O răpire cu bucluc

TEATRU FOARTE SCURT

Micro-serial de VIRGIL STOENESCU
după o schiţă de O. Henry

        Personajele:
        — Sam — 35 ani
        — Bill — 30 ani
        Doi bieţi oameni disperaţi.
        — Copilul — 12 ani, un zurbagiu neurechiat la vreme.
        — Bancherul — bancherii n-au vîrstă!

EPISODUL I
DECOR: un tufiş, în spatele unei bănci, dintr-un parc pustiu.
Sam (discută cu Bill în şoaptă) —Treaba e simplă şi uşoară. Poţi să mă crezi, Bill! E o mană cerească! Nu ţi-am spus? Mana cerească e o chestie din Biblie. I s-a întîmplat lui Noe, sau lui Moise, — nu mai ştiu cui! În orice caz unuia din tipii care erau la ananghie, — ca şi noi! Ori Biblia e o garanţie, Bill! Recunoşti?
Bill — Recunosc!
Sam — Băiatul bancherului Dorset e tocmai ceea ce ne trebuie. E un puşti vioi, de vreo 12 ani — cîrn, pistruiat, cu părul blond...
Bill — Se joacă întotdeauna pe aici?
Sam — În fiecare dimineaţă.
Bill — E bine că pe aici nu prea trec...
Sam — Ssst! Uite-l! El e! (se aude un miorlăit de pisică)
Bill — Dar de ce miorlăie aşa?!!
Sam — Nu miorlăie el. A prins o pisică şi se distrează, niţel, cu coada ei! Hai Bill! Ridică-te şi cheamă-l!
Bill (ridicîndu-se) — Hei, piciule! Nu vrei o pungă cu bomboane?
Copilul (scoate limba la el) — Năsosule! (apoi îi aruncă o piatră între ochi şi rîde zgomotos) Hă-hă-hă-hă! Ţi-am crăpat tărtăcuţa!
Bill — Afurisitul! Putea să mă chiorască!
Sam (ridicîndu-se şi el) — Eşti un ţintaş grozav, puştiule! Am o puşcă automată. Nu vrei să tragi cu ea?
Copilul — Unde e?
Sam — Uite-o! (îi întinde o puşcă jucărie; copilul o ia şi, atunci, Sam îl înhaţă şi-l tîrăşte în tufişuri)

EPISODUL II
DECOR: un mic luminiş în pădure, în faţa unei peşteri. Bill este legat de un copac, cu faţa şi braţele pline de zgîrieturi. Copilul cu pene de pasăre înfipte în păr ţopăie în jurul lui Bill, scoţînd chiote în genul strigătelor de război ale Pieilor-Roşii).
Sam (apropiindu-se) — Bill, ce-i asta? Ce naiba faceţi acolo?!!
Bill (cu stoicism) — E-n regulă, Sam! Ne jucăm de-a indienii. El e Vulturul răzbunător, şeful Irochezilor! Eu sînt prizonierul lui şi mîine dimineaţă o să mă scalpeze.
Sam — Ia încetaţi odată cu prostiile astea! (îl dezleagă pe Bill).
Copilul — (copilul aruncă un lasso improvizat pe după gîtul lui Bill şi-l răstoarnă pe spate).
Bill — Sam! Ajutor! Sam!
Sam — Potoleşte-te împieliţatule, că de nu...
Copilul — Asta e figura lui John Wayne! N-aţi văzut filmul „Călăreţul fără cap"?
Bill (scrîşneşte furios) — Sam, potoleşte-l că nu mai răspund de mine!
Sam — Ascultă zurbagiule...
Copilul — Am să-l torturez cu un cartof fierbinte. E metoda doctorului Hammer. N-aţi citit romanul „Vampirii din Chicago"?
Bill (oftînd) — Crezi că o să ne plătească vreun ban pentru ca podoaba asta să se întoarcă acasă?
Sam — Părinţii îşi iubesc copii, oricît ar fi de năbădăioşi! Vino mai încoace să-ţi citesc ce i-am scris bancherului! (se retrag amîndoi cu spatele la copil şi Sam citeşte, în şoaptă, conţinutul unei scrisori) „Domnule Dorset, băiatul dumneavoastră a fost răpit de noi. Vi-l înapoiem numai contra sumei de 2000 de dolari. Depuneţi banii, mîine la orele 9, la locul indicat în schiţa alăturată. La două ore după primirea sumei de răscumpărare, băiatul dumneavoastră va fi înapoi acasă. Conformaţi-vă, altfel copilul dumneavoastră este pierdut". „Doi oameni disperaţi."

EPISODUL III
(Acelaşi decor, în dimineaţa zilei următoare. Copilul stă călare pe pieptul lui Bill; cu o mînă îl trage de păr, iar cu alta încearcă să deschidă lama unui briceag)
Sam (iese din peşteră şi-l smulge pe copil) — Nebunule, ce te-a apucat?
Copilul (măreţ) — Marele şef al Irochezilor îşi ţine cuvîntul: îl scalpez pe năsos!
Sam (îmbrîncindu-l) — Astîmpără-te smintitule!
Bill (geme sfîşietor) — Aoleu! M-a speriat îngrozitor! Mai avea niţel şi deschidea briceagul!
Sam — Calmează-te Bill! E ora 9.45. Cobor să văd dacă bancherul ne-a trimis banii.
Bill (printre lacrimi) — Mi-e frică, Sam! Nu mă lăsa singur cu el!
Sam — Mă întorc repede, Bill. (către copil) Tu, besmeticule, te cotonogesc dacă nu-l laşi în pace pe nenea Bill!
Copilul (cu un surîs diabolic) — Bine! N-o să mai fiu indian! O să fiu „Cowboy-ul sîngeros"!

EPISODUL IV
(Acelaşi decor, după o oră)
Sam (apare şi strigă) — Bill! Unde eşti Bill? (din tufişuri se iveşte Bill cu părul şi hainele în dezordine, abia tîrîndu-se şi gemînd la fiecare pas) Ce-i cu tine, Bill? Ce-ai păţit? Unde e băiatul?
Bill — L-am gonit! Nu mai puteam suporta. Mi-a sărit în spinare şi mă croia cu nuiaua strigînd că el e cowboy-ul sîngeros, iar eu sînt calul lui. M-a călărit toată valea la trap şi la galop. Curgea sudoarea pe mine gîrlă, iar bestia aia pistruiată mă ardea cu nuiaua şi urla: galop, galop! Apoi, mi-a dat să mănînc iarbă şi, fiindcă n-avea destulă iarbă, mi-a vîrît, cu sila, pămînt în gură...
Sam — Şi pe urmă?
Bill — Pe urmă m-am ridicat, i-am tras şi eu un picior şi l-am pus pe fugă. Îmi pare rău de bani, Sam, dar...
Sam — Nu-i nimic! Uite ce ne-a trimis bancherul! (scoate un plic)
Bill — O scrisoare!
Sam — Ascultă: (citeşte) „Domnilor disperaţi, am primit scrisoarea prin care îmi cereţi 2000 de dolari pentru răscumpărarea fiului meu. Am însă o contra-propunere: dacă îmi plătiţi dumneavoastră mie suma de 250 de dolari, voi consimţi să-mi reprimesc băiatul acasă. Vă avertizez însă că trebuie adus noaptea, din cauza vecinilor. Aceştia sînt fericiţi că fiul meu a dispărut şi v-ar linşa dacă vă prind că îl aduceţi înapoi. Al Dvs., Dorset". (între timp copilul a ieşit din pădure, s-a apropiat pînă în spatele celor doi şi le-a pocnit la urechi o pungă mare, pe care o umflase)
Copilul (aleargă în jurul lor rîzînd) — Ha-ha-ha-ha...
Bill (rugător) — Sam... ce înseamnă, în definitiv, 250 de dolari?
Sam — Cum, Bill, vrei să-i dăm banii?! Singurii noştri bani?!!
Bill — Ne mai rămîn 25 de dolari. E puţin, ştiu! Dar dacă mai stau încă o noapte cu jivina asta pistruiată, ajung la balamuc! Să-i dăm banii pungaşului de bancher şi să scăpăm de beleaua care ne-a căzut pe cap!
Sam — Bine Bill! Calmează-te! De cum se înserează, îl ducem înapoi. O să ne închipuim că ne-au căzut în canal cei 250 de dolari!!

EPISODUL V
DECOR: o poartă masivă, într-un zid. E noapte. Apar Sam şi Bill, ducînd în mijlocul lor copilul. Bill apasă butonul soneriei.
Copilul — Deci nu stăm. Luăm numai puşca tatii şi plecăm la vînătoare. Da?
Sam — Aşa cum am vorbit.
Bancherul (din spatele porţii) — Cine e?
Sam — Oameni buni! V-am adus... ştiţi dumneavoastră, ce!
Bancherul (apare în cadrul porţii) — Aş dori mai întîi banii!
Sam — Poftim cei 250 de dolari!
Bill — ...Şi copilul! (i-l împinge în braţe) Ia-ţi-l!!
Sam — Şi acum... adio!
Copilul — Ce face?! Nu-i lăsa, tată! Eu vreau la vînătoare! Împuşcă-i, tată! Nu-i lăsa! (copilul se zbate, tot mai furios, în braţele bancherului) Împuşcă-i pe amîndoi!
Sam (către bancher) — Cît de mult poţi să-l ţii?
Bancherul (luptîndu-se cu băiatul)— Nu sînt prea puternic, dar cred că vă pot garanta vreo zece minute.
Sam — O.K.! În zece minute noi traversăm statele din Vest, statele din mijloc, statele din Nord şi nu ne oprim pîna în Alaska! Hai Bill! După mine, Bill!! (cei doi pornesc într-o goană disperată).

