Cum să ne petrecem în mod plăcut orele de muncă

         Unii oameni se află în situaţia neplăcută de a nu şti ce să mai facă în timpul afectat muncii.
         Este adevărat că unii încearcă să şi-l facă mai variat prin plimbări într-un dute-vino. Alţii sparg monotonia obişnuinţei prin interminabile discuţii ale evenimentelor sportive.
         Sînt şi locuri unde momentele recreative se îmbină cu specializările în domeniul... cafelei sau servirea gustărilor. În alte instituţii, tagma feminină uzează cu succes de estetica cosmetică, iar cele lipsite de talent şi fantezie, pur şi simplu, croşetează.
         Toate aceste preocupări diverse suferă, totuşi, de o lipsă comună. Îndepărtează pe cei în cauză de colectivitate. De s-ar putea depăşi această deficienţă şi ar fi posibil ca într-un timp anume dat, fiecare lucrător să fie preocupat de aceeaşi activitate, să zicem executarea manichiurei în colectiv, aceasta ar fi un cîştig pentru societate. Din păcate, acest lucru pare a fi irealizabil, tocmai datorită unor persoane refractare simţului de organizare. Cu siguranţă că în cazul introducerii obligativităţii executării manichiurei, în mod organizat, în timpul orelor de lucru, mulţi s-ar găsi ca în timpul consacrat acestei activităţi să facă altceva. Ar face cafele ar jumuli găini sau, de ce nu, ar întocmi planuri de bătaie pentru viitorul campionat de şah, orăşenesc.
         Precis că acesta este şi motivul pentru care unele direcţii nu sprijină introducerea manichiurei în diferite birouri, sau impunerea jocului de şah la diferite servicii. Mulţi ar cere să fie absolviţi, prezentînd chiar certificate medicale drept dovadă că nu sînt apţi pentru astfel de activităţi.
         Aceeaşi reacţie s-ar produce şi în cazul în care, în timpul serviciului, ar fi programate discuţii obligatorii cu caracter sportiv. Iniţiativa s-ar lovi de o puternică rezistenţă. Argumentul principal ar fi că sarcinile, ca şi exigenţele producţiei au crescut şi, deci, timpul de lucru nu le permite aşa ceva.
         Sînt sigur că procentul real al partidelor de şah susţinute în timpul producţiei, nu sînt cunoscute forurilor competente. Astfel că, eventualii campioni rămîn total necunoscuţi. În schimb se află doar nişte fapte generale, şi anume, că mai sînt unii — care datorită multiplelor preocupări, sau, mai bine zis, organizării necorespunzătoare a muncii, nu sînt în stare să-şi petreacă, în mod plăcut, timpul de lucru. În astfel de dificultăţi, trecătoare, deocamdată nu le putem oferi un leac universal. Poate, cu timpul, progresele înregistrate de omenire, vor aduce şi în această direcţie rezultatele dorite. Ori se va ajunge la generalizarea muncii conştiincioase, ori vor fi incluse în rezultatele muncii şi partidele de şah...
         În momentul de faţă, nu ne putem preocupa decît de pretenţiile unor anumiţi indivizi, întrucît propunerile şi sugestiile noastre n-au şanse să devină colective, pentru simplul motiv că societatea noastră ca urmare a unor idei bine concepute, ţine morţiş la nişte reguli de conduită în muncă.
         De pe urma unor astfel de idei, se ştie că, pe diferite şantiere, trebuie să se desfăşoare o susţinută activitate de construcţie. O astfel de concepţie rigidă este, de fapt, o veche tradiţie a societăţii noastre, încă de pe vremea cînd orice constructor, ce se dovedea a fi numai un suporter, nu şi un participant, era pus pe liber.
         După cum am putut constata, pe viu, pe unele şantiere, astfel de rămăşiţe ale trecutului au fost învinse. Chiar şi cei care întîmplător sînt uneori, martorii oculari ai unor scene inedite. Pe un şantier, unul lucrează şl cinci se uită. Trebuie să recunoaştem că situaţia este destul de neplăcută, întrucît susţinătorii ajung să se plictisească, să-şi piardă entuziasmul, de atîta inerţie. Conducerea şantierului ar trebui să asigure celor cinci privitori petrecerea timpului de muncă în mod plăcut şi atractiv. După părerea mea, este o mare greşeală să laşi nişte oameni să privească, stînd degeaba ore întregi. Este poate, tot atît de obositor, dacă nu chiar mai obositor, decît atunci cînd ai lucra. Iată de ce şi în acest caz, se pune problema importantă: cum s-ar putea, totuşi, petrece timpul de muncă, în mod plăcut şi atractiv?
         Şi colecţionarii de timbre ar putea iniţia nişte schimburi valoroase, iar valoarea acestora ar creşte deoarece societatea nu cere, din partea oamenilor muncii, asemenea îndeletniciri, pe gratis.
         Chiar şi odihna este mai plăcută în timpul orelor de lucru. Paznicii pot să confirme ce repede îi apucă somnul şi, mai ales, cît de plăcut este să dormi în timpul serviciului. Una este să dormi plătit şi cu totul altceva să dormi în timpul consacrat somnului.
         S-a constatat, de asemenea, că şi mîncarea este mai gustoasă la locul de muncă. Bucata devine mai apetisantă atunci cînd este îmbucată pe furiş. Este o adevărată plăcere ca individul să devoreze salamul, slănina sau brînza, ca pe un dar secret dat de societate. O astfel de gustare capătă valoarea unei delicatese. Chiar şi medicii au început să descopere efectele binefăcătoare ale alimentelor consumate la serviciu. Cunosc un caz în care un cetăţean, din lipsa apetitului, a slăbit într-atît încît părea irecuperabil. Un medic modern i-a prescris un regim alimentar adecvat, cu condiţia ca acesta să fie consumat numai în timpul lucrului, adică pe ascuns! N-au trecut nici două luni şi respectivul s-a înzdrăvenit. Concluzia: mîncarea în timpul serviciului, face minuni.
         Cele arătate demonstrează clar că, multe persoane ştiu să folosească timpul de muncă în mod plăcut şi util.
         Este adevărat că aceste rezultate sînt încă limitate, ca urmare a faptului că şi cele mai reuşite încercări novatoare au eşuat datorită tradiţionalismului organizatorilor sau majorităţii lucrătorilor care au ripostat în faţa unor astfel de iniţiative reconfortante. Aceştia, încă mai susţin că munca trebuie retribuită...

În româneşte de LUCIA ILLES

(Perpetuum comic ’85, pag. 178)

Vezi toată postarea

Ceaiul de la miezul nopţii

        Umoristul se întoarce acasă, seara tîrziu şi nu mai aprinde lumina pentru a nu-şi deranja consoarta. Intră tiptil, direct în bucătărie. În drumul său loveşte un scaun care, în cădere, nu a bufnit ci pur şi simplu a scos un tunet înăbuşit ca de tobă şi aproape instantaneu a auzit un susurat. A rămas surprins o clipă, de acest zgomot neobişnuit. Imediat şi-a pus întrebarea: „Ce sticlă s-o fi spart?" S-a făcut linişte şi mirosea a oţet, fapt ce l-a calmat. Într-un mod cu totul ciudat spărsese sticla cu oţet. N-a făcut din acest lucru o tragedie, ba chiar s-a amuzat. Ştia, doar foarte bine, că sticla se afla de obicei pe o poliţă în colţul drept al bucătăriei. Cel puţin aşa fusese pînă atunci. I s-a părut cu totul suspect cum de-a reuşit să azvîrle scaunul, printr-un pas aşa de uşor, tocmai la o înălţime de cel puţin un metru şi jumătate. Şi chiar de a reuşit această performanţă de ce nu a auzit zgomotul scaunului revenit pe pămînt? A stat puţin să analizeze explicaţia fenomenului. Posibil ca scaunul să se mai afle încă sus, pe poliţă şi numai sticla să fi coborît pe podea. Ca un umorist ce era îşi imagina că astfel de întîmplări sînt absolut posibile. Mai auzise el despre astfel de fapte şi cu alte bucătării. Sau, poate aşa se cuvine să fie o bucătărie modernă, ergonomică. Unele raţionalizări cer şi sacrificii.


        A pornit-o, din nou, spre poliţă. Constată însă cu spaimă că a călcat pe ceva alunecos care a încercat să-i sară de sub picior, fără de succes, deoarece a fost strivit. S-a aplecat şi a pipăit. Acesta s-a dovedit a fi ceva rece şi zgrunţuros. Oare să fi fost posibil să calce pe-o broască rîioasă? La acest gînd i s-a făcut greaţă dar şi milă. Doar şi broasca este o fiinţă utilă chiar dacă nu o ţinem în bucătărie... La pasul următor o nouă broască a fost ucisă pe cînd alta a reuşit să-i sară din cale. Uzînd de întreaga sa capacitate, umoristul caută să se concentreze. Trebuie să prindă una încă în viaţă. În sfîrşit a apucat-o eroic şi a ridicat-o din balta de oţet, din care ciudatele batraciene săreau dar erau şi strivite. A constatat fără dificultăţi deosebite că vietatea nu era altceva decît un castravete murat. Deci umoristul n-a suferit, n-a luptat şi n-a sperat în zadar. A înţeles în sfîrşit că în ordinea desăvîrşită din bucătărie un borcan cu castraveţi a ieşit, incognito, din cămară şi s-a urcat pe scaun. Cîte minuni şi surprize nu se petrec la miezul nopţii. Borcanul cu castraveţi ori a fost o stafie, ori rezultatul nefast al reorganizării. Iată că probleme de nedezlegat nu există!
        Liniştit după această ciudată întîmplare, umoristul s-a gîndit să-şi facă un ceai. A reuşit imediat să găsească aragazul, deoarece reuşitele îl caracterizau. O lumină albastră a străbătut bucătăria, iluminînd castraveţii striviţi, aceste fiinţe nevinovate. În schimb, ibricul de ceai nu l-a mai găsit la locul ştiut. Spre norocul său a pus mîna pe o cratiţă, din ale cărei torţi cădeau picături mari de apă sfîrîind total nemulţumită. A mai făcut un pas spre poliţă şi-a apucat cutiuţa cu ceai. Locul îi era bine cunoscut. A doua cutie din stînga. A turnat conţinutul în apa de pe foc dar curios, acesta şi-a amplificat sfîrîiala emanînd în acelaşi timp o lumină semitransparentă. A bîjbîit mai departe după cutia cu zahăr. Şi din acesta a turnat, la întîmplare, o parte din conţinut. Curgea ca făina dar avea culoarea beznei. L-a lăsat puţin să se limpezească şi cu nerăbdare l-a turnat într-o ceaşcă. Chiar după prima înghiţitură a simţit un gust dulce-picant combinat cu un amar bălos. L-a băut cu mult curaj şi printre sughiţuri a făcut constatarea: ori a fost un ceai special de tip tibetan ori produsul reorganizării bucătăriei.
        Erau ultimele cuvinte ale umoristului...

În româneşte de LUCIA ILLES

(Perpetuum comic ’84, pag. 101)

Vezi toată postarea