Povestirea noastră se desfăşoară într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe cînd eroul nostru se îndrepta spre partea cea mai pasionantă a existenţei sale, către masa de lucru unde-l aşteptau fişele de recepţie şi avizele de expediţie, unde şuruburile şi piuliţele se rînduiau frumos în rafturi iar pe cutiile cu motoare luceau, vopsite în roşu, numerele de inventar. Contabilul Elefterie verifică sigiliile, descuie magazia, trase în urma sa zăvorul şi-şi scoase pardesiul pe care-l aşează pe umeraş. Apoi îşi îmbrăcă halatul, îşi trase cotierele, întinzîndu-le pe braţ, şi-şi puse basca bleumarin pe care-o înfundă cu nădejde pîna spre mijlocul frunţii. Avu însă grijă să-şi lase în afară urechile ciulite pentru ca nici cel mai mic foşnet să nu-i scape. După care muie plaivazul în gură şi porni să adune o coloană de cifre, bolborosind rar şi cu voce tare fiecare număr. După ce socoti de trei ori şi de fiecare dată îi ieşi alt rezultat, dovadă a caracterului variat şi pasionant al muncii sale, contabilul Elefterie ridică, într-o doară, privirile. Fără să realizeze prea bine ce vedea, îşi coborî din nou ochii în hîrtii. Abia peste cîteva clipe, cînd simţi că ceva nu e-n ordine, ridică fruntea şi ceea ce văzu îl făcu să caşte ochii cît cepele. În faţa sa se afia o fată nespus de frumoasă care răspunse cu un zîmbet fermecător privirilor sale holbate şi tîmpe. Era nu numai frumoasă, ci şi strălucitoare, cu un păr lung, blond şi luminos, cu ochi albaştri şi sclipitori, cu o piele catifelată şi orbitor de albă. Contabilul Elefterie rămase năuc; îi trebuiră cîteva clipe ca să se-adune.
— Livrările de mărfuri se fac numai după ora nouă! declară căutînd să pară cît mai autoritar.
— După ora nouă! repetă, ceva mai moale, şi-şi coborî ochii în hîrtii.
Fata nu se clinti de la locul ei.
— Doar m-ai chemat... şopti ea, cu un glas susurat ca o apă.
— Eu? se apără contabilul Elefterie. Cînd?
— Acum cîteva cipe... Ai atins cu buzele bagheta magică, iar eu am auzit chemarea ta...
— Care... care baghetă magică?
Fata arătă cu un gest vaporos spre braţul căptuşit cu cotieră. Elefterie privi spre mîna sa şi strigă indignat:
— Asta nu e nici o baghetă magică! E creionul meu chimic! Şi l-am muiat în gură ca să...
— Ca să mă chemi, şopti din nou fata. Aşteptam acest semn de la tine.
Eu sînt zîna cea bună...
— Tovarăşa! ridică glasul contabilul Elefterie, lovind cu pumnul în masă. Sîntem într-o unitate socialistă! Te rog să laşi misticismele la o parte!
— Da, tovarăşa, nu se lasă contabilul Elefterie. Am citit! Dar asta era pe vremea cînd eram mic! Acum sînt mare şi am gestiune într-o unitate socialistă! Într-o unitate socialistă n-au ce să caute zînele bune. Apoi, luminat de o idee: Şi, de fapt, de unde ştiu eu că spui adevărul?
— Pune-mă la încercare, gînguri fata. E de ajuns să-ţi rosteşti dorinţa şi ea pe loc se va-mplini...
— Orice dorinţă? se îndoi contabilul Elefterie.
— Chiar şi cea mai tainică, numai să porunceşti...
— Oricît de grea? întrebă iar Elefterie, căruia o străfulgerare vicleană îi trecuse prin priviri.
— Îmi stă orice în putinţă, spuse frumoasa, întinzînd braţele, larg.
Contabilul Elefterie zîmbi sadic, micşorîndu-şi ochii.
— Bine, se învoi, să văd de ce eşti în stare. Poate nu ştii ce te-aşteaptă... Apoi, arătînd cu degetul spre foaie: Fă-mi adunarea asta!
Nu apucă să-şi sfîrşească vorba că lîngă cele trei rezultate ale sale apăru încă unul, scris cu litere aurite, care diferea sensibil de celelalte. Elefterie rămase prostit, ochiul stîng începu să i se zbată. După cîteva clipe, luîndu-şi seama, tuşi şi se îndreptă pe scaun.
— Mda, spuse. Am să verific mai tîrziu. Apoi, schimbînd tonul: Să presupunem că eşti zîna cea bună. Dar de ce-ai venit tocmai în depozitul meu?
— Ca să te-ajut... şopti preafrumoasa.
— Nu poţi să mă ajuţi, spuse Elefterie. Eşti prea tînără. Contabilitatea e o treabă grea, cere experienţă.
— Am să-ţi arăt frumuseţile lumii, continuă Cosînzeana. O să ai tot ce-ţi doreşti... O să fii fericit...
— E de ajuns să-nchizi ochii, continuă zîna cea bună, şi te vei simţi plutind spre cele mai tainice locuri ale desfătării.
— Un gestionar nu închide niciodată ochii! sări contabilul Elefterie ca ars. El trebuie să fie cu ochii în patru!
— Dar nimic rău nu se va întîmpla... susură frumoasa. Nici unul din aceste minunate giuvaeruri nu se va clinti din loc.
Zîna cea bună arătă spre rafturi.
— Astea nu sînt giuvaeruri! tovarăşă dragă! se indignă Elefterie. Sînt rulmenţi şi piuliţe...
— N-am purtat niciodată asemenea brăţări şi inele, se entuziasmă Cosînzeana. Ce frumos sclipesc în soare!
— Sclipesc, e drept! fu de acord contabilul Elefterie. Dar nu pot să mă ating de ele. Toate sînt scrise aici!
Şi spunînd acestea, lovi cu palma peste registru.
— Dar nu trebuie să-mi oferi nimic, zîmbi frumoasa zînă. Eu sînt cea care-ţi va dărui ţie... Închide ochii şi pune-ţi o dorinţă.
— Nu se poate să închid numai un ochi? încercă Elefterie.
— Porunceşte, repeta Cosînzeana, fără să-i răspundă, şi toate plăcerile ţi se vor împlini...
— Hei! se sperie, căutînd zîna din priviri. Ce-ai făcut? Unde sîntem?
— În văzduh... se auzi, prelung, frumoasa frumoaselor.
— Dar eu nu ştiu să zbor...! strigă contabilul Elefterie cît îl ţinea gura, pentru a acoperi zgomotul vîntului, şuierînd pe la ureche.
Zîna cea bună zîmbi şi-şi întinse braţele ca nişte aripi. Elefterie privi în jos. La început văzu nişte valuri de ceaţă, apoi, printre norii care se subţiau, deosebi casele cît nişte furnici. Începu să dea cu disperare din braţe.
— Nu aşa..., îi strigă zîna, trecînd pe lîngă el. Întinde braţele ca mine...
Prăbuşirea se transformă în plutire şi căderea fu lină. Elefterie oftă uşurat. Îşi netezi hainele, îşi trase basca la loc spre jumătatea frunţii şi privi în jur. Îl înconjurau vitrine de cristal din care scînteiau bijuterii, rafturi înţesate cu veşminte strălucitoare, tot felul de minunăţii rînduite sau aşezate de-a valma.
— Tii! exclamă Elefterie. N-am mai văzut niciodată atîtea lucruri la un loc!
— Îţi plac? întrebă zîna cea bună.
— Mai e vorbă? exclamă Elefterie şi porni printre rafturi.
Frumoasa fată făcu un gest cu braţul.
— Alege-ţi tot ce-ţi pofteşte inima...
Contabilul Elefterie se opri, mîngîie un costum de haine, apoi pipăi un covor greu, întins pe perete.
— Trebuie să fie foarte scumpe... spuse.
— Nu-ţi va cere nimeni să plăteşti...
— Fie, se înduplecă Elefterie. Am să iau asta...
Şi alese dintr-un coş cu sclipiri multicolore un bec colorat.
— Cum?! se miră preafrumoasa. Numai atît?
— Nevesti-mii îi plac foarte mult becurile colorate... răspunse, roşind, contabilul Elefterie.
— Mai alege-ţi ceva... îl îndemnă zîna cea bună.
— Nu, mulţumesc, refuză Elefterie. Îmi ajunge becul ăsta. Nevastă-mea spune că atunci cînd aprinde un bec colorat, lumea i se pare cu totul altfel... Te rog, numai, să fii aşa de amabilă încît să mi-l păstrezi dumneata. Mi-e teamă, dacă-l pun în buzunar, să nu se spargă.
Ajunseră într-o sală luminoasă. Oameni cărora Elefterie nu reuşi să le distingă chipurile, şedeau la mese şi vorbeau în şoaptă. Erau cu toţii foarte eleganţi; Elefterie îşi netezi stînjenit cutele halatului, şi-şi întinse cotierele pe braţ.
— Să ne şezăm, îl îndemnă zîna cea bună.
— Ce facem aici? întrebă în cele din urmă, căutînd să pară-n largul său.
— Nu ţi-e foame? întrebă Cosînzeana. Ce ai poftă să mănînci?
— Nu prea mi-e foame... încercă el. Apoi, în faţa privirilor neînduplecate ale frumoasei frumoaselor, spuse către ospătar: Poate aveţi nişte parizer... sau stavrid prăjit... Şi cîte-un suc, da’ rece...
Fără să i se clintească nici un muşchi, ospătarul se înclină din nou în semn de mulţumire şi se aplecă spre cosînzeană.
— Eu aş vrea, spuse divina, dîndu-şi ochii peste cap, aş vrea caviar cu şampanie franţuzească...
— Ce faci? îi şuieră contabilul Elefterie la ureche. Aici remiza trebuie să fie cel puţin douăzeci la sută!
— Porţie dublă, continuă zîna, netulburată. Şi anulaţi comanda precedentă.
Privind spre ospătarul care se îndepărta, contabilul Elefterie suspină pierdut. Zîna cea bună îşi puse palma cea catifelată peste mîna lui.
— Nu-ţi fă griji... şopti. Eşti cu mine; nimic nu te opreşte să te simţi fericit. Priveşte la ceilalţi şi încearcă să fii ca şi ei. Tu...
— Mă cheamă tovarăşul Elefterie...
— Care din ele e numele mic?
— Elefterie, repetă el.
— Elefterie, continuă zîna, mîngîindu-i braţul pînă la încheietură, acolo unde cotiera se îngemăna cu halatul bleumarin, eşti la fel de bun ca şi ei. Ai şi tu dreptul la fericire. Nu trebuie să-ţi fie ruşine...
Ciocniră. La mulţi ani! şopti frumoasa zînă. La mulţi ani! răspunse Elefterie şi dădu paharul pe gît. Apoi mîncă tot, ungînd caviarul pe felii groase de pîine. La urmă rupe o coajă şi şterse cu băgare de seamă farfuria.
— Mai vrei? întrebă zîna cea bună.
— Nu, mulţumesc! spuse Elefterie. Ajunge... Luă paharul şi bău o înghiţitură. Zîmbi vinovat: M-am cam ameţit. Nu prea beau şampanie. Numai de Anul Nou... Mă simt de parc-ar fi anul nou...
— Ce-ai spune de o plimbare cu barca? sugeră crăiasa.
— N-ar fi rău, într-adevăr, socoti Elefterie. Mi-ar prinde bine puţină mişcare. Dar unde să găsim lacul?
Închise ochii şi stătu nemişcat cît timp simţi zborul şuierîndu-i la ureche. Între timp profită de zgomotul vîntului pentru a sughiţa neobservat. Cînd cerul, de o parte şi de alta, se linişti, deschise cu teamă ochii. Se văzu legănat într-o barcă; în jur întinderea lacului era albastră şi molcomită, pe maluri sălciile se auzeau foşnind într-o adiere. Frumoasa zînă, cu rochia ei strălucind în soare ca nişte solzi, părea o sirenă.
Contabilul Elefterie se lăsă pe fundul bărcii, cu mîinile adunate sub cap.
— Şi lîngă oraşul nostru e un asemenea lac, spuse, privind cerul. Un lac mare, cu verdeaţă de jur împrejur. Sînt şi cîteva vile, unii chiar locuiesc acolo vara. N-am fost niciodată acolo, ştiu numai din auzite. Deşi nu e chiar aşa de departe...
— Trebuia să te fi dus...
— Se ajunge destul de greu; autobuze nu circulă, trebuie să ai maşina ta... Aş fi mers şi eu din cînd în cînd, dacă...
— Dar e atît de simplu! exclamă zîna cea bună.
— Nu e deloc simplu să ai maşină! contrazise Elefterie.
— Închide o clipaăochii şi...
— Fără glume! sări ca ars contabilul Elefterie. Să ştii că mă supăr! Asta e prea de tot! Atît mi-ar trebui, să-mi apară dintr-o dată o maşină în faţa casei...
— Dar ce-i rău în asta?
— E foarte rău! se oţărî Elefterie. Cum explic eu, ia spune-mi, că am maşina asta? Un capăt de aţă n-am luat de la depozit în douăzeci de ani! Şi dintr-o dată să mă trezesc cu revizorii pe cap! De ăştia nu scapi cu una cu două, ascultă-mă pe mine, fac ei ce fac şi tot te scot vinovat. Cu statul nu te pui... Poate dacă-i pun şi pe ei să închidă ochii... Mă faci să rîd...
— Bine, dacă nu vrei... Am crezut că-ţi fac o plăcere...
Elefterie lăsă barca să plutească în voia valurilor şi-şi lăsă capul pe spate, cu obrajii în bătaia soarelui.
— E foarte frumos, spuse. Apa asta şi soarele te liniştesc...
— Te simţi fericit?
— Dacă mă simt fericit...?
Elefterie zîmbi şi-şi coborî basca peste frunte, pînă la sprîncene. Apoi închise ochii, mulţumit, ascultînd ciripitul păsărelelor printre sălcii şi molcomirea valurilor care clipoceau spintecate-n vîrful bărcii. Elefterie se lăsă legănat de tăcerea aceasta pe care-o urmări, relaxat, cum se îndepărtează, odată cu sălciile şi cu malul. Cînd tăcerea deveni totală şi vîntul nu-i mai adie, sprinţar, pe obraji, deschise ochii leneş. Apoi privi, nedumerit, în toate părţile. De peste tot îl întîmpinară rafturile familiare, rulmenţii şi armăturile care sclipeau în soarele dimineţii de vară. Se regăsi şezînd într-o poziţie caraghioasă, puţin într-o parte şi cu tălpile săltate pe birou. Se dezmetici, îşi trase picioarele şi se frecă la ochi. Ceasul arăta aproape nouă. Puse creionul chimic după ureche şi-şi frunzări fişele. Apoi privirea îi căzu pe foaia pe care trei rezultate se îmbrînceau sub linia de total; îşi frecă preocupat mîinile, luă creionul de după ureche, îl muie în gură şi se puse pe treabă, numărînd cu glas tare şi ţinînd zecile cu degetele mîinii stîngi. Un foşnet îl făcu să ridice ochii. Tresări; în faţa sa, vaporoasă şi fremătătoare, sclipea zîna cea bună. Lui Elefterie îi trebuiră cîteva clipe ca să înţeleagă.
— Credeam că totul n-a fost decît un vis... bîigui...
— Cum asta? se miră preafrumoasa. Doar m-ai chemat...
— Nu te-am chemat! strigă, exasperat, contabilul Elefterie. Tocmai faceam nişte socoteli...
— Aşa socoteam, repetă. C-am adormit şi... Cînd colo...
— Totul e adevărat, zîmbi prinţesa.
Elefterie clătină din cap, neîncrezător.
— Hm! exclamă. Să nu-ţi vină să crezi...
— Şi fericirea poate fi adevărată, şopti frumoasa crăiasă. Nu m-ai fi chemat dacă n-ai fi avut nevoie de ea... Trebuie numai s-o doreşti şi să nu-ţi pierzi speranţa.
— Eu am auzit chemarea baghetei tale...
Elefterie duse creionul la ureche şi ascultă cîteva clipe cu răsuflarea tăiată.
— Eu nu aud nimic! izbucni.
Zîna cea bună zîmbi luminos.
— Ţi-am adus asta... Puse becul pe masă. L-ai uitat la mine...
— Eşti foarte drăguţă, se domoli Elefterie. Nevastă-mea o să fie tare bucuroasă...
Zîna îl privi în tăcere. Elefterie o privi şi el, încurcat.
Elefterie îşi săltă basca şi se scărpină încurcat pe frunte. Părea dornic să cugete, dar nu ştia la ce.
— Am să stau mereu în preajma ta, continuă zîna cea bună. De cîte ori ai să mă chemi, am să vin...
— Cum adică, în preajma mea? sări Elefterie.
— Cît mai aproape... răspunse zîna.
— Ce vrei să spui cu asta? O să stai aici, în depozit?
Zîna încuviinţă fluturîndu-şi părul strălucitor.
— Zi şi noapte?
— Zi şi noapte...
Elefterie rămase cîteva clipe pe gînduri. Zi şi noapte, mormăi, în timp ce degetele lui căutau cu înfrigurare în sertar.
— Aici, în depozit? repetă, maşinal.
— Aici, întinse zîna braţele larg.
— Tot timpul?
— Tot timpul...
— Aha! se dumiri, în sfîrşit, contabilul Elefterie.
Degetele lui găsiră în sertar ceea ce căutau. Scoase o fişă, muie plaivazul în gură şi scrise într-un colţ: Număr de inventar 1001. Apoi învălui cu o privire de specialist frumoasa apariţie, închizînd dintr-un ochi, estimativ. Şi adăugă mai jos, apăsat, cu litere mari: una bucată zînă...
(Perpetuum comic ’86, pag. 187)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu