Domnişoara Puşa

       Cum n-aţi aflat? Tov. Coltuc Cîrţan Vasile, directorul de la întreprinderea „Grundul stacojiu", mînat de un avînt imposibil de stăvilit, a fost marcat brusc de un sentiment cu totul necunoscut pînă la acea oră şi pînă la acea vîrstă, cum îi place să creadă, un sentiment atît de pur şi despuiat de interese faţă de o dulcinee, încît nu s-a speriat, nu s-a îngrijorat evaluînd şi motivul acestei neaşteptate explozii. Noua locatară a compartimentelor inimii sale era demnă de admiraţie. Numele, figura, tenul satinat şi glăsciorul ei, tremurul ştrengăresc şi ademenitor al pleoapelor se circumscriau de minune apelativului de Puşa, veritabilă frumuseţe a urbei de sub munte unde roboteşte din răsputeri „Grundul stacojiu" şi se încadrează în parametrii bunului mers al economiei zonale. Domnişoara Puşa a nimerit într-o bună zi, ah ce frumoasă zi, în cabinetul şefului cu o adresă din partea parcului sportiv local, unde ea deschidea şi închidea sezonul de nataţie prin demonstraţii foarte ingenioase şi printr-o costumaţie foarte sumară, pentru a atrage tineretul pe calea acestei îndeletniciri splendide din timpul liber şi spre a da, prin însăşi supleţea ce o caracterizează, o pildă vie despre binefacerile acestui sport fără pereche. Cînd a intrat cu adresa în mînă, surîzătoare şi învăluită de nuri, s-a produs în inima lui Coltuc Cîrţan Vasile, directorul, un scurt-circuit, firma lui răspîndindu-se în toată reţeaua sanguină, ceea ce l-a făcut să clipească mărunt, dovedind că nu-i venea să creadă că tocmai în biroul său a pogorît un heruvim. S-a trezit în picioare, greoi ca un urs cu gesturi salonarde, repezindu-se, fără a ţine seama de gabarit, să-i pupe, cu graţie, mînuşiţa înmănuşată. Puşa se simţi obligată să-şi tragă mîna din menghina ursească a labei păroase, dar directorul pupa frenetic meşina gălbuie a mănuşii, schimbîndu-i culoarea prin umezire.
        — Dar e destul, tovarăşe Coltuc, am înţeles că sînteţi un om subţire, sensibil şi politicos şi oricine ajunge la dumneavoastră găseşte rafinatul om de lume crescut bine şi manierat.
        — Oh, oftă directorul, atît de frumos vorbiţi, atît de cinstit răsplătiţi dumneavoastră gestul meu dezinteresat. Apoi oftă şi rămase încremenit în faţa dumneaei. Apucă adresa, dădu citire conţinutului, folosind ochelarii de prezbit, scoşi într-o clipă din buzunar şi repuşi la loc cu o viteză uluitoare, conţinut căruia îi necesita un răspuns urgent. N-a mai aşteptat nici un fel de aprobări superioare, şedinţe ori consultaţii cu factorii laterali, colaterali, ascendenţi şi subalterni, şi, pe loc, a emis decizia.
        — Se aprobă! Se aprobă, se vor face toate amenajările, imediat cabinele ştrandului vor fi reparate gratuit, se va trage un glanţ de beton în jurul bazinului. În felul acesta sprijinim clubul sportiv şi încurajăm nataţia. Excelentă idee domnişoară. În plus se alocă X vagoane ciment, sticlă, faianţă, lemn... şi... făcu o suspensie în discurs, vom reamenaja vila din coasta muntelui, cu perdele, cu brocaturi, cu sofale, cu două dormitoare, un drum în serpentină flancat de actualii molizi, un gard bine întins şi gîndit. Acolo îţi repartizăm dumitale locuinţa să fii cît mai aproape de serviciu, să nu te oboseşti. Nu-i aşa că-i minunat?! Recunoaşte! Săptămîna ce urmează, ţine minte. Îţi vom face o vizită să vedem cum te-ai instalat.
        — Sărut mîna... tăticu, zise fata, privindu-l într-o dungă, zeflemitoare.
        — Hm... Ce ai spus? ripostă furios directorul.
        — Fii cuminte tăticu, nu te agita, s-ar putea să-ţi sară tensiunea de la punctul fix şi să piardă economia locală un bătrîn atît de valoros...
        — Hm... Ce?! Mai spune odată. Ce?! Cum de ai îndrăznit?!
        — Dar dumneata?!

(Perpetuum comic ’89, pag. 56)

Vezi toată postarea

Bucuria timidului

        Zimfoacă (vechiul meu erou) apreciază: o zi frumoasă, o faptă bună, o alee măturată corect, un capac etanş şi mai ales lumea ca lume, luînd-o aşa cum i-a fost dat s-o vadă cu proprii săi ochi. Nu-i place să facă aprecieri asupra nimănui, bun sau rău, modest sau megaloman, mare sau mic în grad. Îşi vede de treabă şi trece mai departe, producînd o dislocare lentă de aer cu trupul său mătăhălos. Face cu sîrg tot ceea ce i se dă să facă, chiar şi tîmpenii, fiindcă aşa i se cere.
        Nu ştie ce-i năbădaia şi nici veselia, nu exteriorizează, le ţine în el cu riscul barbotării ficatului, fierei şi altor măruntaie, să ştie de bine că pocneşte de un rîs interiorizat, căci are de ce rîde de cîte vede în jur.
        S-a obişnuit cu un serviciu obişnuit ca însăşi persoana lui. Acolo respectă şefii, egalii şi subalternii. E timid cu măsură şi curajos tot aşa, cît trebuie. Respectă ideile tuturor, nu-i contrazice, nu-i aprobă şi nici nu-i dezaprobă. Ce rost ar avea?!
        Datorită felului său de a fi, a promovat vijelios prin salturi nebănuite, pînă la funcţii semi-importante, într-o instituţie unde nu se pun probleme prea complicate. Iar în acest mod nu a deranjat pe nimeni, a vorbit domol cu toată lumea, a consultat legile şi şefii, înainte de a lua vreo măsură şi pînă n-a avut consimţămîntul tuturor, nu a pus nimic în aplicare. Perfect normal, iniţiativele le-a lăsat pe seama altora. Datorită acestui fel de a se descurca laudele nu contenesc, el le suportă stoic, menţinîndu-şi o poziţie de toleranţă faţă de oricine. Culmea, n-a prins gustul puterii şi ăsta e un mare merit, să recunoaştem. Nu prea ţine seama de el însuşi, dar face pe plac tuturor, întocmai cum procedează şi dimineaţa cînd, bărbierindu-se, i se pare că rade pe altul.
        Cea mai ciudată şi hotărîtoare întîmplare a lui Zimfoacă: S-a dus în tinereţe la un bal, unicul, a invitat o fată la dans, aceasta l-a refuzat pe motiv că o strîng pantofii. N-a crezut-o. Atunci s-a descălţat imediat pentru a-i arăta cele două monturi care o supărau. Încîntat, i-a sărutat mîinile cu recunoştinţă şi, deşi i-a observat chipul fad, a luat-o de nevastă, considerînd că nimeni altul în afara lui nu se va uita la dînsa.
        I-a făcut un băiat, tot cu monturi. Cînd plouă, mama şi fiul se plîng de dureri reumatice, dar Zimfoacă citeşte mai departe, vîrîndu-şi nasul în ziar, făcîndu-se că nu-i aude. „Ce putere am eu?" se întreabă liniştit.
        — Ştiţi ceva? le-a spus într-o zi, pe neaşteptate, nevestii şi băiatului, în timp ce ochii îi scînteiau. Noi toţi sîntem fruntaşi la locurile noastre de muncă, tu la filatură, eu la întreprindere, băiatul la şcoală. Nu vi se pare din cale afară de monotonă starea asta de perfecţiune?! De ce, mă rog, să meargă totul pe roate?! Hai să ne schimbăm fundamental atitudinea, propuse Zimfoacă, să ne lăsăm pe tînjeală, să nu ne mai recunoască nimeni, să creadă că sîntem cu totul alţii.
        — S-a făcut! au sărit şi ei, bucurîndu-se ca nişte copii de ideea care-i salva de o existenţă ultra banală.
        Zimfoacă se şi vedea retrogradat în schemă pînă la nivelul unui pompier sau paznic în tură, zîmbind tîmp de farsa ce le-a pregătit-o colegilor săi. Puştiul se bucura că va gusta şi el din paharul acidulat al corigenţei, iar mama îşi întrezărea un post de necalificată, trimisă să împingă prin secţie un cărucior cu deşeuri. Ce perspectivă, ce perspectivă! O existenţă care intră în impas şi devine precară, comportă agitaţie, tensiune, nemulţumire, luptă, ce mai!!
        — Cînd începem noua viaţă! întrebă Zimfoacă.
        — Mîine, se pronunţară mama şi fiul.
        — Perfect! îşi dădu acordul pater familias; astăzi tatonăm, stabilim tactica, iar mîine trecem la acţiune...
        — Să trăiţi, tovarăşe! exclamară, supuşi, din nou, mama şi fiul.
        Zimfoacă replică voios, comandînd:
        — Pe loc repaus, sînteţi liberi!
        Ieşiră toţi trei pe aceeaşi uşă, pornind din stradă în direcţii diferite. Începea de fapt ultima lor zi normală.

        Zimfoacă o apucă pe jos spre serviciu, cum obişnuia zilnic, să străbată distanţa pînă la întreprindere, din motive de sănătate, se înţelege. Se opri în dreptul unui vînzător de loz în plic, care-l îmbia cu punga şi declama:
        — Ultimul bilet, ultimul! Cel mai norocos! Serviţi cu încredere! Nu scăpaţi ocaziaaa...
        Zimfoacă nu se putu abţine, înşfăcă urgent biletul, îl desfăcu neîncrezător, decis să-l arunce la coş, dar înainte de a-l zvîrli, privirea îi lunecă pe imprimatul dreptunghiular şi inima i se opri o clipă în loc. Deodată îl năpădi o sudoare rece, urmată de una fierbinte şi zise aproape tremurînd:
        — Ia citeşte, dumneata, ce scrie aici? S-ar putea ca eu să am vedenii.
        — Tovarăşeee! N-aveţi nici o vedenie, aţi pus laba pe o Dacie 1300. Phii, ce baftă! Lume, lume, ce baftă a avut omu’! exclamă vînzătorul şi începu să ţopăie, făcînd fel de fel de grimase de se adună lumea ca la urs.
        — Stimate tovarăşeee...
        — Zimfoacă, se recomandă prompt, după ce-şi reveni din năuceală timidul.
        — V-a pus Dumnezeu mîna în cap. Phii, ce noroc, oameni buni, ce noroc! continua să strige vînzătorul de lozuri, de parcă l-ar fi lovit strechea. N-a mai picat un loz ca ăsta la mine în pungă de un deceniu! Şi tocmai azi, tocmai dumneata, de ziua mea, nu puteam să-l iau eu?
        Freamătul nu înceta, lumea se îmbulzea, evenimentul intersecţiei de lîngă piaţă căpăta proporţii, adunînd trecătorii într-un ghem viu.
        Zimfoacă scăpă cu mare greutate din cleşte şi porni cu lozul norocului în buzunar spre serviciu. Munci pe brînzi, savurîndu-şi bucuria în forul său interior. N-avu curajul să le comunice şi celorlalţi, fiindu-i teamă că va fi obligat să le dea ceva de băut.

*

        Planul răsturnării vieţii eşuă lamentabil. Altă aventură înlocuise pe cea proiectată. Se instaura ordinea în cămin, adăugîndu-se o obligaţie în plus, ieşirea la iarbă verde cu un turism de culoare verde, care le mîngîia sufletul lor monoton, iar umflăturile soţiei şi ale fiului regresară vizibil, pentru că umblatul pe jos fu suspendat cu desăvîrşire.
        Zimfoacă îşi mai încercă o vreme norocul, apelînd la punga cu miracole. După cîteva luni însă, nu mai avu ce căuta pe acolo, întrucît în maşina directorului care-l lua în fiecare dimineaţă de acasă, el fiindu-i adjunct şi avînd dreptul la acest mod de transport, îi spunea respectuos „să trăiţi", iar celălalt îi răspundea „să trăieşti, tovarăşe Zimfoacă"!
        L-a întrebat, într-o zi directorul, mai în glumă, mai în serios.
        — Zimfoacă, fii sincer, de ce eşti dumneata aşa închis? Ai avut vreodată o bucurie mare, mare?!
        Fără a sta prea mult pe gînduri, răspunse:
        — Mici una absolut nici una... decît aceea de a vă avea pe dumneavoastră şef.
        — Formidabil, anticipam acest răspuns, declară bătrînul director, de aceea, odată cu depunerea cererii mele de pensionare, am înaintat şi propunerea fermă ca dumneata să promovezi în locul meu. Ce zici de veste?!
        — Nu ştiu, m-aţi luat prin surprindere, nu ştiu ce o să mă fac fără dumneavoastră. Vă rog, nu vă grăbiţi, mie mi-a plăcut o viaţă întreagă să rămîn subaltern.
        — Lasă modestia, Zimfoacă, ţi-am spus de atîtea ori, nu merită! Cui foloseşte?
        — Mie, vă asigur, spuse potolit în timp ce maşina frîna lent, lîngă bordura din faţa instituţiei. Pentru prima oară Zimfoacă îşi ridică ochii şi cuprinse cu privirea faţada scăldată toată în soarele-dimineţii. În forul său intern, unde ducea o viaţă ascunsă de curiozitatea celor din jur, exclamă:
        „A mea eşti, soro, cît de curînd, atunci să te văd!"

(Perpetuum comic ’87, pag. 135)

Vezi toată postarea

Reflecţiile unui om cu legitimaţie

        Din spirit de frondă, Zimfoacă se apucă să persifleze lumea zîmbind cu un anume scepticism, în urma unor mici incidente petrecute în tramvai. Recunoaşte că, nefiind îmbrăcat la patru ace, lumea nu-i mai dă aceeaşi consideraţie, îl reduce la nivelul unui muritor de rînd, îl sfidează, fără să ştie că în buzunarul de la piept păstrează o legitimaţie de serviciu care, odată scoasă şi vînturată în nasul oricui, i-ar restabili drepturile ce i se cuvin.
        Deseori a auzit: „Dumneata ştii cu cine ai de-a face?" şi pe atunci strîmba din nas, jenat de lipsa de modestie a individului care voia să restabilească ierarhiile şi să nuanţeze politeţea. Iată, însă, că a venit şi ziua să se convingă personal de justeţea acelei atitudini. Ar lua-o şi el pe aceeaşi cale, dacă nu l-ar ţine scepticismul despre care vorbeam. Prea-i bîntuie cugetul, i-l devastează, facîndu-l apatic şi lipsit de energie, mai ales din pricina căldurii. Nesuferită mai e năduşeala cînd călătoreşti cu mijloace publice de transport, înghesuit şi tălăzuit. De aeeea, preferă ca în minutele ce i-au mai rămas pînă la coborîre, din dorinţa de a se detaşa de rest, să-şi mai inventarieze cugetările, să le treacă în revistă şi să le disece.
        Spre pildă: plecăciunile faţă de şefi sporesc beneficiile personale; mîndria şi francheţea le spulberă.


        Nu-ţi măsura puterile cu un om cu relaţii, fiindcă pierzi. Izbînzile lui în viaţă sînt direct proporţionale cu mulţimea legăturilor. Deci, astîmpără-te!
        Soarele încălzeşte deopotrivă şi nătărăii şi geniile, zice un proverb vechi, la care Zimfoacă adaugă: Eu nu sînt nici geniu, nici imbecil, dar mă încălzeşte şi pe mine. Ei?
        Frumoşii caută lumina, urîţii — bezna; depinde unde se află lumină, sub frunte sau în văzduh; deci, despre care frumuseţe este vorba?! Aici nu sînt eu prea bine lămurit.
        Se spune că la obîrşia ticăloşiei s-ar afla prostia. Nu-s de acord: după număr, lichelele rafinate cu care am avut de-a face eu ar trebui să se înjumătăţească lumea!
        Circulă ideea că lenea şi comoditatea sînt un atribut al inteligenţei. Poate, dar şi drumul cei mai vertiginos către ratare.
        Poţi răsplăti dragostea unei femei numai cu flori? Da, dacă ai venituri substanţiale, timp liber să te primească şi casa plină de vaze.
        De ce zîmbeşti, Zimfoacă, la toată lumea, de dimineaţă pînă seara şi, uneori, chiar cînd nu eşti bine dispus? Nu-i mare lucru să ghiceşti. Oricare din cei de o seamă cu tine azi, poate deveni mîine şef şi dacă-i rîzi mîine, e prea tîrziu!
        Am auzit de la un prieten un gînd tare isteţ. Îl reproduc: una din cele 10 porunci te îndeamnă să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, dar dacă te iubeşti pe tine însuşi, cînd mai ai vreme de ceilalţi?
        Cînd te-ai fript cu ciorbă, sufli şi în iaurt, dar ce se întîmplă cu îndrăzneala şi curajul, atribute sfinte ale omului?!
        Între prudenţă şi laşitate este o diferenţă de nuanţă, totul depinde de consecinţă sau de conştiinţă, amîndouă în aceeaşi măsură de importante.
        ...Tramvaiul înainta ca o navă pe un ocean tropical, Zimfoacă era lac de sudoare; cu toate că geamurile stăteau deschise, nu se răcorea deloc.


        În sfîrşit, staţia terminus; el dădu să coboare, dar cînd să pună piciorul pe treaptă, se simţi împins de la spate. Sări ca ars şi, răsucindu-se, strigă indignat: „Păi dumneata ştii cu cine ai de-a face?" Şi fu gata să-şi vîre mîna în buzunar, să scoată legitimaţia. Totuşi, ceva îl opri. În loc de carnet, scoase o batistă şi continuă cu aplomb: „Cu un gînditor, să-ţi intre bine în cap, tovarăşe..." Apoi coborî, săltînd ca pe arcuri.
        Dinspre lacul întins, împrejmuit cu sălciile luncii şi cearşafurile oamenilor veniţi pe plajă, adia puţină răcoare, mîngîindu-i fruntea îmbrobonată.
        Rămînînd singur, Zimfoacă continuă să gîndească în faţa acestui colţ fermecător al oraşului asupra legitimaţiei de serviciu şi utilităţii ei!

(Perpetuum comic ’82, pag. 204)

Vezi toată postarea