CORTINA

(Perpetuum comic ’91, pag. 59)

Vezi toată postarea

Întrevederea

        Fluieraş e tînăr. N-are nici 30 de ani şi iubeşte fotbalul. Deocamdată arbitrează în campionatul municipal. Visul lui? Să ajungă la mondiale. Ca Rainea sau ca Igna! Ca Igna, dar fără meciul Olanda—R.F.G. Nu, nu i-a plăcut acel meci. Fluieraş se duce la fostul mare arbitru din localitate, Ivan Părtinitoru. Vrea să-i ceară un sfat, să-l invite la un joc pe care-l va arbitra. Fluieraş e emoţionat şi nerăbdător. Ivan stă într-o vilă, cu un pic de grădină, un pic de piscină şi un Mercedes pe motorină, ceva mai mititel. Îl pofteşte în casă. Mobile stil, cristaluri, tablouri... Fluieraş priveşte uimit şi întreabă:
        — Valoroase tablourile?
        — Aşa zic specialiştii. Eu nu mă pricep... Habar n-am...
        — Şi cum de le-aţi luat? se bîlbîie oaspetele şi regretă întrebarea.
        — Investiţie! Am investit şi eu... Ce era să fac? Fumezi? Îi aruncă pe masă un pachet de Kent.
        — Nu, zice speriat tînărul. Duc viaţă sportivă!
        — Nu e bine să cazi în extreme. O ţigară bună merge... Îţi place casa?
        — Foarte mult.
        — Cu mîinile şi cu fluierul am făcut-o! Am transpirat, nu glumă.
        — Dumneavoastră aţi ieşit din arbitraj şi arătaţi aşa de bine! Mai puteaţi arbitra şi azi...
        — Glumeşti, măi Fluieraş. Eu m-am retras la 47 de ani, nu la 50.
        — Serios?
        — E o artă să te retragi la timp.
        — De ce?
        — Ce-i prea mult nu-i sănătos, zice o vorbă. Să n-o uiţi!
        — Da... Mulţumesc. Aş vrea să vă rog, să veniţi să mă vedeţi cum arbitrez, să vă daţi o părere...
        Părtinitoru îl cîntări îndelung, curios, cu privirea. Apoi întrebă:
        — Vrei să ajungi un arbitru mare?
        — Neapărat!
        — Bineee. Eşti milos?
        — Nu.
        — Să nu fii! N-ai şanse. Ce meserie ai?
        — Profesor de fizică, nea Ivan.
        — Soţia?
        — Casnică.
        — Bun! Tata?
        — E şef la o Alimentară...
        — Hopa! Nu e bine. Să schimbe meseria.
        — De ce?!
        — Nu e bine să ai rude în comerţ dacă eşti arbitru de fotbal.
        — Cum aşa?
        — E o slăbiciune a ta, de care vor profita unii.
        — Nu înţeleg, nea Ivan?
        — Cum un arbitraj al tău nemulţumeşte, bătrînul va avea minus sau plus în gestiune. E simplu.
        — Mai are un an şi se pensionează!
        — Atunci merge. Da’ să se pensioneze. Neapărat. Ascultă sfatul unui om trecut prin multe. Ştii ce zice o vorbă plină de adevăr? „Cine n-are bătrîni să-şi cumpere. Bătrîni sau arbitri de fotbal". E acelaşi lucru. Ai reţinut?
        — Da’, nea Ivan. Eu ştiu perfect regulamentul. Dacă vreţi să vă convingeţi...
        — Uită-l! Mai mult te încurcă, decît te ajută. Oricine-l poate învăţa pe de rost. Mii de oameni pot face asta. Să fii în teren, la centru, e incomparabil mai greu. În genere, regulile şi regulamentele se încalcă, se neglijează. Vezi, ce reguli clare avem în circulaţia rutieră şi totuşi ele sînt eludate şi mor oameni.
        — Bine, dar cum să arbitrez?
        — Vrei să le ştii pe toate, deodată. Trebuie să te grăbeşti încet! Să ai un finiş bun. În sport, sprintul final contează! Eu l-am reuşit şi m-am retras în plină glorie.
        — Da, aşa e, spuse cu admiraţie tînărul arbitru.
        — Uite, dacă tot vrei să afli cîteva lucruri de la un om cu experienţă şi vechime în arbitraj, am să te rog să nu uiţi trei legi nescrise ale fotbalului. Să vedem, poate le intuieşti. Cînd, cum, pentru ce acorzi un 11 metri?
        — Conform regulamentului de fotbal, capitolul...
        — Neimportant, Fluieraş! Îţi precizez eu prima lege: nu acorzi niciodată un 11 metri gratuit!
        Urmă o pauză. Un ceas cu cuc se auzi răguşit undeva la etaj.
        — A doua, reluă Ivan: să acorzi corect, la timp şi clar, legea avantajului. Cînd o aplici ca lumea, eşti arbitru mare.
        — Despre ce avantaj e vorba?
        — Asta o să vezi la faţa locului. Te orientezi.
        — Am înţeles. A treia lege?
        — Uneori, în fotbal, e ca în căsătorie: tu crezi că hotărăşti, decizi conduci, dar, de fapt, asculţi şi faci ce ţi se cere. Eşti însurat, nu?
        — Sînt.
        — Păi vezi, înseamnă că ştii. Să mai facem un test. Ce faci cînd greşeşti? Eşti om şi ai să greşeşti, mai ales într-o pasiune ca asta.
        — Recunosc sportiv...
        — Niciodată, i-o tăie Ivan cu oarecare duritate. Aşa a fost, aşa-i văzut, aşa ai fluierat. Trebuie să fluieri orice cu atîta convingere, încît lumea să-ţi dea dreptate chiar atunci cînd n-o ai. Clar?
        — Clar, nea Ivan.
        — Ce echipe îţi plac?
        — Poli Timişoara, că părinţii mei sînt de acolo. Corvinul, că joacă frumos şi eficient acasă şi „U" Cluj-Napoca, o gazdă ospitalieră care dă puncte aproape la toate echipele ce-o vizitează...
        — Mai gîndeşte-te.
        — La ce, nea Ivan?
        — Ziceai că vrei să ajungi un mare arbitru!?
        — Exact! Şi voi fi!
        — Dacă astfel de echipe îţi plac, eu mă cam îndoiesc... Mai treci pe la mine...
        Oaspetele se ridică. Coboară treptele vilei. Ivan îl conduce. Ajung pe aleea de prundiş.
        — Nea Ivan, nu veniţi duminică să mă vedeţi?
        — Încă nu. E prea devreme.
        — În ce sens?
        — Mai ai multe de învăţat... Deocamdată, nu am ce să văd.
        — Ţi-a plăcut mult fotbalul, nea Ivan?
        — Foarte mult. Şi ştii de ce?
        — Nu.
        — Ei, tu ce crezi?
        — Eu un sport nobil, o artă, o întrecere sportivă...
        — Eşti un copil bun, Fluieraş. Uite, îţi mai destăinui un secret: mie mi-a plăcut fotbalul. Foarte mult! Şi asta pentru că în fotbal se dă totul pentru victorie!

(Perpetuum comic ’89, pag. 186)

Vezi toată postarea

Funcţia degetelor

Cu cinci degete se ţine 
coada sapei, foarte bine.

Patru degete duc, clar, 
orice mapă sau dosar.

Cu trei degete se scrie 
pe-o bucată de hîrtie.

Două degete, ardente, 
fac propuneri competente.

Iar un deget, unul lung, 
cel cu care te împung, 
Se lansează-n exchibiţii 
Şi-ţi trasează dispoziţii!

(Perpetuum comic ’89, pag. 129)

Vezi toată postarea

Creşterea tensiunii arteriale

        Nu bănuiam existenţa unei legături între sistemul meu nervos şi... cel energetic.
        Ieşit de sub tensiunea succesului în presa umoristică, consumat în precedentul almanah estival care s-a vîndut ca îngheţata la chioşc, pe timp de caniculă, bronzat de invidie şi ferm hotărît să dau frîu liber imaginaţiei mele creatoare (care de multe ori îmi joacă feste) mi-am reluat activităţile extra-satirice, prozaice din cale afară, cînd şeful meu — nu spun cine — îmi zise: Răspunzi de informarea energetică!".
        În lumina normativelor, patru colective căutau cu lumînarea neajunsurile din reţea. Tensiune mare! Zilnic primeam rapoarte iar seara (cu ajutorul dactilografei care se specializase în asemenea materiale, elaborîndu-le în cele din urmă singură, pentru a-mi da răgaz să-mi scriu comediile pe care nu le mai finalizam odată, fiind total ieşit din priză!) întocmeam informarea aşteptată de Şeful absolut al secţiei tehnice (care, la rîndul lui, cu sprijinul dactilografelor... etc., etc.)
        Disciplinaţi de amenzile usturătoare promise, risipitorii de energie intraseră în normal, consumau strictul necesar, nici un watt în plus, nici unul în minus. Ce era de informat?
        Norocul îmi sări în cale sub forma unei anonime care sesiza că dintr-un coş nu ieşea fum. Ionescu, delegatul, se deplasă la ordin, verifică toate fumurile — coş cu coş, sobă cu sobă — constatînd în cele din urmă că sesizarea se confirmă. Coşul cu pricina... neafumat. Lemnele în curte. Cum se încălzeau sobele?
        Redau pe scurt conţinutul raportului:
        „Locatarul fură energie electrică de la contorul de decontare prin ruperea sigiliului şi scoaterea capacului, legînd ilicit două fire (conductoare) care alimentau un radiator improvizat din BCA de 3 Kw şi două rezistenţe de cîte 1 Kw. S-a întrerupt furnizarea cu electricitate din cofret şi s-a sigilat bufetul (de fapt, cofretul). Cazul a rămas în evidenţă pentru luarea tuturor măsurilor.

Delegat,

Ionescu Tiberiu (Ss. indescifrabil)"

        Necazul hoţului, bucuria mea. Dau imediat nota la maşină, cazul ieşit din comun proba eficienţa controlului pe viu, existenţa în reţeaua umană a conştiinţelor înapoiate care trebuiau arse!
        — Adresa radiatorului, numele şi prenumele contorului, îmi ceru pe bună dreptate dactilografa încălzită şi ea de caz, ieşirea din anodin fiind rară deşi pădurea evenimentelor e destul de deasă.
        Descifrez adresa: strada sergent Stoian Ilie 16 A. Numele infractorului ia-l de unde nu-i. Intru în tensiune. Imobil particular. Telefonez la Circumscripţia financiară, dau şefului adresa, aştept la telefon numele. Nu există în rol. Văd întuneric în faţa ochilor. Toată noaptea mă perpelesc, caz neraportat. A doua zi caută-l pe Ionescu Tiberiu. Dispărut în teren. Telefonista îmi face legătura cu cabinetul directorului — nu spun cine — persoană percutantă — explic necazul provenit de la caz. Sînt îndrumat să iau legătura cu serviciul — nu spun care, secret electric. Şefa — concediu medical. Subşefa! urlu disperat, apoi explic, plin de răbdare, unei fete, întreaga poveste. Mă ascultă cu interes, mă lasă un pic la telefon, caută, vreo cinci minute, prin evidenţe.
        — Reveniţi mîine. Cînd vine şefa.
        — Un cadru competent.
        — Vă dau pe inginera Adriana.
        Adriana îmi ascultă povestea neracordată la tensiunea mea şi îmi dă de înţeles că nu arde.
        — Vorbiţi cu tov. Ştefănescu, poate ştie dînsul ceva.
        Alt telefon, altă relatare cu aceeaşi poveste tensionată. Ştefănescu e pîrjolit de perspectiva scandalului ierarhic şi se arată binevoitor, chiar foarte receptiv. Îl aud dînd sarcină Paulei din subordine să caute. Se găseşte o singură soluţie. Telefon la Mizileanu. La el a ajuns raportul lui Ionescu, predat secretarei, care l-a înmînat tovarăşului director în mapa de corespondenţă, de unde a ieşit cu rezoluţie, rezoluţie care, dacă nu este în compartiment la Mizileanu nu are unde să fie în altă parte. Nu leşin, avînd nervii tari de la premierele mele teatrale, focul aplauzelor căleşte. Revin la Mizileanu, cu care vorbise şi prudentul Ştefănescu şi în sfîrşit aflu:
        — Strada radiatorului este caporal Stoian Ilie, numărul 61 A.
        Răsuflu! Dau imediat telefon la rol şi rectific numărul casei. Eu am greşit! Nu e 16 ci 61. Şeful plecat. Inspectorul care răspunde de fişele impare face pariu cu mine că nu voi găsi ceea ce caut, întrucît nu ştiu să cer politicos ce-mi trebuie! Are dreptate omul. Tonul face muzica. Informarea în maşină. Aveam doar numele străzii.
        Mă sună, fiecare pe alt telefon, Mariana de la tov. Mizileanu şi Paula de la tov. Ştefănescu şi-mi lasă vorbă la Gabi să dau un ultim telefon.
        — Cui?
        — Tovarăşului Pescaru.
        Primesc numărul. E de la o casierie unde au fost contabilizate datele, în vederea luării măsurilor, după recontrolarea controlului, dacă — lucru foarte puţin probabil după opinia mea neexpertă — consumatorul de energie, surprins în flagrant delict, nu a intrat cumva, între timp, în legalitate şi cu contorul şi cu cofretul.
        Telefonez! Pescaru nu este.
        — Da, cine este? Cu cine pot vorbi?
        Reiau firul povestei, explic, cu foc înăbuşit în glas, tot scurtcircuitul. De la Ionescu la secretară, de la ea la foarte amabila Adriana, la receptivul Ştefănescu, Paula, Nuţi, Tuţi etc., etc., etc.
        Consum un timp extrem de preţios. Şi ca să nu rămîn cum se spune „ţuţ" — tehnicianul mă roagă să revin cu telefonul poimîine dimineaţă şi să insist ca, în caz de nerezolvare, să fiu primit în audienţă personal de către tovarăşul Pescaru întrucît scrisoarea şi rezoluţia de la Mizileanu nu au ajuns la casierie şi să nu fac prea mult fum în jurul cazului, adăugîndu-mi că el s-aruncă şi-n foc dacă primeşte sarcină în acest sens.
        Aprind o ţigară. Văd ca prin ceaţă. La doctor rămîn tablou. Dar numai conectat la problematica vieţii — asumîndu-mi creşterea tensiunii arteriale — pot îmbina iţele care aprind pofta de lucru a scriitorului.

(Perpetuum comic ’89, pag. 111)

Vezi toată postarea

Batog de rechin

Polisemia intervine deci în mod inevitabil.
A. Marino pag. 349

        — Ia, mă, şi mănîncă! Ia aici! Semiotică, semiotică... Ei na, că m-am împotmolit!... Nu se mai înghite cu una cu două. Degeaba se tot leagă cuvintele între ele şi facem analiză pe text dacă lipseşte cu desăvîrşire un sentiment cît de cît omenesc... Ce ştia Şukşin despre semiotică? Dar Camus?... Nu e nimic de rîs... Între băşcălie şi o rigiditate antarctică e un spaţiu ce-ar trebui umplut cu ceva... Kristeva şi Todorov în sus şi în jos... De parcă noi nu-i cunoaştem pe toţi francezii ăştia... Sigur, Saint-Beuve şi Thibaudet sînt depăşiţi... Toată critica începe cu Barthes... Cînd e gîndeşti că s-a plimbat şi prin Bucureşti.. Chiar şi prin Parcul Ioanid că Institutul Francez era la doi paşi de locul unde alergi şi tu... Măcar de-ar mai citi lumea şi dintr-ai noştri şi tot ar fi ceva... Că nu totdeauna lumina vine de la Paris... Mai sunt şi nemţii, anglo-saxonii... De Claudia ce să mai spunem...
        Taci, mă , nu mai lătra, tu nu-l cunoşti... Nici nu erai pe vremea aia.... Mai na o felie de salam... Foarte bine, foarte bine... Barthes e Mont-Blanc-ul, sînt de acord... Ei şi?... Ce ne rezolvă nouă chestia asta, bătrîne? Mănînci, îţi place, cum să nu-ţi placă... O să-ţi umpli burta şi o să te laşi de lătrat... O să vrei nani sau la plimbare... Blanchot, Genette, Raymond Jean... Eu ce vină am?... I-am tot lăudat la studenţi şi i-am pus să înveţe dar uite că acum toţi s-au făcut deştepţi şi nici nu te mai cunosc... abia dacă te mai salută unul pe stradă... Nu mai pot, vreau altceva... Nu mai ştiu ce vreau... Mai devreme sau mai tîrziu ne dăm seama ce înseamnă o pajişte verde şi o dimineaţă însorită... Dincolo de idei şi de toate peşterile... Oi fi fost tu la Scărişoara dar la Platon n-ai ajuns... Te-am plimbat peste tot... La fel a fost şi cu noul roman... S-au înghesuit cu toţii, au teoretizat orice gest şi orice mişcare... ce ştii, mă de Ricardou?... A?... Ce stii tu? Ai auzit de Robbe-Grillet sau de Nathalie Sarraute?... N-ai auzit... Tu eşti un cîine, ţi-e foame latri, dormi, ce-ţi pasă, umbli pe unde vrei şi după cine vrei... Te uiţi la mine, te uiţi, mai vrei... Na, mă, na!... Mai ia!... Mănîncă! Satură-te... Cînd îţi merg ploile, merge, sher interesant, pentru desţelenirea minţii şi trezirea din amorţeală, dar în labirint ce te faci, cum ieşi la liman fără lanternă?... Cultura mare o să te mănînce şi pe tine... ceasul nu-ţi e de nici un folos... Te frămînţi, cauţi, încerci să te organizezi după preceptele raţionalismului francez, de parcă acest raţionalism romanesc sau critic, altfel foarte bine pus la punct, s-ar fi născut în timpul domniei lui... Tu ai auzit, mă, de rege burghez? Un burghez, mă, un Ludovic Philippe... Că şi ăla o ducea bine ca tine... Nu ştii nimic... Ia şi mănîncă! Ce-ţi pasă, bucură-te de viaţă... Cum naiba să trăim noi cu atîtea în cap şi pe cap?... Cum? Iată că am ajuns să nu mai am cu cine să schimb o vorbă... Ne-am făcut deştepţi pînă la cer, ce să zic! Tocmai acum s-a găsit să plece şi Claudia... De ce, mă, urîtule? De ce? Tu ai ascultat la Leipzig Bach? Dai din coadă, degeaba, Leipzig nu e de mîncare, e sector cultural şi nu e de mîncare... Să-mi zică mie că o să dorm mai bine cu semiotica decît cu ea... Auzi tu, mă, urîtule, ce să-mi zică ea mie?... Ai mîncat destul, nu-ţi mai dau nimic... E de ajuns pentru azi... De mîine ne apucăm iar de treabă!... Să vedem cum facem... Tu ai să mă asculţi pe mine?... Va trebui să înveţi teorie dacă nu mai e Claudia... Cel puţin tu sper că n-o să-mi faci mutre... Poate că totuşi o să se întoarcă şi ai să scapi repede... O să ai noroc... Tu ai avut noroc întotdeauna... Nu e ea fata aia să plece aşa... Cine ştie... E clar, mă, trebuie să mă ocup puţin şi de ea, că e femeie, nu... Jos! Nu se poate!... Dă-te jos de acolo! Ce cauţi la Dicţionarul Ideilor literare... Pleacă, mă, de acolo! Aş... Treci aici... Uite că sună şi telefonul... Alo! Da, eu sînt... Tu eşti, Claudia?... Mă bucur că te aud... Dacă ai şti ce spaimă am tras că ai plecat... Unde umbli de două zile fără să-mi spui nimic?... Uite că m-am gîndit şi la aşa ceva... Diseară mergem la concert... Eşti la mama?... Te-ai apucat de semiotică?... Ai înnebunit? Nu se poate... Te rog... Mergem la concert... De hermeneutică să se ocupe alţii... Stai puţin!... Mă, pleacă de acolo!... Da, te ascult... Am luat deja bilete... Îmi pare bine că accepţi... Dacă ai şti cît îmi doream şi eu... Am cumpărat şi batog de rechin... Numai pîine nu avem... Ne vedem în faţă la Ateneu... Lasă că iau eu pîine, nu te deranja...

(Perpetuum comic ’89, pag. 60)

Vezi toată postarea

Fantoma din parc

        De cîteva zile, oraşul fremăta de o veste senzaţională: în parc a apărut o fantomă! Nimeni nu mai crede azi în fantome. De aceea, cei mai mulţi au trecut nepăsători pe lîngă şoaptele ce relatau despre o asemenea prezenţă. Alţii au ridicat din umeri şi au rîs. Nu puţini au fost aceia care au crezut de bine să facă glume pe socoteala fantomei. Dar s-au găsit destui şi din aceia care, mînaţi de curiozitate, să se ducă în parc. Şi, nu mică le-a fost mirarea să afle că, pe aleea largă de lîngă havuz, se afla nu una ci chiar două fantome.

        Prima, care atrăgea atenţia încă de departe, era într-adevăr ceva cu totul ciudat şi nemaivăzut. Părea un copac, dar coroana de frunze lipsea. În locul ei, animat de crengi, parcă se cocoţase în văzduh un balot de pînze albe, ca un balon umflat asimetric, ancorat în vîrful unui stîlp ce are totuşi trunchiul unui pom. De aproape însă, dacă priveai totul cu atenţie, te lămureai altfel, încredinţîndu-te că nu putea fi totuşi decît un copac bandajat în kilometri întregi de faşe, ale căror capete atîrnau fîlfîind în adierea vîntului, dînd astfel iluzia unei mişcări stranii, groteşti şi, evident, fantomatice.

        Alături se afla cea de a doua. O figură cu adevărat pămînteană dar descinsă parcă din alte timpuri sau măcar decupată dintr-un carnaval deşucheat, în care lumea căutase a se întrece pe sine croindu-şi vestimentaţia. Părea a fi un bărbat. Părea, pentru că avea barbă, mustăţi şi o pipă imensă în gură. Altfel, putea fi orice. Dacă te luai după pletele ce-i atîrnau pe spate şi după fulgarinul liliachiu cu mari carouri galbene, lung pînă la fluierele picioarelor, putea fi prea bine şi o femeie. Pe cap purta un basc în dunguliţe multicolore, cu ciucure verde în mijlocul creştetului. Pantalonii, cît se vedeau de sub haina aceea lungă, erau largi, ca de împrumut, iar pantofii puteau fi confundaţi, fără nici o dificultate, cu două bărci scofîlcite. Totuşi, cine se uita mai de aproape nu putea să nu recunoască în arătarea aceea, ce veghea fantoma de lîngă havuz, pe sculptorul Semproniu Vornicel, de altfel una din cele mai şterse figuri ale oraşului pînă la acea dată, patrulînd în jurul ciudatului copac pe care parcă l-ar fi păzit. Cărui fapt se datorează metamorfoza aceasta? Şi mai ales, ce era cu copacul acela bandajat de sus pînă jos, pe trunchiul căruia artistul prinsese o tăbliţă aurie cu inscripţia: ENERGIE GLACIARĂ. Compoziţie I. Iar dedesubt, propriul nume.

        Cei care au izbutit să se apropie primii de adevărul acestei prezenţe, au fost, desigur, gazetarii. Ei l-au fotografiat, l-au intervievat, l-au popularizat. Astfel a aflat întregul oraş că sculptorul Semproniu Vornicel avea de gînd să revoluţioneze arta naţională cu un vast proiect de lucrări de acelaşi gen şi că pentru început crease această compoziţie pe care o expunea ca eşantion în vederea sondării publicului.
        — Cum v-a venit ideea, maestre? îl întrebase unul din reporteri.
        — De multă vreme port în mine neliniştitoarea idee a unei reprezentări monumentale a glaciaţiunii... Totul însă, mi s-a lămurit abia curînd, la... ţară.

        — Mai concret.
        — Mai concret?! Iată, zilele trecute am străbătut, cu maşina, un drum lung prin frumoasele noastre sate tradiţionale... Şi, ce să vezi? pe dealurile de lîngă localităţi, pe pajiştile din preajma caselor, chiar în curţile oamenilor, se întindeau fîşii de pînză albă, la uscat. Era pînza de in şi de cînepă ţesută de femei, în case, peste iarnă, la războaiele manuale, şi pe care o spălaseră, o dăduseră la lăut, iar acum o puseseră la-nălbit, la soare... Albul acela, în fîşii lungi, mi-a dat fiori artisitici şi am intuit dintr-odată în acel peisaj, însemnele glaciaţiunilor de odinioară... Dar sensurile ideii trebuiau înobilate. Pe dum, pînă acasă, m-am tot gîndit în ce mod să abordez sculptural această idee. Cînd am găsit cheia, am fost cu adevărat fericit... Am încins deci în sute de metri de faşă albă, pură — o esenţializare a pînzei lăute! — coroana acestui copac... Aţi observat cum, dintr-odată, ridicată în văzduh şi adunată într-o formă nucleică — da, da, acesta este cuvîntul! — fîşia de tifon a primit nobleţea şi forţa esenţializării ideii de glaciaţiune?!... Închipuiţi-vă însă o lungă alee de copaci împliniţi astfel. Cîtă minunăţie monumentală va inspira peisajului natural şi artistic al ţării noastre!...

        După aceste binevenite explicitări, pe care artistul le făcuse în presa locală, parcul a început să fie frecventat de un număr sporit de vizitatori, care se uitau din ce în ce mai lung la fantoma de lîngă havuz. Iar popularitatea artistului a început să crească simţitor.
        Dar a venit o zi fatală cînd lumea interesată de ideea glaciaţiunii n-a mai aflat în parc nimic din lucrarea inspiratului artist. Copacul redevenise copac, cu crengile eliberate, legănîndu-se sub soare cu frunzele tremurate în vînt, în desişul căruia se zburdăceau gureşele vrăbii.
        — Cine a îndrăznit să facă una ca asta? a răcnit Semproniu Vornicel, ca străpuns de un stilet în inimă. Cine a dat jos nemaivăzuta operă de artă?!
        — Vorbiţi despre cîrpele alea agăţate în copac? l-a întrebat plin de compasiune, văzîndu-l atît de îndurerat, unul dintre oamenii aceia care poartă peste hainele de lucru o vestă portocalie şi care trag cu mătura de nuiele pe aleile parcului pentru a păstra curăţenia.
        — Cum îţi permiţi să mă insulţi?! a strigat şi mai tare sculptorul, la auzul acelor cuvinte nesăbuite din partea necunoscutului.

        Acesta bănuind că este la mijloc o neînţelegere, dădu din umeri nepăsător, plecînd mai departe, pentru a-şi vedea de treburile sale, mormăind ca pentru sine:
        — Mă rog...
        Semproniu Vornicel însă avu o tresărire. Omul care mătura parcul era, poate, în stare să-i dea o relaţie în legătură cu profanarea operei de artă, aşa că îl opri hotărît.
        — Ştii cumva cine a făcut asta?
        — Vreun nebun, răspunse măturătorul. Altcineva nu cred să fi fost în stare.
        — Ai dreptate, conveni sculptorul, apropiindu-se deznădăjduit. Numai un nebun putea să strice lucrarea aceea unică, în care s-a investit atîta gîndire şi efort creator pentru a înnobila ramurile copacului cu panglici de tifon, aranjate într-un asemenea chip inedit. Numai un nebun putea să strice...

        — Apoi, dumneata zici că e nebun cel ce a desfăcut copacul, nu acela care l-a legat în feşe!?
        — Vezi bine!
        — Apoi, eu zic să fii atent cum vorbeşti, că eu nu-s deloc nebun.
        — Ce vrei să zici? a tresărit sculptorul... Doar nu cumva, tu...
        — Ba, chiar eu am făcut curat pe-aici.
        — Ah! a ţipat iarăşi artistul. Cuma ai îndrăznit, nefericitule, să faci una ca asta?! Şi, de ce, om fără minte?! Cine ţi-a spus s-o faci?
        — Nimeni. Dar asta e treaba mea, să păstrez ordinea şi curăţenia în parc. Cum era să las batjocura aici? Că se făcea şi murdărie de cum cădeau feşele pe jos... Aşa că, azi dimineaţă, de cum am văzut bazaconia, m-am apucat să dau libertate frunzelor, să ia aer şi soare. Era păcat de copac să se veştejească stînd aşa...
        Semproniu Vornicel era dezolat. Simţea cum din vene îi dispăruse tot sîngele şi nu mai avea nici un strop de vlagă. Disperat, epuizat, înfrînt, mai avu totuşi puterea să întrebe:
        — Dar pînă azi, de ce nu te-ai atins de opera mea?
        — Am fost în concediu. Abia azi m-am întors. E prima zi de lucru...
        — Şi n-ai citit ziarele?
        — Ba da.
        — Şi n-ai văzut ce s-a scris despre opera mea de artă?
        — Nu. Eu citesc numa’ prima şi ultima pagină. Ce e pe la mijloc nu mă interesează.

        Discuţia n-a mai continuat prea mult după aceea. Semproniu Vornicel nefiind în stare să se ţină pe picioare la auzul acelor vorbe nemaipomenite. A stat însă mult timp acolo, nemişcat, pe una din băncile din preajma havuzului, fără să vadă şi făra să audă pe nimeni în jur, pîna ce seara coborînd peste parc a prelungit umbre groase de întuneric peste el.
        Nimeni nu ştie cînd a plecat sculptorul din parc şi nici unde s-a dus, căci prezenţa lui n-a mai fost semnalată prin oraş de atunci încoace. Atîta se ştie doar că în dimineaţa zilei următoare, cînd măturătorul parcului a venit să-şi facă datoria, a aflat atîrnate în crengile copacului de lîngă havuz, hainele acelea ciudate pe care le văzuse cu o zi înainte purtate de către Semproniu Vornicel. Le-a cules fără grabă de pe ramuri, le-a făcut balot şi le-a aruncat apoi în containerul de la capătul aleii. Atît şi nimic mai mult.
        Ciudat însă rămîne faptul că, de atunci încoace, locuitorii orăşelului nostru de provincie, cînd vor să se refere la vreo întîmplare mai deosebită din viaţa lor, ţin să precizeze: „ — Acesta e de pe vremea fantomei din parc..." sau: „ — asta s-a întîmplat înainte de apariţia în parc a fantomei..." sau: „ — Oho! despre asta s-a vorbit mult după dispariţia fantomei din parc..." De unde lesne se deduce că şi în zilele noastre mai pot apărea... fantome.

(Perpetuum comic ’88, pag. 40)

Vezi toată postarea

Ilie de la cuie şi mai mulţi oameni normali

        Ne-am dus viaţa noastră normală pînă-n ziua cînd a venit în bloc familia Ilie. Un locatar normal de-al nostru s-a mutat, la fel de normal, în alt oraş (normal), iar în locul său în loc să vină tot un locatar normal ne-a picat pe cap familia Ilie. Trei persoane. Părinţii — lucratori la fabrica de cuie, iar copilul, ultraminor, angajat să ţipe cît îl ţine gura. Acum copii avem şi (unii dintre) noi, însă cum vă spuneam fiecare ţipa după program, iar nu cum îl taie pe el capul. Aşa au fost educaţi de către noi. Dar, în fine...
        Sigur e că familia Ilie lucrează în ture. În ture inverse, pentru a-l putea supraveghea pe ultraminorul dumnealor. Şi mai precis, în toate turele inverse şi neinverse, aşa încît ei — numai ei! — nu se încadreaza deloc în programul normal al blocului nostru. Mai întîi că se scoală pe la cinci dimineaţă. Asta înseamnă uşi deschise, uşi închise, baia folosită, sfaturi pentru ăla micu’, pentru soţ sau nevastă (depinde cine pleacă şi cine rămîne), robinetul de la bucătărie, cafeaua, conversaţii între baie şi bucătărie etc. Sau — pentru a evoca momentul sosirii de noapte — familia Ilie înseamnă venirea pe la unşpe, urmată de uşi închise, uşi deschise, baia folosită, sfaturi, mîncarea pusă la încălzit, discuţii controversate între baie şi bucătărie, iar apoi în dormitor, bilanţul zilei, planul de bătaie pentru ziua următoare etc. În plus, în oricare parte a zilei sau chiar de mai multe ori pe zi — spălatul scutecelor ultraminorului. Adică, apa curgînd în baie, maşina de spălat mergînd, iar toate astea, uneori, la ore cînd noi, toţi ceilalţi oameni normali din bloc, executăm programul nostru stabilit, cu care ne-am obişnuit de ani şi ani.

        Primul care a sărit în sus de indignare, la cinci dimineaţa, a fost vecinul nostru Ionescu, care are apartamentul sub familia Ilie. Dar după ce a sărit la cinci, a mai sărit şi la unşpe noaptea. Pentru că la cinci a plecat dumneaei, iar la unşpe s-a întors dumnealui. Să vă mai spun că vecinul nostru Ionescu e poate cel mai normal dintre noi toţi. Mai are doi ani şi iese la pensie, o pensie binemeritată, la care se gîndeşte toată ziulica, mai ales de cînd soţia dumnealui a şi făcut acest pas hotărîtor în viaţă. Or, ce s-a întîmplat după ce a sărit în sus familia Ionescu? Ce să se mai întîmple? Au sărit în sus şi alte familii: Georgescu, Vasilescu, Apostolescu, Mîrzescu, Urzescu, Popescu, Udrescu, adică aproape toate familiile blocului. Au sărit şi s-au dus la administraţie, la comitetul de locatari. Tovarăşu’ Ciocan, preşedintele comitetului, i-a ascultat pe toţi după care a decis: „Îi chemăm la noi ca să-i muştruluim puţin." Dar s-a calculat că nu vor putea veni niciodată cei doi membri maturi ai familiei întrucît lucrează în ture inverse, iar duminica nu lucrează comitetul de locatari. Atunci li s-a mai acordat o perioadă de reabilitare. „Să mai aşteptăm, poate se vor îndrepta lucrurile," a decis tovarăşu’ Ciocan în legătură cu cei doi de la fabrica de cuie. Dar lucrurile nu s-au îndreptat. Programul lor curgea la fel de implacabil ca al nostru. Cineva le-a adresat chiar întrebarea — era într-un miez de noapte, după venirea din tură a unuia dintre ei — dacă dumnealor se consideră oameni normali, iar răspunsul familiei Ilie a fost afirmativ. Mai mult, a venit şi adăugirea: „Voi nu sînteţi normali, babalîcilor! Şi mai lăsaţi-ne în pace!" Au urmat mai multe uşi trîntite, o bătaie, demonstrativă, a ultramicului etc.

        Cineva dintre noi a venit cu ideea să-i reclamăm la fabrică, însă nu prea ştiam pe unde vine unitatea lor. Noi, oameni normali, de centru, cu instituţii aşişjderea, n-avusesem de-a face cu periferia. Noroc de unul dintre copiii noştri normali care se rătăcise în plimbările lui de gît cu o fată prin cartierul unde se afla fabrica de cuie. L-am delegat pe tovarăşu’ Ciocan. Omul s-a dus, a ajuns, a intrat, s-a recomandat, a întrebat de şefu’ lui Ilie, l-a găsit, i-a spus păsul nostru, al oamnilor normali de la blocul normal PS 112-C, după care ce i-a fost dat să audă o să spună şi copiilor şi nepoţilor, tuturor. Fiindcă şeful lui Ilie părea şi mai într-o dungă decît Ilie însuşi: „Dom’le, în afară de faptul că pleacă şi vine omul de la serviciu, ce alt necaz v-a mai făcut?" l-a întrebat pe Ciocan. „Nu, a îngăimat acesta, deşi, ştiţi, zgomotele din apartament..." „Dar dumneata nu foloseşti baia, nu pui maşina de spălat, nu-ţi baţi copiii?" „Ba da, însă după program." „După programul dumitale de conţopist, vrei să spui, a plusat şeful lui Ilie. Iar băiatul meu le face după programul lui de muncitor. Acum e limpede?"

        Tovarăşu’ Ciocan, cît e el de Ciocan, n-a mai putut replica nimic, s-a înnegrit de supărare, i-a întors spatele şi a plecat trîntind poarta fabricii de cuie. Acasă ne-a povestit întrevederea, noi l-am căinat pentru cîte i-a fost dat să-ndure, am suspinat în noi şi am decis să nu ne lăsăm. Şi am deschis lupta. Cel dintîi a atacat Ionescu. L-a pîndit într-o dimineaţă pe Ilie şi, pe la cinci, dacă n-a auzit ceasul, crezînd că omul e în tură liberă, s-a decis să-l trezească, aşa pentru plăcerea gestului, lovindu-i cu coada măturii în tavan. Ilie într-adevăr s-a trezit, a deschis uşa de la apartament şi a urlat cît l-a ţinut gura, ca să auzim cu toţii: „Mulţam, vecine, că m-ai trezit, mi se stricase ceasul". Şi aşa ne-am sculat cu toţii la cinci dimineaţa. Or, dacă ne-am sculat, ce să facem? Ne-am dus la piaţă.

        Tot Ionescu i-a mai făcut-o într-o noapte. L-a pîndit pînă pe la unşpe, după care a pornit o hărmălaie de nu se mai auzea în bloc decît gălăgia lui. Însă o gălăgie cu adresă precisă, iar noi toţi ştiam adresa. Dar Ilie tăcea chitic. Gălăgia se amplifica; au fost aduse staţii, boxe, muzici (tinere şi bătrîne), cei mici ai noştri fiind nemaipomenit de bucuroşi că pot face bairam. Dar Ilie tăcea în continuare. Pînă la urmă, exasperat, Ionescu s-a dus la uşă şi l-a sunat, cu gînd să-l întrebe cît e ceasul. Era o idee de-a lui, ca să-l enerveze. Însă Ilie n-a răspuns. Într-un tîrziu, după ce pierduse cîteva minute bune în faţa uşii, neştiind dacă s-o spargă cu umărul ori cu toporul, Ionescu a observat o hîrtiuţă prinsă discret în uşă: „Sîntem în tură liberă şi am plecat la ţară, la părinţi. Somn uşor!" Vă imaginaţi, să înnebunească Ionescu, nu altceva. Dar noi... Că ne strînsesem cu toţii ciopor pe scară, ca să vedem rezultatul bătăliei. Cei mai fericiţi erau copiii, care puseseră muzica aşa de tare, că am luat şi o amendă în noaptea aceea. O amendă normală pe care, la fel de normal, am împărţit-o între noi, frăţeşte. Lui Ilie i-am lăsat partea cea mai mare...
        Veţi fi curioşi să ştiţi cum s-a terminat povestea. Ilie a mai făcut doi copii, gemeni, aşa încît acum avea trei — nu ca noi, oameni normali, cîte unul sau deloc — drept care i-au dat trei camere. În blocul vecin. Normal, noi l-am ajutat să-şi care mobilele. Nu-i puteam suferi deloc pe cei din blocul alăturat. Asta pentu că şi ei se consideră un bloc de oameni normali. Să-i vedem acum cît de normali vor fi ei cu un vecin ca Ilie...

(Perpetuum comic ’88, pag. 36)

Vezi toată postarea

Leul şi căţelul

Într-o zi,
Un circ poposi
Lîngă un sat.
Căţeluşul Azorel
Schelălăia... pretinzînd că el
Se duce la leu
Şi-l muşcă
Leul însă... se afla în cuşcă.

(Perpetuum comic ’87, pag. 190)

Vezi toată postarea

Un milion de dolari

        Turboreactorul părăsise pista de cîteva minute, iar pasagerii fumători începuseră să-şi aprindă ţigările. Cu excepţia persoanelor feminine, atît fumătorii, cît şi nefumătorii aşteptau cu mult interes apariţia celebrelor stewardese ale companiei de navigaţie aeriană „Transocean", atît de renumite pe plan mondial pentru picioarele neobişnuit de lungi ce le posedau.
        Iată însă că în clipa în care prima fiinţă zîmbitoare de acest gen apăru în uşa compartimentului destinat personalului navigant, de pe unul din fotolii se ridică un individ mărunţel care, scoţînd din buzunar un revolver de mărime mijlocie se autointitulă deturnător de avioane, declarînd-o pe încă nedezmeticita sirenă a văzduhului ostateca sa personală, pînă în momentul în care i se vor satisface toate dorinţele: un milion de dolari autentici şi o paraşută din mătase naturală, întrucît intenţiona să parăsească avionul cît mai curînd cu putinţă. Stewardesa comunică mai departe aceste pretenţii comandantului aeronave: prin intermediul unui microfon aflat la îndemînă.

        Om cu experienţă, comandantul ceru un răgaz rezonabil, iar odiosul pirat aerian i-l acordă: oricine şi-ar fi putut da seama ca solicitările respective nu puteau fi rezolvate decît după o prealabilă legătură radio cu solul.
        Piratul se plictisi de la o vreme şi, negasind o ocupaţie mai plăcută pînă la satisfacerea cererilor sale, începu să mîngîie picioarele ostatecei, activitate ce o realiza cu o anumită îndemînare ce-i determina pe unii pasageri să creadă că omul nu era la prima deturnare din viaţa lui.
        Iată însă că, venind dinspre coada avionului, se apropie un moşneguţ rotunjor şi oarecum chel.
        — Nu ţi-e ruşine? îl repezi el pe deturnător. Dacă rupi ciorapii fetei?!
        Luat prin surprindere, mărunţelul se fîstîci.
        — Dacă-i rup, îi cumpăr alţii! Şi pe tine, boşorogule, ce te interesează? Eşti bunicul ei? Or te-ai săturat de viaţă? Cară-te la locul tău, pînă nu-ţi fac stomăcelul depozit de muniţii!

        Bătrînul îl privi curios o clipă, apoi, fără să dea prea mută atenţie obiectului metalic şi ameninţător, îşi făcu loc lîngă cei doi, înghesuindu-i către perete.
        — Ce-ţi veni omule, să te apuci de prostii? se interesă el, cu o umbră de curiozitate în glas. Nu te gîndeşti la consecinţe?
        — Nu, răspunse piratul hotărît. Mă gîndesc la bani!
        — La amărîtul ăla de milion? se uimi bătrînelul. Adică ce, crezi că ai să faci mare scofală cu el? Şi, pe urmă, tot te prinde. Te agaţă şi te prăjesc pe scaunul electric. Ai stat vreodată pe un scaun electric?
        — Nu cred.
        — E ca un reşou mai mare. Păcat că n-avem pe aici un reşou, să te aşezi niţel cu fundul pe el şi să vezi, în mic, ce înseamnă asta. Dar nu la asta vroiam să mă refer, îşi aminti el. Apropo, cum te cheamă?
        — Zi-mi Bill, dacă ţii morţiş..
        — Bine, Bill. Să lăsăm scăunelul de o parte şi să discutăm serios. Cum rămîne cu dragostea faţă de muncă?
        — Cu ce?!

        — Nu face pe prostul, că ai înţeles. Nu iubeşti munca? Nu vrei să te apuci de o trebuşoară cinstită? Eu, unul, cred că vrei, nu eşti tu omul ăla care să se dea la o parte cînd e vorba de o treabă serioasă, te trădează mutra. Dar nu ţi-a oferit-o nimeni. Uite, aruncă drăcia aia şi te iau la mine la fermă, în Arizona.
        — Ce să fac acolo?
        — La bălegar. Am nevoie de un om de încredere, unul, aşa, ca tine. Bălegarul vacilor mele e renumit pe plan federal. Munceşti cinstit, ai la dispoziţie un halat de protecţie frumos, cizme de cauciuc pînă la brîu chiar şi mască antiseptică punem la dispoziţie, iar seara... seara, cu bănuţii cîştigaţi cinstit în buzunar, te duci acasă, unde te aşteaptă copiii spălaţi şi veseli...

        — N-am copii, zise piratul aerian, ca şi cum ar i făcut pe nepusă masă o descoperire epocală.
        — Nu-i nimic, faci. Un băiat şi o fată. Şi vor fi mîndri de tăticul lor cel cinstit şi respectat, care aduce în fiecare seară acasă 5 dolari foşnitori... Te vor întîmpina vioi în faţa casei şi te vor întreba: „Tăticule, tăticule, cum a fost bălegarul astăzi?'
        „Molicel", le vei spune tu, şi îi vei săruta pe vîrful năsucului. Iar în casă te va aştepta, cu cafeaua aburindă, soţioara, trupeşă, cu ochii rîzători, mirosind a liliac şi pîine proaspătă, vei fi un om cinstit şi demn, respectat de concetăţeni care vor şuşoti mîndri cînd vei trece pe stradă „Uite, aia e Bill, întorcătorul de balegar, un baiat excepţional de calificat din punct de vedere profesional...".
        Înduioşată, stewardesa începu să plîngă înăbuşit. Lacrimi mari, publicitare, i se rostogoieau pe obraji, deteriorîndu-i machiajul,
        — Ţine puţin pistolul, îi zise bătrînelului piratul şi scoase din buzunar o batistă mototolită şi începu să şteargă obrajii umezi ai stewardesei.

        Bătrînelul examină curios pistolul, un Smith şi Wesson de 38 mm, apoi îl aşeză lîngă el pe banchetă.
        În difuzorul amplasat deasupra uşii, se făcu auzită, deosebit de calmă, vocea comandantului aeronavei:
        „Comandantul Williams se adresează onoraţilor pasageri, cu rugămintea de a păstra puţină linişte, în vederea unei importante comunicări. De la sol am primit ştirea că ni s-a permis aterizarea pe aeroportul din Cocosville, unde un reprezentant al societăţii «Transocean» aşteaptă, deja, cu o servietă conţinînd un milion de dolari în bancnote de 50 şi 100, şi o paraşută din mătase naturală «Plonjor»', produs de calitate al firmei «Pierce, Pierce, Pierce et Terrell, furnizoare a Armatei Aerului. Aceste obiecte vor fi înmînate solicitatorului, după care ne vom lua din nou zborul pentru a-i permite oaspetelui nostru să se despartă de noi. Ulterior, cu o întîrziere de numai 35 de minute, ne vom continua drumul pe ruta stabilită. Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă urez şi în continuare o călătorie plăcută".
        Piratul aerian ascultă cu deosebită atenţie această scurtă luare de cuvînt, apoi îşi aprinse o ţigară Pall Mall şi îl invită pe bătrînel să continue.

        — Nu va trece mult timp, şi concetăţenii tăi, la sugestia mea, te vor propune candidat pentru alegerile de consilieri municipali. Am nevoie de un om de încredere, ca tine, Bill. Vei candida, vei ţine frumosul tău discurs electoral, fotografia ta va fi lipită pe toate gardurile, copiii oraşului vor admira zîmbetul tău bun şi părintesc, vei fi ales. Drumul tău glorios către Capitoliu va începe, Bill! Am nevoie de un om în camera reprezentanţilor, şi acel om vei fi tu!
        — Credeţi că viitoarea mea soţie o să fie de acord, domnule? Că deputaţii ăştia bat mereu coclaurii în campanii electorale, am văzut eu la televizor, cînd naiba să-i mai dai o mînă de ajutor nevestei în gospodărie? Dacă tot strîng mîinile alegătorilor, cînd îi mai bat nevestei covoarele?
        — Cit despre soţia ta, să n-ai nici o grijă, Bill, îl linişti bătrînul domn. Pentru bătut covoarele veţi avea cameriste, căci soţia ta te va însoţi peste tot, va da şi ea interviuri, aşa cum se şi cuvine soţiei unui om politic de succes, va apare la televizor, te va pupa pe obraz şi unele firme franceze producătoare de cosmetice îi vor oferi contracte să facă reclamă pentru noul ruj de buze „Sărutul Candidatului"! Vă umpleţi de bani! O să înotaţi în dolari ca ţînţarii în lapte, vei zîmbi dispreţuitor cînd îţi vei aminti de pricăjitul ăsta de milion...
        — Atunci nu sînt de acord, se hotărî piratul aerian. Cum o să trăiesc eu pe spinarea nevestei? Cum o să dau eu pe gin venitul ei provenit din reclame? Mie mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc din muncă cinstită, ţipă el bătînd cu palma pe patul pistolului.

        Bătrînelul ridică sprîncenele:
        — Cine zice că vei trăi pe spinarea nevestei? Cine crede că nu vei cîştiga o droaie de bani prin munca ta cinstită? Păi nu primeşti o cotă suculentă să votezi ca deputat legea majorării cheltuielilor militare? Crezi tu că trusturile producătoare de armament stau cu mîinile încrucişate? Păi ele împart plicuri, Bill! Plicuri doldora de dolărei! Ca să nu mai vorbesc de alte plicuri, tot aşa de consistente, ca să zici „da" la acordarea unor concesiuni miniere, la defrişarea de păduri pentru construcţia de aerodroame, la reducerea taxelor vamale pentru produsele textile din Hong Kong? O să te umpli de milioane ca puşcăriaşul de păduchi, dolarii nevestei vor fi cît o muscă pe o savarină în comparaţie cu dolarii tăi!
        Ochii mărunţelului începură să se dilate.
        — Iar copiii, copiii, Bill, vor sări în sus pe picioruşele lor mici şi vor bate din palmele dolofane cînd vor afla că tăticul lor care merge cu Rollsul, cu banii cîştigaţi cinstit îşi va putea finanţa un partid al lui şi campania electorală pentru alegerea în funcţia de Preşedinte! Aşa că o să-ţi fie ruşine să-ţi reaminteşti că ai cerut odată un milion cu pistolul în mînă. O să-ţi crape obrazul de ruşine, ce mai!

        Piratul aerian îşi frecă nehotărît bărbia nerasă.
        — Nu minţi? întrebă el.
        — Mă jigneşti, Bill.
        — Scuzaţi-mă, mister, bolborosi Bill şi începu să mîngîie uşurel mîna stewardesei, care se potolise între timp din plîns şi fuma, privind visătoare prin hublou, o ţigaretă Camel cu filtru. Stau şi mă întreb, adăugă el după o scurtă pauză, dacă nu cumva mediul e de vină... tata a murit la Sing-Sing, condamnat la 2016 ani închisoare pentru răpirea unei neveste de milionar, mama o alcoolică, la balamuc. La 15 ani, fusesem deja condamnat de 14 ori...
        — Desigur, Bill, încuviinţă bătrînelul. Desigur. Pe mine însă nu dosarul tău mă interesează, ci tu însuţi. Pari un om hotărît, cu un fond sufletesc admirabil. Lasă-l dracului de pistol, cere-i iertare domnişoarei, şi să uităm totul. Eşti de acord să uităm totul, Bill?
        — Sînt, domnule, spuse Bill, şi îi întinse pistolul.
        — Cere-i scuze domnişoarei, Bill.
        — Scuzaţi-mă, domnişoară, zise Bill, cu ochii pironiţi pe genunchii stewardesei.
        — Nu-i nimic, domnule, spuse ea, în vreme ce zîmbetul îi revenea pe buze. Mi-a făcut o deosebită plăcere. Folosiţi oricînd şi cu încredere serviciile societăţii „Transocean", întotdeauna în slujba celor grăbiţi, care doresc să călătorească cît mai comod. Succes în afaceri, domnule!
        Stewardesa îşi deplasă alene picioarele perfecte în direcţia toaletei pentru personal, iar bătrînelul, proaspăt absolvent al cursului de reciclare (secţia psihologia delincventului), organizat de poliţia federală, îi puse piratului aerian, cu o mişcare sigură, cătuşele.
        Era o pereche de cătuşe confecţionată din cel mai fin oţel suedez, produs de calitate al firmei „Merrill et Linch", întotdauna la dispoziţia onoratei clientele.

(Perpetuum comic ’87, pag. 121)

Vezi toată postarea

Un hobby greu

        Simi Ialoviţeanu, ca orice om normal şi contemporan — cum îi place să se autodefinească uneori, cu un zîmbet ambiguu, încît, de nu-l cunoşti bine, nu ştii dacă vorbeşte serios sau glumeşte — , ar trebui să aibă o pasiune, un hobby căruia să-i dedice cu plăcere puţinul timp liber ce-i mai rămîne după activităţile zilnice obligatorii. Cum însă pînă la vîrsta de 38 de ani nu şi-a descoperit nici o patimă sau chiar un viciu nobil, şi, simţind, într-un mod nedefinit, neclar, că-i lipseşte ceva, a început să se compare cu prietenii şi colegii, a dezbătut problema în familie, cu Nana, soţia lui, şi pînă la urmă a aflat ce anume îl nemulţumea. Meticulozitatea sa notorie în treburile de la uzină, unde este inginer proiectant, i-a ajutat să întocmească o situaţie-grafic care cuprindea, calendaristic şi orar, ocupaţiile extra-serviciu ale unor bărbaţi, 20 la număr, între 25 şi 55 de ani, bine cunoscuţi de el, unii chiar prieteni, informaţiile fiind culese de la sursă, de la prima mînă, deci excluzîndu-se unele erori de apreciere. Calculele statistice au dus la următorul rezultat: 15 indivizi aveau drept hobby îngrijirea perpetuă a autoturismelor personale, 3 erau ahtiaţi după pescuit, 1 mînca fotbal pe pîine şi 1, mare crai, se ţinea după fuste. Din cei 15 automobilişti, 4 ieşeau destul de des la iarbă verde, 9 ascultau muzică disco şi 2, cînd nu mai găseau nimic de reglat la motoare, beau bere, 3 amatori de muzică disco citeau literatură (2 — romane poliţiste, 1 — povestiri ştiinţifico-fantastice), 1 (Florin, colegul şi vecinul lui) — dezlega cuvinte încrucişate. 1 pescar colecţiona lame de ras (pliculeţele), susţinînd că ar fi întemeietorul unei noi discipline: lamorasologia! Vîrsta nu influenţa cu nimic felul hobby-ului, dar orarul, foarte diversificat (1 pescar prefera să stea cu undiţa în mînă doar noaptea!), ar fi putut constitui baza unor îndelungi meditaţii asupra factorilor influenţi psihologici, educaţionali, sociologici şi economici.

        Aflînd deci ce-i lipsea, Simi Ialoviţeanu a luat hotărîrea să intre în rînduri şi să devină contemporan. Uşor de zis, greu de făcut. S-a sfătuit cu Nana, care l-a sprijinit necondiţionat, propunîndu-i pe rînd să se dedice gastronomiei, puericulturii (ei au trei copii între 4 şi 10 ani), celei mai noi mode din America, Revoluţia DIY (do-it-yourself!), adică „pune mîna şi fă singur!", după cum a citit ea într-o carte groasă, cu aplicaţii la buna întreţinere a apartamentului, filateliei (o îndeletnicire plăcută şi lucrativă, la urma urmelor, dacă te ţii de ea şi ştii să aştepţi să se-nvechească timbrele) şi limbilor străine (folositoare în concediile peste hotare, planificate şi amînate mereu din diferite motive neesenţiale, şi în societate, făcînd o impresie bună să povesteşti un film englezesc netitrat), însă nici una din aceste propuneri n-a găsit un ecou just în sufletul şi-n mintea lui. A încercat cu vînătoarea, dar nefiind sezon, n-a avut răbdare să aştepte. Luîndu-se după majoritatea din statistica lui, s-a alipit automobiliştilor pasionaţi: şi-a demontat motorul şi i s-a făcut lehamite să-l monteze la loc, aşa că a chemat un mecanic-auto, contra cost. Trecînd la melomani, s-a dus la un concert simfonic şi a adormit... Ce era de făcut?

        Rezolvarea a venit pe neaşteptate, după cum apar soluţiile marilor probleme ale omenirii. Într-o zi, Nana a cumpărat ciuperci şi a pregătit o tocăniţă delicioasă. Brusc, deşi mîncase de nenumărate ori ciuperci, Simi a descoperit că-i plac nespus. Faptul acesta, acordat mental cu un afiş („Nu consumaţi ciuperci otrăvitoare!"), l-a obligat să pună întrebarea legitimă: „De unde ştii că-s comestibile?" „Le-am luat din piaţă, de la o femeie." „Ăsta nu-i un răspuns! Tu nu le cunoşti? Doar eşti profesoară de biologie! Nu te-ai gîndit la copii". „Nu văd legătura, s-a enervat Nana. Ce are una cu alta? Uiţi că predau biologia în completare. Şi-acuma spui, după ce-am mîncat? Trebuie să fie bune, doar n-o fi fost nebună să otrăvească lumea!" Nu s-a întîmplat nimic, însă în mintea lui Simi a rămas un cui: cum să ajungă să deosebească şi el ciupercile bune de cele rele? Deodată, s-a trezit în el o poftă nebună de a mînca mereu ciuperci. Şi-a adus aminte că, în copilărie, taică-su fripsese odată hribi pe jeratic. Ce buni erau! Pe urmă, din zone obscure ale memoriei, apărură fel de fel de informaţii stocate acolo şi nefolosite pînă atunci: ciupercile conţin multe proteine, sînt foarte hrănitoare, deci recomandabile mai ales copiilor; ciupercile, conform nu mai ştia cărei terorii, nu aparţin nici regnului animal, nici celui vegetal, ele fiind independente, de unde ipoteza că şi-ar avea originea în altă lume, pe altă planetă; cultivatorii de ciuperci au cîştiguri frumoase, investind foarte puţin, într-o pivniţă amenajată inteligent putîndu-se recolta mai multe tone; şi aşa mai departe. Găsi în nişte cărţi de bucate fel de fel de reţete, care mai de care mai apetisante.
        Şi totuşi trebuia pornit de la bază, de la cunoştinţe ştiinţifice aprofundate, în temă. Mai întîi deschise Dicţionarul explicativ (cumpărat pentru copii) şi la ciupercă găsi următoarea explicaţie: „Încrengătură de plante (Deci totuşi sînt plante! îşi zise el, cumva dezamăgit) inferioare, lipsite de clorofilă, care trăiesc ca parazite sau ca saprofite şi..." (Ce-or fi saprofitele astea?) Căută la litera S şi se lămuri că saprofitele îşi iau hrana din substanţele organice în descompunere. „Hm... Să mergem mai departe!" Aşa că intră în prima librărie care i se ivi în drum şi ceru ceva despre ciuperci. Librăriţa (cu această ocazie îşi aminti că Nana spunea librăresă, după cum pentru ea tigroaica era tigresă) i se plînse că are o groază de cereri şi nu le poate satisface pe toate, Simi o rugă să fie drăguţă, că el se va revanşa, după care librăresă întinse mîna şi scoase din raft, dintr-un teanc, o carte mare, legată. Simi citi titlul: Determinator pentru recunoaşterea ciupercilor comestibile, necomestibile şi otrăvitoare din România, şi preţul 44 iei. Plăti şi se înapoie acasă. Din prefaţă, află că lucrarea se adresa specialiştilor (biologi, ingineri agronomi şi silvici), studenţilor de la facuităţiie de profil, precum şi amatorilor de ciuperci. Perfect! Deci era bună şi pentru el. Studie primul capitol (Morfologia şi biologia ciupercilor superioare) pînă-l duru capul, însă nu dezarmă. Hobby-ul, ca şi arta, cere sacrificii. Şi, gîndindu-se la hribii din copilărie, îi căută la sfîrşit, la indexul alfabetic, şi găsi patru hribi: Hrib, hribul de stejar, hribul ţigănesc şi hribul vrăjitoarei. Nu se mai complică şi deschise la hribul simplu. Povestea cu hribul nu i se păru chiar atît de simplă. La pagina 270, negru pe alb, stătea scris, întru bucuria amatorului de ciuperci, că hribul face parte din Ordinul Agaricales. Familia Boletaceae Chev., Genul Boletus Dill. ex. Fr., Specia B. edulis Bull. ex. Fr... Mare lucru să ştii ce mănînci! Şi mai departe: PI. (asta vrea să însemne Plantă) glabră (Căută la explicaţia termenilor: glabru = nepăros, nud! Cum adică? Nepăros şi... gol?), lucioasă, de un brun închis sau deschis, de 7-15 mm, diam., cărnoasă, pe timp umed puţin vîscoasă. Tub. şi porii de culoare albicioasă, apoi (Cum, apoi?) gălbuie sau verzuie. P. (Piciorul?) robust, gros, ventricos (Umflat ca un balonaş, aha!), apoi alungit, brun-deschis, cu reţea albă la partea superioară. C. (Carnea!) albă sub pieliţa pălăriei roşiatică, cu gust şi miros plăcut. Era clar! Dacă se va duce să culeagă ciuperci, ia cartea cu el, o deschide, citeşte şi compară... Cu hribul n-avea probleme... Să vedem altceva, mai departe... Ciuperci saprofite (asta ştiu!), tericole (Probabil că... de pămînt...), uneori lignicole (de lemn, cresc adică pe copaci...), sau turficole (Asta nu mai ştiu ce e. În fine...) PI... (aşa!) campanulată (Ei drăcie!), pînă la ombilicată (Ţ-ţ-ţ!) ...L. (Lamele!) adnate, pînă la decurente... Sp. poligonali izodiametrici..., neamiloizi, cu marginea hidrofană... Bazidiocarpul... mai mare, de consistenţă coriacee, fin scvamoasă, rar suberoasă... Hf, moi... tapiţate cu himeniu... Se cam sperie. „Să le fi ştiut tata pe toate astea? Imposibil. Eu, cu studii superioare şi nu mă descurc, dar tata, cu cinci clase!..." Hf. moi... Ce-o fi Hf.-ul ăsta? Consultă lista abrevierilor. Hf. = himenoforul! Şi himenofor? Găsi la „explicaţii": suportul stratului himenial în formă de lame, ţepi, tuburi, zbîrcituri etc. De toate, să fie!... E greu pînă le-nveţi. Pe urmă, trebuie să meargă! Doamne, cîte mai trebuie să ştie un amator!... Nana ar face bine să pună mîna pe carte, dacă predă biologia... în completare... Tapiţate cu himeniu. Himeniu: stratul fertil al corpului de fructificaţie constituit din asce sau bazidii, însoţite şi de alte elemente dispuse în palisadă... „Cum naiba se descurca tata?"
        Îşi aprinse o ţigară şi-şi turnă un pahar de palincă. Avea nevoie de un întăritor. Stătea cu Determinator-ul în faţă şi se simţea umilit. Nu, niciodată n-o să poată deosebi o ciupercă bună de alta otrăvitoare. Era un hobby prea greu pentru el „Nana!" „Da, dragă!" „Cum am trăit eu pînă azi, de 11 ani, de cînd sîntem împreună..." „Cum să trăieşti? Bine. Cîteodată foarte bine, altă dată mai rău... Depinde." „Ce făceam eu în timpul liber?" „Ce-ntrebare e asta? Ce faci şi acum, de obicei: vii acasă, mănînci, te odihneşti puţin, îl ajuţi pe Dănuţ la teme, te duci după pîine, dai cu aspiratorul, te uiţi la televizor, răsfoieşti o carte, te joci cu copiii, te cerţi cu mine, mă iubeşti — din ce în ce mai dezinteresat, e drept — , joci o tablă cu Florin, discutînd probleme de-ale voastre de la uzină... Cam atît." „Dar n-am nici un hobby, pricepi?!" „Nici eu n-am, şi ce-i cu asta? Ţi-am spus, dacă ţii neapărat, găseşte-ţi ceva. Parcă te opriseşi la ciuperci!" „E prea greu. Prefer să rămîn fără... Apropo: tu ştii cum arată nişte lamele adnate, pînă la decurente?" „Las-o baltă, că am treabă. Mai bine ai da o fugă să iei nişte ceapă".

(Perpetuum comic ’87, pag. 6)

Vezi toată postarea

Cîte ceva despre... (pc86)

SEMNUL CĂPĂTUIELII

Semnul de mirare,
Pus după surprize,
Într-un an dispare...
Chiar de pe parbrize.

CONSTATARE

Nu prea au dreptate
Unele zicale: -
Cei ce dau din coate
N-ajung coate-goale.

ADRESE

„Sfinţii" reci la lumînare
Dar sensibili la plocon,
Nu-i găseşti în calendare
Ci în cărţi de telefon.

OBSERVAŢIE

Azi politeţea - după unii –
E-o rămăşiţă din trecut.
De cînd cu barba şi perciunii,
Obrazul a cam dispărut.

OMENIE

Mereu trăim cu frica,
În inimă şi creier,
Să nu rănim pe greier,
Cînd lăudăm furnica.

ZESTRE

Are-o vîrstă oarecare,
Are-un zîmbet ofilit,
Are-o mamă (acră tare),
Are-o slujbă şi-un „OLTCIT"

INTERPRETARE

Spus cu vorbă răspicată,
Într-o clipă de mînie,
Adevărul - cîteodată –
E „taxat" drept calomnie.

ETICĂ

Respectul cuvenit
E demonstrat
Cu cap descoperit..
Nu aplecat.

BOALA SECOLULUI
(după bicrocrat)

Un infarct loveşte rar
Şi cu forţă minimă,
Cînd pui totul la dosar
Şi nimic la inimă.

BLUGI

Pantaloni cu ecusoane
Şi croială de iţari,
Ce se poartă prin saloane
Ca-n saloon-ul de văcari.

(Perpetuum comic ’86, pag. 174)

Vezi toată postarea

Meniuri pentru fotbalişti

         Aide memorie. (Nu e cum s-ar crede, la prima citire, „haide, memorie!", aşa cum strigi „Haide, cutare!", ci o formulă consacrată pentru ţinerea de minte a lucrurilor foarte importante pe care le uităm de la mînă pînă la gură). Meniul fotbalistului trebuie să fie extrem de vegetarian, dacă avem nevoie de un fundaş de fier, îi dam spanac, de un atacant iute. Îi servim înainte de meci un ardei cu gabarit redus, ciuşcă. Pentru ca adversarii să joace ca nişte papă-lapte... etc.
        Dimineaţa. Două ouă moi, cu coajă cu tot; în lipsa ouălor sînt bune şi ouăle de lemn. Pîine prăjită pe ambele părţi, pînă la scrum, un ceai uşor, eventual cu nuanţă laxativă şi jumătate kilogram de unt. Dacă după acest mic dejun nu va face un antrenament de dimineaţă á la carte, să-mi spuneţi mie „cuţu" (ceea ce nu este frumos).
        La prînz. De două ori îi umplem farfuria cu supă de chimion în care am pus piper — sau la alegere hrean colţos — felul doi va consta dintr-un splendid şniţel de dovleac cu foarte mult pesmet. I se vor mai oferi, din belşug, sote de morcovi raşi pe o parte, gulie umplută cu piure de cartofi, cartofi copţi, vinete coapte, ca desert mere rase şi un pahar cu lapte. Nu va dori să doarmă, se va cere din nou în peisaj, la alergări. Eventual un pepsi dar cum e mai greu de găsit, îi dăm apă mineraiă Şarul-Dornei, concentraţie de sulf 32%. Antrenamentul va fi o fugă de nebuni, un deliciu pentru antrenorul care va trebui să-i oprească din maşină, ca să nu iasă din judeţ.
        Cina. Micul dejun servit invers, dupa care se adaugă iaurt, dat cu linguriţa sau pipeta. Somnul va fi o alinare; notaţi cu atenţie tot ce vorbesc în somn şi dimineaţa rugaţi-l să pună în versuri sau reluaţi micul dejun. Va urma, desigur, poezie. După aceasta, arătaţi-i scumpului fotbalist sticle cu lichide ce se vînd după ora 10. Va refuza. Poftă bună!

(Perpetuum comic ’86, pag. 92)

Vezi toată postarea