Mie ideile bune îmi vin numai în zile rele... Cum dă o ploaie torenţială, ori una care-ţi pătrunde pînă-n oase, un ger năpraznic, un viscol orb, cum îmi vine cîte-o idee de s-o bei cu apă ne-ncepută; de pildă ca acum...
Nu cred că ar fi găsit altul în locul meu un timp mai „potrivit" de-a ieşi din casă, pentru a-i face o scurtă vizită unei colege, buna prietenă veche, aş spune chiar cu patină...
În sfîrşit, într-o oră şi-un sfert sînt în faţa blocului; e bine! Găsesc şi liftul la parter; din ce în ce mai bine! Sun, îmi deschide colega. E mai mult decît bucuroasă că mă vede, mă îmbrăţişează afectuos, dezmierdîndu-mă: „Bine-ai venit, ţărane". „Bine te-am găsit mama răniţilor". Mă ia repede: „Uite banii... Am oprit şi eu şaptezeci de lei, că nu mi-a ajuns la ceva... lasa că-ţi explic eu... Acum, ce te-ai posomorit aşa, zgîrcitule?... Poftim ce bădărani de colegi mi-a dat statul... În loc să fiţi şi voi mai fini, mai culanţi, mai... vă zgîrciţi ca...". „E-n regulă" mă gîndesc, deşi nu e deloc în regulă, pentru că prietena mea numai cînd împrumută peste o sută, se consideră datoare... Cum sînt cu pardesiul pe mine, cu pălăria în mînă, dau să plec. „Poftim, sare colega, nici nu vine bine, nici măcar nu-mi mulţumeşte pentru serviciul făcut şi pleacă... Doamne, cu ce colegi m-a fericit... te-ta-ram, tam-ta-ram"... Trage pardesiul de pe mine, îmi ia pălăria, mi le-aruncă mototolite pe studio, scoate din bufet o sticlă de votcă, două păhărele nepereche, le pune pe masa rotundă, joasă, toarnă, mă apasă pe-un taburet şi-mi porunceşte să beau! „Mulţi ani, ţărane!". „Mulţi ani, zăpăcito!" N-apuc s-arunc prima votcă pe gît, că, ţîrrr... soneria! Îmi culege paltonul, pălăria c-o iuţeală de suveică, mi le pune în braţe, strînge votca, paharele de pe masă, deschide uşa dinspre balcon, mă apleacă pe sub jaluzeaua trasă doar să acopere geamul din uşă şi mă scoate afară, dîndu-mi în grijă să nu scot nici o vorbă...
Balconul e neacoperit, ploaia s-a-nteţit, iar vîntul, cum sînt la ultimul etaj, bate nestingherit... Mă zgribulesc resemnat. Prin jaluzeaua rară văd în casă, iar prin uşa crăpată aud tot. Ioana — pentru că aşa o cheamă pe prietena mea — intră în cameră cu colega noastră şi ea actriţă cunoscută, Virginica, o blondă spălăcită, de peste cincizeci de ani, fără talent, în schimb veşnic îndrăgostită. Înecată în plîns, hohotind să-şi înghită limba, abia mai putînd respira, mîngîiată de Ioana „Mama răniţilor" şi mai ales a „rănitelor"... a prins, în sfîrşit, să se spovedească: „Ioana... mă, mă, mă... hă-hă-hă... mă omor... Nu mai pot, mă, mă omor"... „Dar ce s-a-ntîmplat intervine Ioana. Ce vorbă-i asta... mă omor?!... Tu care eşti o fată atît de deşteaptă, fată de talent (Ioana a întors capul spre balcon — ştia că alta n-am de făcut, de cît să privesc scena — strîmbîndu-se, adică „aiurea, talent"...), tînără, frumoasă, ai viaţa înainte". Mă omor, Ioana, mă omor, nu mai pot să suport!" „Dar ce s-a întîmplat, Virginicuţă? „Paţi... Pa-ha-ha-ha-ţi... (era vorba de-un băiat destoinic, de vreo douăzeci şi trei de ani, ultima ei achiziţie). Păţi, cred că Păţi nu mă mai iubeşte"... „Nu se poate... tu, ditamai actriţă şi el... Nu se poate!"