SONETUL SATIREI
Lirism adînc ascunde-n ea satira,
Chiar dacă-n aparenţă-i joc de ace.
Ca o fiinţă gata să atace
În mine veşnic stă-ncordată lira.
Revoltă, vise, bucurie, pace,
Ca tot ce-i omenesc le simt de-a fir-a’,
Nu dulce clipocind, în sine ira,
Cînd lupi şi ulii mă pîndesc rapace.
Eu înfloresc cu ţara laolaltă,
Mă bucur cînd o văd pe culmea-naltă,
Dar stau de veghe-n soare şi-n furtună.
Cînd simt din mers un zgomot surd în roată
Din fiecare vorbă-mi fac săgeată
Şi arc îmi fac din fiecare strună.
— Greier eu, cu tîmpla gri,
Ştiţi cum am creiat „Cri-cri"?
— Nu ştim, nu, strigară-n cor
Greieraşii din sobor.
— Am luat consoana C
(Numai eu ştiu pentru ce)
Şi cu genialu-mi fler
Am găsit consoana eR,
Lîngă care hi-hi-hi,
Am lipit vocala I...
— Mulţumim, strigară-n cor
Greieraşii din sobor.
Ce-ar fi fost de n-ai fi dat
Greierimii naltu-ţi sfat?!
Uite, vezi, cîntam cri-cri
Fără-a şti se-nseamnă-a şti!
STRUGURELE AGURID
Ca un burete lacom de stropi şi umezeală,
Scofală se-mbibase de snoavă şi zicală,
De fabule, proverbe... atît de mult că-n creier
I se-ncuibase blîndul înţelepciunii greier:
Într-un amurg de toamnă cu amplă poezie,
Intrînd Scofală vesel în roditoarea-i vie,
Văzu în vîrful unui butuc, ca-ntr-o lucarnă,
Un strugure cu-obrazul oval de poamă coarnă.
Din fabula cu vulpea şi strugurii, şi după
Morala ei, nici vorbă că-i dulce... Hai să-l rupă.
Rupîndu-l şi gustîndu-l, îl strepezi regretul:
În strugurele - naltul - sălăşluia oţetul!
De-atunci, pentru Scofală cumătra vulpe pare
A fi simbolul cinstei şi-al vorbei de onoare.
GÎSCA
De la Capitoliu-ncoace
Modestia nu-mi dă pace!
Numai omul meu, gînsacul,
Sîsîie şi dă atacul
Frămîntîndu-se-n poiată
Ca-ntr-o Romă-asediată.
Totuşi, cînd îl văd c-atacă
Prin ogradă, la fruntarii
Mai dihai decît Cezarii,
Mă întreb-modestă - dacă
Fără noi în timp şi spaţiu
V-ar fi dat biblioteca
Pagini nalte din Seneca
Ori epode din Horaţiu?!
CONJUGARE
Scofală, substantivul, de la o vreme-ncoace
Se conjuga ca verbul zis transitiv „a face".
Gramaticile faptei nu-i arătau trecutul,
Ci numai antonimul, adică „nefăcutul".
Prezentul „fac" sau „face" din verbul nou: „Scofală"
Lipsea chiar morfologic din faptă şi din coală.
Scofală, substantivul, a toate făcătorul,
N-avea decît „voi face", adică viitorul.
„Voi face" şi „va face", mereu angajamentul
Făcut să se cufunde în vise dulci prezentul
Şi să scutească limba de-atîţia timpi, chiar dacă
Sunt oameni ce făcut-au, şi fac, şi au să facă...
Savant în ale limbii şi filolog din fire
Scofală, cetăţeanul, ceru-n consfătuire
Să se arunce verbul „a face" ca rebut,
Că tare-l stinghereşte, de parcă-i... un făcut!
(Perpetuum comic ’86, pag. 42)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu