradă şi mai sparg vreun geam,
Nu-s cuminţi, n-ascultă, strică, nu păstrează
(Gigi al Tănţichii, ieri, a spart o vază!),
De-aia Doamna Puşa stăruie-n dilemă:
A fi mamă este, totuşi, o problemă.
Şi cum dînsa n-are însuşiri native,
I-ar crea, vezi bine, stări... aprehensive.
Are ea şi-o vorbă, nu ştiu dac-o ştii: 
„BINE-I DE PĂRINŢII CARE N-AU COPII..."!

(Perpetuum comic ’89, pag. 20)

Vezi toată postarea

Visătorii din parc

        S-a sculat din somn. Mai bine zis s-a smuls din somn, năucit de un asemenea vis. Se făcea că soţia sa Teodora, pe care o credea cea mai curată şi mai credincioasă soţie de pe suprafaţa pămîntului... Aşadar se făcea că soţia sa Teodora... Dar nici nu se poate gîndi la aşa ceva. Dacă e adevărat, atunci el este gata să-şi pună capăt zilelor. Pentru totdeauna!
        Se smulse deci, din somn, făcu o baie rece, se bărbieri nervos de se şi tăie cu briciul în două locuri, se îmbrăcă în grabă mare ca la cazarmă şi o luă buzna spre centru unde bănuia că-l va întîlni pe domnul acela lungan şi fals politicos care îi îmbrăţişase soţia în vis. Nu ştia cum îl cheamă. Femeia de la pîine i-a spus: domn Făniţă, dacă numele de Făniţă poate fi alăturat atributului de domn. Se cunoşteau din vedere: în parc, la cafenea, la pîine, în piaţă. Se salutau politicos, şi atît. Ba poate că schimbaseră de două trei ori cîteva replici banale: dacă va ploua sau nu, dacă e proaspătă pîinea sau berea e rece. Aşa că de aici pînă la îndrăzneala de a se apropia de soţia lui, Teodora, de-a îmbrăţişa-o şi... Ptiu! îşi zise. Îl snopesc în bătaie".
        Numai că el, Petre Bobocel era mărunt (deşi îndesat şi se lăuda că făcuse box şi judo în tinereţe) iar domn’ Făniţă era deşirat şi bine legat, putînd să-l trîntească cu o simplă şi leneşă mişcare a mîinii. Dar mînia dă pînă şi celor slabi forţe herculeene aşa că...
        Şi iată-l pe Petre Bobocel, ajuns în parcul municipal, tocmai faţă în faţă cu presupusul său vrăşmaş şi rival, deşiratul domn Făniţă.
        — Aici îmi erai, stimabile?! atacă el frontal.
        — Aici! răspunse surîzînd cu blîndeţe lunganul şi ridicîndu-şi politicos pălăria, — uimit totuşi că Bobocel îl tutueşte. Dumneavoastră...
        — Şi încă mai ridici politicos pălăria? se înfipse Bobocel, cu pumnii strînşi şi cu ochii bulbucaţi sub bărbia lunganului. Faci pe nisnaiu!
        — Dar ce s-a întîmplat, dragă domnule, răspunse uşor înţepat lunganul, privindu-l, prin ochelari, ca pe o gîză ciudată. Drept cine mai iai?! Poate faci vreo confuzie...
        Doi tineri, la braţ, trecînd pe o alee alăturată îşi spuseră zîmbind: „Parcă-s Pat şi Pataşon!"
        Bobocel, auzind replica, se înfurie şi mai mult.
        — Te iau drept cel ce eşti cu adevăratelea, mon cher! Nu fac nici o confuzie! Scurt pe doi: să-mi spui ce ai dumneata cu soţia mea. Sau, mai precis, ce există între dumneata şi soţia mea Teodora.
        — Nu a existat şi nu există nimic.
        — Sigur că n-a existat nimic că doar aţi fost dezbrăcaţi, amîndoi.
        — Domnule!
        — Nici-un domnule!
        — Să ştii că chem miliţia!
        — Cheam-o. Asta vreau şi eu! Proces Verbal! Auzi?
        — Şi mă rog, cine e soţia dumitale Teodora? Ce meserie are? o luă lunganul, prin perifrază.
        — Cum, ce meserie?
        — Da, ce meserie. Ce învîrte?
        — Învîrte? Nevastă-mea nu învîrte, nimic, domnule! Dumneata te învîrţi după ea, acolo, la tutungeria din colţ, unde lucrează cinstit, la C.A.M.
        — Pardon! Eu nu fumez!
        — Atunci mergi de-ţi cumperi lame de ras.
        — Pardon! Eu mă bărbieresc la frizerie căci mă respect.
        — Atunci să-ţi cumperi timbre, domnule! urlă în plin parc Bobocel.
        — Nu sînt filatelist! urlă şi Făniţă.
        — Atunci mergi să dai telefon public! Auzi?
        — Un moment, omule, — scăzu lunganul tonul. Dar, mă rog, cine v-a spus dumneavoastră că eu mă ţin de nevastă-ta? Aud?
        — Am văzut eu cu ochii mei proprii.
        — Unde? Cînd ai văzut?
        — În vis! Azi noapte, în vis! Către zorii zilei.
        Lunganul făcu ochii mari, se retrase doi paşi îndărăt aşa cum face omul sănătos la minte din faţa unui nebun şi căuta, în jur, un miliţian. Nu era. Un grup de sportivi. Nicăieri. Mă rog, nişte oameni mai robuşti. Nimenea. Se uită la ceas, cu gîndul să simuleze o chestiune urgentă şi importantă, dar Bobocel îl prinse de guler şi, roşu foc, îl somă:
        — Nu pleci nicăieri, pînă nu lămurim situaţia, stimabile! Şi nu te uita la mine ca la un nebun. Sînt om în toate facultăţile mentale. Dar cred în vise! Nu numai imaginativ, superstiţios ci şi ştiinţific. Îl cunoşti pe Freud?
        — N-am avut onoarea. Ce-nvîrte?
        Bobocel se înfurie iarăşi şi începu să răcnească.
        — Ce să-nvîrtă, domnule, că e mort de mult! E un filozof şi medic celebru. Un geniu. A scris despre vise. A spus că sînt refulările noastre şi că au un substrat de viaţă adevărată. Înţelegi?
        — Nuuu! urlă lunganul. Fiţi-ar Freu- dul al dracului, — lasă-mă că-ţi dau două trei refulări peste mutră de te las lat aici în mijlocul parcului.
        — Numai să poţi, se burzului Bobocel încordîndu-şi ţîvnos bicepşii. Muşchii ăştia au făcut sport de performanţă!
        Alţi doi tineri, la braţ, trecînd pe aleea alaturată, bufniră în rîs, spunîndu-şi: „Parcă-s Stan şi Bran". De data aceasta, auzind replica, se înfurie lunganul.
        — Ne facem de rîs, tooovarăşe, pentru prostiile dumitale.
        — Cu mine nu eşti toovarăş, îi răspunse Bobocel.
        Atunci, atunci în creierul ostenit şi hărţuit a lui Făniţă lunganul, înflori o idee genială, mai genială chiar decît ideile lui Freud. Ceva ca o revelaţie. Faţa lui se destinse într-un rîs luminos. Bătîndu-l pe umăr, el spuse cu tonul cel mai sigur următoarele:
        — Domnul meu, nu se poate! Eu nu pot nici cum să mă leg de soţia dumitale! Îmi este strict oprit. Am la îndemînă cea mai plauzibilă dovadă.
        — Care? întrebă Bobocel, gîfîind.
        — Cum care? întrebaţi-o dumneavoastră înşivă. Să vă spună ea!
        — Ce să-mi spună?
        — Ce mi-a spus mie, scurt şi răspicat: Domnule Făniţă Hoptîrlău („mamăăă, ce nume!" îşi zise Bobocel), te rog să nu te apropii de mine, să nu mă agrăeşti. Nici măcar să mă saluţi. Eu îmi iubesc foarte mult soţul, nu l-am înşelat niciodată şi nici n-am de gînd să-l înşel! Mai ales cu unul deşirat ca dumneavoastră!
        Circumspect, clătinînd cu scepticism din cap, Bobocel întrebă pe două voci:
        — Unde şi cînd ţi-a spus soţia mea Teodora aşa ceva?
        — Ehe! Azi-primăvară, într-o noapte, în vis. Alaltăieri, noaptea, tot în vis, mi-a repetat porunca să n-o uit. Pentru că, dragă domnule, şi eu cred în vise
        Faţa lui Bobocel se lumină brusc, ca la o bunăvestire. Mîinile îi căzură pe lîngă trup învinse de neputinţă. Surîse larg, naiv, copilăreşte. Înlăuntrul său se umplu de lumină, de căldură, de odihnă.
        — De ce n-ai spus, domnule, de la bun început vestea asta îmbucurătoare9 Vezi? Sînt savanţi mari, erudiţi de seamă care au crezut în vise. De exemplu, de la Cicero încoace... Necum noi, anonimii?
        — Da, da! foarte mulţi, — mimă lunganul prinderea în joc. De la Cicero încoace, mai cu seamă... Aşa e!...
        Cei doi se îmbrăţişară şi, la despărţire îşi schimbară cărţile de vizită. Iată, în sfîrşit, ştiu şi ei cum se cheamă şi ce adresă are preopinentul! Şi ce băiat bun este el!

(Perpetuum comic ’89, pag. 18)

Vezi toată postarea

Cînd ţi se aprinde beculeţul

        Istoria asta s-a petrecut acum vreo 30—35 de ani. În instituţia la care lucram pe atunci, se afla unul Mandache, un zgîrciob şi un afurisit fără pereche. În plus „amicul" ne pîra şefilor cu tot felul de nimicuri aşa că ne devenise tuturor nesuferit şi, în compensaţie, ne străduiam care mai de care să-i facem viaţa cît mai tihnită.
        Biroul în care lucram avea pereţii jur-împrejur căptuşiţi cu o impunătoare bibliotecă şi conducerea luase hotărîrea să o mute la un alt etaj, lucru de care noi nu aveam ştiinţă.
        Povestea cu mutatul s-a petrecut într-o după amiază cînd mă aflam singur la birou. Lucrarea executîndu-se în mare grabă, s-au spart cîteva geamuri de la bibliotecă şi i s-au stricat vreo două uşi glisante.

        A doua zi, cînd am ajuns la serviciu, l-am găsit pe Mandache fierbînd. Nu-i convenea faptul că dispăruseră cărţile, mai ales că pusese şi el ochii pe cîteva.
        — Cine a comis vandalismul ăsta?...
        Pe loc mi s-a aprins un beculeţ şi m-am hotărît să-i joc un renghi, drept pedeapsă pentru toate cîte le suferisem pînă atunci din partea lui.
        — Cum nu ştii?... A venit ieri după amiază Vasile (un alt coleg) cu camionul, a încărcat cărţile şi a dispărut.
        Atît i-a trebuit hapsînului. A început să fiarbă tot mai tare şi, pe măsură ce timpul trecea, se monta din ce în ce mai aprig.
        După vreun sfert de ceas îşi făcu apariţia şeful de birou cu încă vreo doi-trei colegi care pe loc îşi dădură seama de situaţie, aşa că intrară în joc. Şeful, în dorinţa de a-i mai „îndulci" frămîntarea lui Mandache, cît şi pentru a afla ce gîndeşte despre prietenul şi colegul său Vasile, ne spuse:
        — Scoateţi cîte o foaie de hîrtie şi scrieţi ce ştiţi fiecare despre acest caz!
        Noi ne-am aplecat asupra hîrtiilor făcîndu-ne că scriem, ţinîndu-ne cu mare greutate să nu pufnim în rîs. Numai Mandache transpira şi scria vărsîndu-şi veninul de zor: „Îl cunosc pe Vasile de mic copil cînd se ţinea numai de găinării. Cu furtul şi escrocheria s-a ocupat şi mai tîrziu dar, pentru că am fost bun prieten cu tatăl său, n-am vrut să-l reclam pînă acum. Dar s-a terminat. Fapta de acum a pus capac la toate. Îl condamn cu tărie şi cer să fie tras pe roată, etc, etc..."

        Tocmai atunci l-am văzut prin geamul ce da spre stradă pe Vasile. Venea vesel spre serviciu. Am ieşit ca fulgerul să pun lucrurile la punct. După ce i-am spus despre ce-i vorba şi i-am „aranjat" ţinuta, l-am rugat pe un prieten de la serviciul personal, povestindu-i şi lui întreaga tărăşenie, să-l aducă, îmbrîncindu-l, peste cîteva clipe în birou.
        M-am întors tocmai la vreme ca să aud pe şef citind declaraţia lui Mandache, timp în care ceilalţi sughiţau de atîta rîs.
        Împins din spate şi-a făcut apariţia Vasile cu însoţitorul său. Mandache a căscat ochii cît cepele şi a început să răcnească. Pe Vasile îl sufoca rîsul şi, ca să nu se observe, a pus capul pe birou, hohotind. Mandache se monta şi mai rău.
        — Hoţule, tîlharule!... degeaba plîngi, puşcăria te mănîncă!...
        Vasile hohotea cu sughiţuri de se cutremura biroul. Noi rîdeam cu lacrimi. Numai Mandache nu observa nimic şi, cu ochii ieşiţi din orbite, striga ca un apucat. În toiul vacarmului se auzi glasul şefului:
        — Spune tu, Vasile, cum s-a întîmplat?...
        La care Vasile, sufocîndu-se total dar neridicînd capul de pe masă, răspunse:
        — Mandache m-a învăţat!
        Numai intervenţia energică a întregului colectiv l-a scăpat cu viaţă de mînia lui Mandache.

(Perpetuum comic ’88, pag. 182)

Vezi toată postarea

Tusea convulsivă

        Într-o zi, un vechi prieten îmi plîngea pe umăr:
        „O bună bucată de vreme am lucrat în Minister. Chiar în perioada de mai sus însă, am contractat o... tuse convulsivă. Medicul mi-a recomandat o schimbare de climă. Şi am primit transfer la o fabrică aparţinînd aceluiaşi minister.
        Şi cum stăteam eu la „cură" în provincie, într-o sîmbătă dimineaţă aflu că se anunţă o vizită. „Hopa, ministrul", mi-am zis!
        Trebuie să vă mărturisesc sincer că de mult doream eu să se ivească un prilej în care să-mi dovedesc calităţile organizatorice. Aşa că, după ce am închis telefonul, m-am apucat de treabă. În fabrica noastră predomină genul frumos. Cunoscîndu-i gusturile, am format imediat o comisie şi, împreună cu ea, am organizat un concurs fulger. Astfel am selectat un număr de femei, una mai urîtă decît alta. La cîteva le-am dat, provizoriu, şi cîte o muncă de răspundere.
        Am dat dispoziţie să se pavoazeze aleea fruntaşilor. Utilajele vechi şi rebuturile au fost strînse şi depozitate cu grijă în curtea din spate; am montat trei fîntîni arteziene la intrarea principală, am schimbat cursul rîului care taie în două oraşul nostru şi l-am deviat prin mijlocul aleei fruntaşilor. Am împrumutat de la întreprinderea vecină 132 de suflători şi am angajat provizoriu pe cel mai bun dirijor de fanfară. Ce mi-am zis: „Muzica te înalţă. Aşa că poate revin în Minister". Zidurile fabricii au fost vopsite în culori vii, plăcute ochiului. În hala principală am mai adus nişte utilaje de prin alte ateliere, ca şă nu se observe risipa de spaţiu. În locul geamurilor sparte am pus vitralii, cele şase agregate ruginite, peste care au plouat vreo şase toamne, le-am depozitat evident în curtea din spate.
        Camera de oaspeţi am împodobit-o cu picturile celebrilor Rembrandt, Rubens, Van Dyck, pe care le-am închiriat de la Bruckenthal. Cu ocazia asta am aflat şi eu că există.
        Luni dimineaţă, am dat dispoziţie ca la staţia de amplificare să se pună numai discuri cu muzică uşoară premiată la concursul de la Mamaia.
        După ce totul a fost pus la punct, am făcut o repetiţie generală. Totul mergea strună.
Şi iată că în jurul prînzului, în faţa fabricii, a stopat o maşină neagră. Venise...
        Dar a intrat pe uşa din spate. Apoi a plecat.
        În ceea ce mă priveşte, am contractat din nou o tuse convulsivă. Aşa că medicul mi-a indicat iar o schimbare de climă.
        M-am lămurit. Medicii noştri nu sînt în stare să-i vină de hac acestei boli!

(Perpetuum comic ’88, pag. 101)

Vezi toată postarea

Furnizorul de cazuri

        Am fost, adesea, întrebat de către cititori, unde îmi procur cazurile, întîmplările şi tipurile din modestele mele lucrări beletristice. Bineînţeles, din viaţă, am răspuns eu de fiecare dată. Din viaţă, din viaţă — s-a insistat cu întrebarea — dar cum?
        Ei, aici e aici. Toţi cititorii de bună credinţă vor fi dispuşi să-şi închipuie că, dis-de-dimineaţă şi pînă noaptea tîrziu, bat străzile, alerg prin pieţe, trenuri, avioane, cîrciumi, instituţii de tot felul, pentru a cunoaşte oameni şi întîmplări; cu alte cuvinte, pentru a mă întîlni cu viaţa. Nimic mai neadevărat, din păcate. Sînt un leneş fără de pereche: mă scol pe la zece, citesc ziarele pînă pe la unşpe, cînd iau micul dejun, dau cîteva telefoane fără importanţă, după care trag un puişor de somn de o oră şi jumătate. Mănînc de prînz pe la ora patru, după care fac o lectură lejeră şi mai aţipesc un pic. Seara dacă nu e nimic interesant la TV pierd vremea cu cîte un amic care, la fel ca şi mine, n-are ce face; jucăm o tablă, un şah, un şaizeci şi şase, bem cafeluţe etc. În noapte, tîrziu, mîzgălesc o pagină-două, după care mă cuprinde un somn şi fără vise. Am citit şi eu în diferite cărţi, almanahuri şi reviste, despre unii scriitori devoraţi de pasiunea scrisului, robi pe viaţă ai condeiului sau pixului, care se scoală la două noaptea şi scriu cîte douăsprezece ore în şir, pînă le dă sîngele pe nas, şi care, apoi, citesc şi cercetează documente încă zece ore, rămînîndu-le timp şi pentru o zbenguială cu un nepoţel bucălat şi blond în parcul de vizavi. Toată admiraţia mea, domnilor, le zic, dar nu sînt în stare de aşa ceva, pentru mine, scrisul nu e decît o plăcere ca oricare alta: cum e ţigara, cafeluţa, plimbarea de seară sau pîinea prăjită.

        Dar să revenim la materialul de viaţă pe care-l folosesc în insignifiantele mele lucrări literare (fie proză, fie teatru). V-am spus că mi-e lene să ies din casă. Şi, atunci, de unde îl iau? Inventez? Nici vorbă. Am găsit un sistem mult mai avantajos: cumpăr. De la cine? Oho! Am o sumedenie de furnizori. A fost suficient să-i dau administratorului de bloc suma de 50 de lei şi o vodcă cu cinci măsline pentru cazul blondei de la etajul doi (tipa divorţa a treia oară pe motiv că soţul se gîdila atunci cînd ea rîdea din te miri ce) pentru ca individul să-mi aducă la fiecare trei zile o întîmplare proaspătă şi mustind de viaţă şi haz. Administratorul i-a a vîndut pontul unui nepot care bătea cîrciumile şi care venea chiar cu cîte două, trei cazuri şi întîmplări pe zi (fireşte, contra cost). Acesta, la rîndul lui, s-a destăinuit altor colegi şi cunoscuţi, astfel că, la ora actuală, dispun de subiecte pentru cel puţin cincizeci de schiţe, povestiri, piese de teatru sau scenete. Au fost cazuri cînd am cedat confraţilor aflaţi în impas întîmplări ce le-au servit la realizarea unor opere de pe urma cărora s-au ales cu o cantitate importantă de glorie şi bani. Fireşte, la un preţ avantajos pentru ei, uneori chiar şi pe credit.

        Recent, m-a vizitat un furnizori de cazuri oarecum ieşit din comun. Era un avocat pensionar, care mi-a mărturisit cu sinceritate situaţia financiară precare în care se află.
        — Ca pensionar — mi-a zis el, aprinzîndu-şi o ţigară „Carpaţi" ca semn sigur al decrepitudinii sale materiale — primesc o pensie. Dar, la rîndul meu, dau şi eu o pensie.
        — Alimentară?
        — Fireşte. O clientă pe care am divorţat-o în două rînduri — escroacă notorie — m-a ademenit într-o seară la ea acasă, m-a servit cu nişte alcool amestecat cu tranchilizante, eu am adormit pe canapea, iar ea m-a dezbrăcat şi m-a dus în dormitor. Dimineaţa, a venit femeia de servici să-i aducă laptele, aceasta m-a văzut în timp ce mă duceam spre baie ţinîndu-mă de pereţi şi aşa mai departe. Am pierdut procesul cu brio, deşi m-au apărat cei mai pricepuţi şi distinşi colegi şi deşi diferenţa de vîrstă dintre mine şi reclamantă era zdrobitoare: ea douăzeci şi nouă de-ani, eu şaizeci şi nouă.
        — Şi cu ce pot să-ţi fiu eu dumitale de ajutor?
        — Nu dumneata trebuie să mă ajuţi pe mine, ci invers.
        — Adică?
        — Dumneata cum eşti categorisit, la ora actuală, ca scriitor? Excelent, bun sau mediocru?
        — Ultima oară, un oarecare critic m-a numit „cunoscutul umorist".
        — „Cunoscutul"?! Cam puţin. Vrei să te fac „notabil"?
        — Adică cum „notabil"?
        — Adică, pe viitor, să se spună despre dumneata că eşti un scriitor notabil. Te-ar avantaja?
        — Da — zic, după circa trei clipe de gîndire — cred că m-ar avantaja. Asta ar îndemna ca întreaga critică literară să ia, vrînd-nevrînd, notă de mine.
        — Exact. Fii atent, am să-ţi dau nişte subiecte extraordinare, cu care ai să le rupi gura la toţi. Toate, deşi smulse din viaţă, sînt unicate. Trei sute bucata.

        Suma era cam aspră. I-am zis că, pînă acum, găsisem la cincizeci de lei cu ghiotura. Uneori, chiar şi cu douăzeci şi cinci.
        — Dumneata nu înţelegi că ce-ţi dau eu sînt unicate?! a strigat avocatul pensionar, nervos. O să-i umileşti pe toţi confraţii, toţi se vor zgîria pe obraji de invidie.
        — Bine, zic, dă-mi primul subiect, de probă.
        — Banii! ordonă el, întinzînd mîna.
        — Păi aşa, pe neve?!
        — Dacă-ţi convine. Nu lucrez decît cu plata anticipat. Nu risc să-mi răcesc gura de pomană.
        Am scos trei bancnote de cîte o sută şi i le-am dat. Le ţineam pentru un cadou de ziua nevestei. O să-i dau doar un pupic dulce după ureche, să zică mersi.
        — Ascult.
        — Cazul pe care ţi-l spun s-a judecat acum o săptămînă la tribunalul sectorului şase, a ţinut trei zile şi-a făcut sala întreagă să plîngă în hohote. El, douăzeci şi unu de ani, măcelar, ea, nouăsprezece, picoliţă la „Capşa". Copilăriseră împreună, erau vecini, părinţii la fel, au hotărît să se logodească, apoi să se căsătorească, nunta urmînd să aibă loc de lăsata secului. Îtr-o zi, tatăl fetei îşi lasă maşina (un „Mercedes" pe motorină) în faţa casei, n-o duce în garaj (era grăbit) şi, cînd iese afară, ca să plece din nou în oraş, după treburi, găseşte cîinele vecinului, adică al familiei băiatului, urinînd pe una din roţile maşinii. Tipul îi dă cîinelui un şut în burtă, cîinele începe să chelălăie, iese la poartă stăpînul lui şi întreabă: „Ce-ai avut, mă, cu cîinele meu, de ce dăduşi în el?" „Păi, zice, de-aia, că se freacă de maşina mea, şi n-am dat un sfert de milion pe ea ca să mi-o spurce javra ta", după care, din una-n alta, au trecut la înjurături de mamă, la palme şi la pumni, de a trebuit să-i despartă alţi vecini, care s-au şi mirat: „Ce dracu’, mă, din ce vă luarăţi?"

        Bine-nţeles, logodna a fost ruptă, iar nunta anulată. Copiii, însă, continuînd să se iubească, prea puţin le-a păsat lor de cearta părintească, îi durea în cot, au băgat actele şi s-au dus la Ofiţerul Stării Civile să facă formalităţile pe ascuns. Numai că, cei doi părinţi au aflat, au venit la sfat, le-au rupt tinerilor actul în bucăţele, le-au aplicat cîteva palme şi sictiruri, după care au început să se ocărască între ei, fiecare promiţîndu-i celuilalt să-l dea în judecată, ceea ce s-a şi întîmplat. Între timp, tinerii ce-au făcut? Băiatul nu i-a zis nimic fetei, s-a dus la el la măcelărie, a luat cuţitul cu care tranşa carnea şi şi l-a înfipt în inimă. Ea, avînd un sumbru presentiment, a fugit să-l caute şi, găsindu-l mort, a înghiţit verde de Paris (avea sticluţa cu ea, în poşetă). Peste trei zile i-au înmormîntat în acelaşi sicriu. O tragedie groaznică.
        — Într-adevăr, am exclamat eu, înmărmurit de uimire şi oroare. Crîncenă chestie.
        Şi, în aceeaşi seară, am scris o povestire cu subiectul respectiv, pe care o prestigioasă revistă semiculturală a şi publicat-o imediat. În zilele următoare am primit mai multe telefoane de felicitare de la cunoscuţi.
        — Dom-le, e autentică? mă întrebau.
        — Da, dom-le, le răspundeăm, autentică sută la sută.
        — Bravo! E grozavă.

        Peste cîteva zile, avocatul pensionar a venit din nou cu un subiect trăznet, tot unicat, tot rupt din viaţă: un tînăr ofiţer de infanterie, venit mai devreme de la manevre, în urma unei sesizări, îşi acuză soţia de infidelitate, aceasta nu are argumente convingătoare întru apărarea sa, drept pentru care el o strînge de gît. Trei sute, plata pe loc. Peste alte cîteva zile, alt subiect: doi fraţi gemeni, marinari, pierduţi unul de altul de cînd erau mici, eşuează fiecare cu vasul lui în Pacific, se salvează pe o insulă pustie, aici îşi dau seama că sînt fraţi, lacrimi de bucurie etc. Două sute cincizeci de lei şi un kil de vin superior. Alt subiect-bombă: un vînzator de Aprozar adună ban cu ban din mica lui lefşoară şi cumpără trei apartamente, pe care le dă ca zestre celor trei fete. Cînd ajunge la bătrîneţe, vrea să tragă la una din fete, ca să aibă adăpost şi îngrijire, dar aceasta nu-l primeşte. „Tată, nu te supăra, dar soţul meu nu suportă persoană străină în casă, el preferă să umble în pielea goală în orice sezon, n-am ce-i face". Se duce la a doua — la fel. „Dragă tată, nu te supăra, dar o am deja pe soacră-mea la mine, mi-e suficient". La a treia — la fel. După care, bătrînul moare, degerat, într-un parc public. Acelaşi preţ.
        Toate subiectele mi s-au potrivit mănuşă, transcriindu-le pe hîrtie cu mare plăcere şi măiestrie artistică. Dar nu mică mi-a fost mirarea citind, apoi, într-o revistă săptămînală specializată în urmărirea vigilentă a activităţii literare, o notă care se intitula: „Un plagiator notoriu" şi în care se demonstra că subiectele ultimelor mele povestiri erau furate, fără ruşine, după unele piese ale cunoscutului dramaturg englez Shakespeare.
        A doua zi, l-am aşteptat pe avocatul pensionar cu un picior de scaun în mînă, hotărît să-i sparg capul.
        — Nenorocitule şi escrocule, am urlat, din scriitor notoriu m-ai făcut plagiator notoriu! Pretindeai că toate cazurile sînt unicate, în timp ce dumneata le furai din Shakespeare! Secătură!
        — Dom-le, mi-a zis el, fii calm. Toate cazurile sînt, realmente, autentice, reale şi unicate. Vino cu mine la tribunal, ca să te convingi. Vino, te rog.
        M-am dus la tribunal, unde ne-a primit chiar grefierul şef. Acesta, binevoitor, mi-a pus în braţe un vraf de dosare pe care le-am răsfoit timp de opt ore. Într-adevăr, cazurile respective figurau acolo, negru pe alb, aşa cum mi le povestise avocatul: şi chestia cu măcelarul şi picoliţa, şi chestia cu infanteristul, şi cea cu fraţii, şi cea cu bătrînul rămas pe drumuri. Furnizorul meu lucrase cinstit, m-a obligat să-i cer scuze pentru insultă. Drept pentru care, venind, seara, spre casă, m-am întrebat, profund nedumerit: e posibil oare, ca şi eu, şi Shakespeare, să avem aceeaşi sursă de inspiraţie?!

(Perpetuum comic ’88, pag. 9)

Vezi toată postarea

Problema bordurii

        Pe şoseaua care leagă comuna Samulastra de Văile Mari, drept în faţa casei mele, dintr-o autobasculantă care circula nu prea regulamentar, au căzut cîteva borduri şi dale din beton.
        Aşa ne-am pricopsit drept în mijlocul drumului cu materiale pentru pavaj.
        Nea Tică, vecinul de peste drum, a bătut la poartă dis-de-dimineaţă şi, anunţîndu-mi surpriza, a convocat de urgenţă comitetul de stradă să chibzuim împreună ce-i de făcut.
        Cu prilejul acesta cineva a remarcat că, decît să stăm la taifas toată ziua, mai bine am pune cu toţii mîna şi am trage bordurile mai la o parte, să nu încurce circulaţia. Dar fiecare şi-a adus pe loc aminte că suferă de discopatie şi a lăsat pietrele la locul lor.
        După ce am mai sporovăit noi preţ de vreo oră, nea Tică s-a gîndit că ar fi bine să întreprindă ceva. S-a dus repede acasă şi, într-un sfert de oră, a ieşit în drum cu o pancartă pe care scrisese „Ocoliţi pe dreapta!". Adică maşinile să circule pe trotuarul din dreapta pe cel din faţa casei mele. Ce-i drept, asta nu mi-a convenit şi tocmai voiam să schimb inscripţia, cînd observai că dintr-un binecuvîntat spirit de contradicţie, şoferii circulau dinadins pe trotuarul din stînga. Ba unul a mers chiar atît de departe, încît i-a pus la pămînt gardul lui nea Tică.
        Nu pot să susţin că lucrul a rămas neobservat de vecinul meu care, în timp ce aduna plin de entuziasm rămăşiţele pămînteşti ale gardului, a meditat profund la următoarea mişcare: A şters cu vopsea inscripţia: „Ocoliţi pe dreapta!" şi, altruist, a scris: „Ocoliţi pe stînga!". Povestea cu capra vecinului.

        A doua zi, mi-am strîns şi eu îndurerat ceea ce-mi mai rămăsese din gard, sub privirea atentă şi binevoitoare a lui nea Tică, gîndindu-mă că trebuie să prind neapărat momentul prielnic, ca să schimb blestemata de pancartă. Şi am schimbat-o. Apoi a schimbat-o vecinul, şi iarăşi eu, şi iarăşi el, şi tot aşa pînă s-a ales praful şi de curtea mea şi-de-a lui, astfel că, acum autovehiculele ameninţau să circule fără oprelişte prin prispele noastre.
        Situaţia nu mai putea dăinui. M-am dus la nea Marin cantonierul şi i-am cerut să ia de urgenţă măsuri pentru ridicarea materialelor de pavaj. Cantonierul a venit de îndată la faţa locului, dar neputînd să le mute, că ştiţi şi dumneavoastră cît de grele sînt dalele şi bordurile, a împlantat provizoriu un nou anunţ: „Nu depozitaţi materialele de pavaj aici!".
        Parcă a dat foc. Acum se întreceau toţi şoferii, care mai de care, să lase măcar o bordură în locul de interdicţie. La scurtă vreme, din cauza imensului morman de materiale ce se adunase, mi-a fost imposibil să-l mai văd pe bunul meu amic şi vecin, nea Tică, darmite să mai comunic cu el.
        Şi bordurile şi pietrele de caldarîm şi dalele au continuat să se adune munte, pînă cînd mi-a venit o nouă idee. Salvatoare de astă dată. M-am ascuns în ce mai rămăsese din casă şi, o zi întreagă, am meşterit un nou anunţ, mare şi citeţ: „Depozit de materiale pentru pavaj". Am înfipt anunţul cît mai la vedere şi, în două săptămîni, datorită binecuvîntatului spirit de contradicţie de care am mai amintit, şoferii au curăţat şoseaua ca-n palmă.
        Acum, nea Tică tînjeşte după frumoasele zile cînd ne întreceam cu modificarea pancartelor de circulaţie şi, cum am înţeles din discuţia ultra secretă pe care a avut-o aseară cu gineri-su, care-i şi el şofer, mîine în zori o să convoace iarăşi comitetul de stradă pentru că e posibil să rediscutăm problema noilor borduri care, în mod cu totul întîmplător, vor fi pierdute în cursul nopţii de o autobasculantă „necunoscută".
        Ocazia nu trebuia ratată!

(Perpetuum comic ’87, pag. 164)

Vezi toată postarea

În căutarea papucilor pierduţi

        Maricica de la filatură s-a schimbat la faţă. Fenomenul s-a produs pe drumul de la conducere în secţia unde, încă, mai lucra. Fusese chemată mai devreme „sus", adică în sala mare de la etajul întîi al blocului administrativ, unde se desfăşura adunarea generală a oamenilor muncii. Cei mai mulţi ştiau de ce a urcat şi Maricica acolo. Nu era vorba despre o simplă participare la şedinţă, ci de mult mai mult: urma să fie propusă în organul colectiv de conducere a întreprinderii, ca reprezentantă a muncitorilor.
        Maricica plecase din secţie cu băsmăluţa ei înflorată strîngîndu-şi tinereşte părul — mai ales că aşa prevedeau şi regulile de protecţia muncii — în halatul de lucru, fată modestă, încă nevenită cu totul din satul ei, pe care-l părăsise cu ceva ani în urmă. Ce mai vorbă? O fată şi jumătate. Nici la muncă n-o prea întrecea nimeni, iar cît despre băieţi, păi numai să fi îndrăznit vreunul să-i facă semne cu ochiul, aşa, mai cu înţeles, şi apoi vedea ei semn. Peste ochi. Că aşa învăţase Maricica să se arate oamenilor: cinstită, curată, dreaptă, muncitoare. Aşa s-a şi dus către sala de şedinţe. Poate de aceea şi fusese chemată acolo.
        Deci, a intrat fata în sală, şedinţa şi-a văzut de mersul ei, s-a ajuns şi la punctul cu alegerea noului organ, cineva de la prezidiu a citit lista de propuneri, cei din bănci au aprobat-o, după care adunarea a mai ţinut o vreme, iar apoi s-a încheiat. Abia pe urmă au urmat felicitările căzute puhoi pe capul Maricicăi, de nu mai putea săraca fată să respire de atîta învălmăşeală de mîini ce se întindeau către ea. Şi unde nu s-a scuturat o dată Maricica de sub grămada de felicitări şi s-a adresat cu glas sever tovarăşilor săi de muncă:
        — Dar staţi, bre, fraţilor! Păi, unde vă treziţi aici? Aţi uitat că eu de acum înainte sînt organ?
        Colegii au mai privit-o o dată, acum cu multă, foarte multă mirare. O veche prietenă a încercat s-o atingă cu colţul baslamei, să vadă dacă Maricica din organ e aievea ori vreo închipuire, dar gestul ei a rămas făcut doar pe jumătate, iar glasul i s-a stins înfricoşat, de-a rămas un abia şoptit:
        — Măi Maricica, măi...
        Atît de şoptit, încît nici ea, prietena ei cea veche, n-ar fi putut depune mărturie că a zis aşa ceva. Iar cercul admiratorilor s-a desfăcut, Maricica putînd pleca nestingherită. Abia atunci oamenii au observat cum se schimbă fata văzînd cu ochii, asta nemaifiind o expresie ca oricare alta, ci purul adevăr. Mîinile i se neteziseră, bătăturile dispăruseră, unghiile i se alungiseră, lacul de pe ele se învineţise, iar pielea îi mirosea a „Helena Rubinstein". În locul halatului de lucru apăruse ca din pămînt o rochie superbă de la „Fondul plastic". Cînd proaspăt aleasa în organul colectiv de conducere s-a pus în mişcare, cei rămaşi în urma ei au putut observa că şi încălţările îi sînt altfel. Nici vorbă de papucii ei de lucru, comozi, cu care se putea deplasa lesne de la o maşină la alta. Pentru că Maricica lucrase pînă atunci la mai multe maşini, asta uitasem să vă spun, fusese chiar o iniţiativă a ei, care luase amploare în întreaga fabrică. Or, acum papucii parcă intraseră în pămînt, le luaseră locul o pereche de pantofi din pachet. Şi ciorapii erau foarte fini.
        Vrînd să se arate, totuşi, apropiată de foştii colegi, scoase din poşeta ei, procurată din surse necunoscute, un pachet de ţigări şi o brichetă „Ronson", servindu-i pe cei din jur cu un „Kent":
        — Vă ajunge una singură la toţi, că-i destul de lungă şi spornică.

        Aşa se face că, pînă a ajuns la ea, în secţie, Maricica se transformase cu totul. Se schimbase la faţă, cum îi plăcuse cuiva să constate. Şi nu numai la faţă, mai gîndeau oamenii, ci şi în conţinut, pentru că acum nimic nu-i mai era pe plac Maricicăi. Devenise foarte exigentă. Iar la şedinţele unde participa, găsea numai cusururi, sărind mereu cu critica pe oameni — o critică dură, ca gerul de februarie — încît nu mai pridideau foştii ei colegi să se mire cît de departe ajunsese fata asta. Departe de ei, se înţelege.
        De lucrat, a lucrat din ce în ce mai puţin. Cuiva i-a venit ideea s-o scoată de la maşini şi s-o facă un fel de supervizor, controlor, aranjor, împachetator-despachetator, oricum ceva de care se şi puteau lipsi, asta pentru cazurile cînd tovarăşa Maricica trebuia să plece la judeţ, pentru analize şi şedinţe, producţia neştiind ce-s aiea, ea fiind obligată să meargă nestingherită înainte... Trecem peste faptul că de la acele şedinţe uita adesea să se mai înapoieze în fabrică, de ajunsese programul ei de lucru destul de facultativ, la fel ca şi condica de prezenţă. Maşina ei intra şi ieşea nestingherită pe poarta întreprinderii, nimeni neîndrăznind s-o întrebe pe tovarăşa din organ ce, cum şi de ce..
        Iar cînd toate păreau a merge tot înainte, adică spre o permanentă schimbare la faţă a tovarăşei Maricica — o lege dialectică, în fond, nimic mai etern decît transformarea — cuiva, la următoarea adunare generala a oamenilor muncii, i-a venit ideea s-o schimbe chiar pe Maricica, din organul colectiv. Şi să aleagă pe altcineva, care se modifica mai lent sau chiar deloc. Propunerea mai întîi a şocat, dar pe urmă chiar a plăcut. Iar la sfîrşitul şedinţei, tovarăşa Maricica făcea eforturi să-şi amintească felul cum arăta fata aceea de dinainte de întîmplarea frumoasă prin care trecuse, căutîndu-şi de zor băsmăluţa ei de filatoare şi papucii de lucru... pe care singură îi aruncase la gunoi, crezînd că n-o să-i mai fie de folos niciodată. Puneţi-vă, deci, în pielea sărmanei fete şi înţelegeţi-i mica tragedie, pe care o trăieşte pînă va ajunge să-şi procure alţi papuci şi o nouă băsmăluţă, fără de care nu poate intra in secţie, oprind-o normele de protecţie a muncii...

(Perpetuum comic ’87, pag. 109)

Vezi toată postarea