... Dar asta n-ar fi nimic... Azi m-am întîlnit în faţa aprozarului cu maică-sa... O incultă, o nespălată... Şi ce crezi că-mi zice? Fă, îmi zice, tu nu vezi ce babă eşti? Să-mi laşi băiatul în pace, că-i poţi fi de două ori mamă. Dacă nu, ştiu unde să te găsesc... Chit că mă costă douăzeci de lei un bilet, mă duc la teatru şi-ţi fac un tărăboi din sală, de-ţi merg peticile!"... Auzi, să-mi spună mie aşa ceva... Şi cîte-a mai zis, dar am plecat, c-auzea toată coada... Mă omor, Ioana, nu mai pot... „Se poate una ca asta?... Lasă că vorbesc eu cu Paţi, să nu-şi bată joc de nişte sentimente adevărate şi de-o iubire ca a ta... Nu i-ar fi ruşine, după ce l-ai îmbrăcat din cap pînă-n picioare, i-ai făcut şi brăţară de argint, cu lanţ, pe care v-aţi gravat numele, unul deasupra altuia... Cît despre maică-sa, las-o naibii!... De unde moda asta să se bage în sentimentele copilului, şi-a iubitei lui?... Îndreaptă-te, ia viaţa-n piept şi nu te lăsa pradă slăbiciunilor trecătoare... Parcă te văd că vii mîi- nepoimîine şi-mi spui c-ai reparat fericirea cu Paţi...". „Nu, nu cred, nu cred, că l-am văzut cu una de vreo şaisprezece ani, şi astea nu-s ca noi, cu sentimente pure, astea-s versate... În... În... În...". „Virginicuţă, linişteşte-te, că"... „Lasă-mă, Ioana! strigă ea, o tragediană de clasă, lasă-mă să mă omor!". „Virginicuţă, ţuţulico, gata! Fruntea sus! Eşti tînără, eşti actriţă de talent, frumoasă, deşteaptă... Ai un viitor în faţă!... Ai spectacol în seara asta?". „Am". „Gata, la spectacol, te-ai sensibilizat destul... joci dramă? Bine. O să zgudui lumea cum o să joci! La revedere!"
Şi-n timp ce pleacă Virginia, prietena mea scoate sticla cu votcă, paharele, le umple (chiar că-mi prinde bine, de cît frig jilav adunasem în mine) mă trage de mînă înăuntru şi, din nou: „Noroc, ţărane!". „Noroc, fi-ţi-ar baba a dracului, cu dramele ei idioate, cu tot!" Păi, da... cînd zic eu că am nişte colegi bădărani şi insensibili, vă mai şi supăraţi... Ce ştiţi voi ce-i dragostea? Dar nu vezi că baba asta!"... „Dragă, fără insulte! Eu am aproape doi ani mai puţin ca ea... aşa că peste un an o să ziceţi că şi eu îs babă"... „Acum e vorba despre baba asta neruşinată care-a ajuns să dea înapoi opincile adunate în tinereţe"... „Cum opincile?!". „Păi, uite cum... Cică-n-tr-un sat era o vădană tinerică, fîşneaţă, care se-mpiedeca iute şi-i trecea repede... O singură pretenţie avea de la cei ce-noptau pe la ea: să-i aducă o pereche de opinci; umpluse podul de opinci... Dar unul mai curios, o întrebă: „Ce faci mata, ţaţa, cu atîtea opinci?"... „He, he, mă mînzule, i-a răspuns vădana, le-adun şi eu acum, cît pot... pentru că o să vină o vreme cînd o să trebuiască să le dau"... Aşa că Virginicuţa ta, dă opincile... Cam de mult le da... „Cînd îţi spun eu ţăran, te mai şi superi... Auzi, ce poveste rurală!... Mai bine, spune, ţi-a plăcut cum am remontat-o? Că eu sînt altfel construită, ţărane, din material mai sănătos, mai... Eu, ţuţulică, nu mă pierd uşor.. Mă omor, gata, mă mor!... Mie, chiar dacă mi se-ntîmplă să... cum a fost vara asta cu sculptorul meu..." „Gata, am plecat, mă grăbesc, lasă că-mi spui altădată"... Tîrrr-tîrrr, tîrrr. „E Artemiza! A sunat de trei ori", zice prietena mea. Repede, paharele şi sticla-n bufet, mă trezesc cu pardesiul şi pălăria în braţe şi „pe balcon, ţărane!"
Artemiza e marţială, dramatică, operată estetic, sparge geamuri cu vocea, despică lemne cu privirea, în plus, fiecare rol jucat a lăsat urme în ea; aşa încît, cînd e Antigona, cînd Fedra, cînd Domnişoara Nastasia... „Fă, începe intelectual, şi fără introducere, eu îl nimicesc, îl desfiinţez pe golanul pe care mi l-ai recomandat! Bine, fă, eu înţeleg să întreţin nişte relaţii discrete c-un individ de-o anumită condiţie... dar să-ţi intre în casă cu droaia lui de derbedei, să-ţi bea tot barul şi să-ţi mănînce toată cămara... să-ţi bea chiar şi iaurtul din frigider?!... În două zile cît am lipsit cu turneul asta, am găsit casa grajd. Ce-nvîrte el, că nu mi-am dat seama-ntr-o lună? Crezi că eu ştiu? Mi l-a recomandat şi mie sculptorul meu; a zis că-i e prieten... Acum, şi tu, dragă... Ce pretenţie oi fi avînd, să fie ambasador?... Nu-i deajuns că-i tînăr?!... Mai dă şi tu opincile"... „Ce să dau, dragă?"... Opincile. Lasă că-ţi explic eu cum vine asta, altădată... Toate vreţi trufandale şi pe urmă vă plîngeţi... Nu-ţi place, dă-l afară!" „Tocmai asta-i, că-mi place, dar nu ştiu cum să-l educ, să-l desprind de şleahta lui de derbedei, să-l fac băiat de casă; să-nţeleagă şi el că dragostea mea nu-i un capriciu, aşa cum e-nvăţat el cu alea din cofetăriile şi bufetele ieftine. Am mai iubit şi eu în viaţa pe cîţiva...”. „Lasă, nu te-apuca să-i numeri, că-ntîrzii la spectacol"... „Dar pe ăsta... şi Artemiza începe să plîngă cu lacrimi cît bobul de fasole, dar pe ăsta îl... Mi-e frică să nu-l pierd... Simt că n-o să mai am putere să iubesc pe altcineva, dacă... Cred că niciodată n-am fost atît de îndrăgostită. Am ajuns să nu dorm, să mă-npiedec pe stradă, să nu văd lumea; iar dac-o văd, n-o cunosc... I-am şi spus: dacă mă părăseşti, mă operez din nou, estetic, şi-atunci o să vezi tu! (îşi trece dosul palmei peste lacrimi şi devine doamna Chiajna). Aşa că, idiotule, i-am mai spus, mie, în casă, şi mai ales in lipsa mea, cu golani de-ai tăi n-ai ce-mi veni! Şi şart, şart, i-am dat două palme. Şi el, mi-a răspuns ceva, n-am auzit ce pentru că a început să întoarcă palmele... Ne-am bătut ca chiorii. M-am oprit numai pentru că aveam spectacol Iar cînd am ieşit pe uşa, am auzit în urmă: „Adio!" Mi s-au tăiat picioarele, abia am coborît scările...
Auzi... Adio!... Înnebunesc, nu mai pot! Îmi vine să mă omor, să mă spînzur, să mă mut în cel mai îndepărtat teatru de provincie!" Artemizo, se poate? Ce vorbă-i asta? Joci aici roluri principale şi-ţi trec prin cap idei provinciale?... Capu’ sus!" „Nuuu!... răcneşte ca Fedra. Suspend spectacolul, îl plătesc! Dacă pînă mă-ntorc acasă, pleacă?" Avea ceva de mîncat?" Nu ţi-am spus că mi-a băut pînă şi iaurtul?... Ia stai!... E o idee... Uite, ia banii ăştia, Ioana, cumpără-i o sticlă cu ceva şi du-i-o... Du-i-o şi spune-i să mă aştepte cuminte... că scurtez pauzele şi termin mai repede spectacolul.
Ce zici, Ioana, te duci?" Nici o grijă, mă duc, şi pe deasupra îi spun cîteva, de...”. „Nu, nu! Să nu-i spui nimic... Nici să nu intri... Intri, îi zici, şi cine ştie ce iese... Mai bine baţi, îi dai sticla, îi spui să mă aştepte, te scuzi că eşti grăbită şi pleci”. "Bine, bine". „Ştiam eu c-o să găseşti o soluţie... Ah! Sînt complet remontată. Ard un spectacol!... Am plecat. Pa!"
„Scoate, dracului votca aia, că-s sloi de gheaţă. Afară a început lapoviţa. Dacă mai sta puţin Artemiza, degeram"... Mulţi ani, dragă, şi vorba unui filosof: „Toate nenorocirile ni se-ntîmplă pentru că ieşim din casă"... „Cine dracu m-a pus pe mine, să ies, azi din casă şi să nimeresc în dramele astea amoroase". „Sînteţi nişte insensibili, aveţi suflete de beton... Ce să te-aştepţi de la nişte gloabe, nişte ramoliţi, nişte anchilozaţi... Poftim ce colegi mi-a dat mie statul"...
N-o să vă vină să credeţi, dar zbîrnie din nou soneria; de astă dată, insistentă, fără pauze. Şi din nou „în balcon, ţuţulică, ţărănele!"
E tot o vizitatoare, tot o colegă, dar destul de tinerică sub treizeci de ani, înaltă, blondă, suplă, frumoasă în ansamblu şi-o cheamă Alta. Atîta numai, că pe barbă şi pe buza de sus are nişte perişori gălbui, mici, deşi, ţepoşi ca vata de sticlă şi-i puţin şaşie... Eliberată din două căsătorii, pendulează (oficial) între doi „băieţi". Cară un geamantan destul de mare şi greu pentru fragilitatea ei. Îl lasă chiar în uşă, iar ea se-ntinde pe pat, în timp ce rochia i se ridică, dresată parcă, lăsînd să i se vadă picioarele lungi, superbe. Prima exclamaţie, garnisită cu lacrimi, e că se omoară... Sînt înduioşat de-atîtea intenţii mortale într-o singură seară, într-o singură garsonieră... O privesc printre gratiile storului de parc-aş fi la o puşcărie cu televizor în culori... „Nu mai stau dragă, la Nucu! o aud printre plîns şi sughiţ. L-am crezut om fin, om de cuvînt... A zis că mă bagă-n primul film, mă face vedetă şi cînd colo... Păi, ce-ar vrea el, aşa, pe gratis, să-i fac şi menaj şi tot?... Că i-am pus perdele la geamuri, i-am făcut casa ca paharul, l-am scăpat de gîndaci de bucătărie, şi el, în două luni de zile, nu numai că nu m-a băgat un minut, acolo, în faţa aparatului de filmat, dar nu mi-a zis măcar odată că se căsătoreşte cu mine... Ori, eu nu pot să stau aşa, necăsătorită, să se lege toţi golanii de mine... Căsătorită e altceva, ai şi tu un spate... Aşa că, gata, am plecat, l-am părăsit, tot la arhitect mă-ntorc. O fi, ea, mă-sa a dracului şi cu pretenţii, dar el e un tip comod... Şi ce dacă-i bleg? Dar mai mult e plecat pe teren... Iar cu mă-sa, las’ c-o scot eu la capăt... Dacă nu i-o place ce zile fripte o să-i fac, să nu-mi zici pe nume... Că şi-aşa din „destrăbălată" nu mă mai scoate. Numai din cauza ei am plecat, că arhitectoraşul e comod şi mă iubeşte ca un idiot; pot să-i pun şi zgardă şi să-l port după mine... Păi, nu-i mai bine ca unul să te iubească şi tu s-o faci pe nebuna, decît să fii îndrăgostită de-un individ care-ţi promite că te face vedetă şi te trezeşti servitoare la el?... Şi-auzi, a venit cu unii de la filme, toţi băieţi drăguţi, şi nu ştiu cum naiba m-a văzut că-mi lunecă ochii pe un tip... M-a chemat în bucătărie şi mi-a spus să-mi pun trusoul în valiză şi s-o-ntind... Aşa că... hî... hî... hî... l-am părăsit... Dar pentru totdeauna, să nu crezi că"...
Nu mai pot de frig. Fie ce-o fi, ciocănesc în jaluzea, insistent. Alta tresare, îşi trage în jos rochia, se opreşte din plîns, devine atentă şi suspicioasă. „Aăăă... vîntul... s-a-nteţit vîntul, spune Ioana, din cauza asta, jaluzeaua...". Parcă a bătut cineva?". „Cine să bată în geam, la etajul şapte, dragă?... Ascultă, tu ai spectacol în seara asta?". „Am". „Gata, dă-ţi cu apă pe ochi, să nu se vadă c-ai plîns, şi la spectacol". „Intru la sfîrşitul actului doi". „Şi ce?... Du-te şi tu mai înainte, concentrează-te, intră-n rol... Ah, tineretul ăsta care trece atît de repede de la o situaţie la alta"... filosofează prietena mea, în timp ce Alta intră în baie să se refrişeze. Iese imediat... Gîndesc că şi-a muiat doar un deget şi şi-a dat pe ochii şaşii. Iese şi din casă, păşind pur şi simplu peste geamantanul lăsat de-a latul uşii, încît îmi închipui ce ordine face pe unde trece... Îl mută Ioana. Ies şi eu, ascult, să fiu sigur că liftul a ajuns jos şi dau să plec...
„Acum ce te grăbeşti aşa, ţărane?!"... mă întrebă prietena, foarte contrariată”, „Cum, ţi se pare că mă grăbesc?!" „Păi, n-am stat şi noi de vorbă, nu mi-ai spus ce-i cu tine, să-ţi spun şi eu ce-i cu mine... Că uite, din cauza mironosiţelor astea, nu pot să stau şi eu de vorbă c-un prieten, să-i destăinui...”
Şi-n timp ce-mi vorbeşte, şi-mi vorbeşte, şi-mi vorbeşte... mă dezbracă de pardesiu, mi-l pune pe cuier, la fel pălăria, fularul, după care mă forţează să iau loc pe studiou, s-aşează şi ea în stînga, îşi pune capul pe umărul meu, oftează din toată adîncimea sufletului, şi-odată simt un zguduit şi-i văd obrazul ud de lacrimi şi ochii ca două robinete deschise. „Ţărănele, ţuţulică... să ştii că sculptorul, pe care l-am cunoscut astă primăvară, şi cu care-am fituit cinşpe mii împrumut ceare, într-o lună, la mare, nu e sculptor... Hî-hî-hî... Nu-i sculptor, e unul care ciopleşte nişte beţe, le taie c-un ferăstrău, le dă cu lac, le pune un şnur şi le vinde drept produse artistice. Nu că sînt snoabă, dar avînd în vedere că mi-ai mîncat banii, spune-mi, domnule, că eşti un derbedeu, nu mă minţi, ai caracter"... Dar nu mai înţeleg ce zice, din pricina plînsului zguduit, a vorbelor scăpate printre sughiţuri...
Îi pun în locul umărului meu o pernă, aşez pe ea capul prietenei care tremură ca un dovleac dus într-o roabă, îmi iau boarfele, mă preling pe uşă, găsesc liftul, cobor, şi-ajuns în stradă, ridic faţa către ploaia îngheţată, să mă răcoresc, apoi o iau spre casă, pe jos.
(Perpetuum comic ’86, pag. 132)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu