Scrisoare cu înlocuitori
La vreo trei ani după război, Teatrul Armatei, unde eram angajat actor stagiar, a preluat, cu trupă cu tot, Teatrul Victoriei. Am devenit astfel coleg cu George Vraca. Pluteam în al nouălea cer, iar cînd mi-am văzut numele la avizier în aceeaşi distribuţie cu însuşi maestrul, m-am considerat intrat definitiv în istoria teatrului românesc. E adevărat, pe afiş nenea Gicu era primul iar eu ultimul; un valet cu o singură intrare în scenă. Dar aveam eu replică direct cu George Vraca? Aveam.
Rolul meu nu-mi cerea mare efort; îi aduceam o scrisoare, iar el, oarecum obosit, mă ruga s-o deschid şi să i-o citesc. N-am învăţat textul scrisorii. Mi-o copiasem cu mîna mea, s-o descifrez uşor, recuziterul mi-o punea în plic, iar mie nu-mi rămînea decît să rup sigiliul, să scot foaia şi să turui conţinutul. În repetiţiile generale, nenea Gicu m-a luat la rost: „Nae, — aşa ne zicea el tuturor — memorează rîndurile alea, să nu dai de vreun bucluc." Pe-o ureche mi-a intrat, pe cealaltă mi-a ieşit La a douăzecea reprezentaţie, am desfăcut, ca de obicei, plicul şi am găsit în el o hîrtie goală. Nici o nenorocire, auzisem eu ce farse drăguţe fac actorii, aveam un al doilea exemplar pus bine în manşeta hainei mele de valet. L-am tras uşurel, să nu observe publicul, şi l-am desfăcut. Mare, cu litere desenate impecabil, statea scris: „TINERE, DE CE NU ÎNVEŢI TEXTUL?"
Am zîmbit. Sînt un om prevăzător. Posedam o a treia scrisoare, într-un buzunar secret. Am înşfăcat-o fără fereală; cînd n-ai încotro, scoţi cămaşa pe unde poţi, dar cînd am despăturit-o, mi s-a golit creierul. Autorul înlocuirii îmi punea următoarea întrebare suavă: „Ei!? Acum ce te faci?" Nu ştiu ce m-aş fi făcut, dacă nu mă scotea George Vraca din groapa leilor. „Ce se întîmplă Alphons? Aa! Am înţeles! Dumneata nu ştii să citeşti Bine! Dă-mi-o mie. O citesc eu" Avea pe birou toate cele trei exemplare scrise de mine Nu mi-a stricat spaima aceea; m-a lecuit de încropeli.
*
Aveam în repertoriu o piesă cu marinari. Acţiunea se petrecea pe puntea unui vas de război. Ovid Brădescu interpreta un şef de echipaj ce îl împuşca, la un moment dat, pe trădător. Scotea din toc ditai revolverul, cam cît o toporişcă, slobozea două focuri, trădătorul dădea un răcnet de groază, ducea mîinile la piept, apoi se prăbuşea peste bord, în apă, adică pe o saltea groasă de burete. Dramă puternică, în sală emoţie mare, succes asigurat. La spectacolul oficial, acela cu invitaţi şi cronicari, aşteptam, nerăbdători, momentul cu pricina. Contam, vezi bine, pe aplauze la scenă deschisă. În sfîrşit, soseşte, clipa speranţelor. Nenea Ovid, scoate arma, ocheşte, trădătorul duce, din obişnuinţă, mîinile la inimă, zbiară mai abitir ca oricînd, dar capsele nu iau foc. Trăseseră cumva umezeală sau dracul ştie ce altceva le făcea să rămînă moarte. Din fericire, trădătorul realizează situaţia, nu-şi dă drumul peste bord, aşteaptă să pocnească cele două capse pregătite ca rezerva în culise, pe o nicovală. Într-adevăr, regizorul tehnic le trăzneşte cu un ciocan, dar şi ele se dovedesc a fi umede; se aud doar două lovituri de fier pe fier. Toţi am înlemnit, cu respiraţia tăiată, sîngele nu ne mai circulă, deschide-te pămînt şi înghite-ne. Ei bine, aici, a intervenit dibacia actorului cu experienţă. Nenea Ovid cu revolverul întins spre victimă, a urlat din rărunchi: „Mori, cîine... paac... paac!...", şi a bătut de două ori cu piciorul în pămînt. Tradătorul s-a aruncat în gol, bucuros să scape dintr-o asemenea încurcătură. Din pacate, furat de emoţie, n-a nimerit salteaua. A urmat o bufnitură suspectă dublată de o văicăreală sfîşietoare; nu părea a fi vorba despre căderea în apă a unui mort... Satisfacut, nenea Ovid a pus arma la şold, în toc, s-a întors, a înaintat vreo trei paşi spre rampă şi, deabia atunci, cu întîrziere capsele din revolver au luat foc. Numai la una ca asta nu se aştepta Ovid Brădescu; a făcut urît de tot. Publicul a aplaudat frenetic. Ne aflam la vremea truvaiurilor regizorale.
(Perpetuum comic ’86, pag. 143)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu