Într-o celulă nervoasă

         Într-adevăr, mi-ar place o privire la celulele mele nervoase. Doar ca să le văd — poate s-au deşirat pe margini.
        N-ar fi trebuit s-o fac, în mare. Am un aparat spaţios, pînă-n prezent n-am avut infarcturi, am văzut moartea lui Pompei doar pe micul ecran, iar despre Potop am aflat numai din auzite. Pe scurt, n-am fost martorul nici unor cataclisme sau tensiuni grave.
        Cu toate astea, aş vrea să ştiu: cum funcţionează celulele mele nervoase? De ce mi se zbate obrazul? De ce mi se îndoaie degetul mic cu atîta greutate? De ce simt cîteodată că aş vrea să-njur?
        Totuşi, nu trebuie să-njur. În jurul meu sînt oameni şi au şi ei celule nervoase. Pe de altă parte, a te abţine de la înjurat, nu e bine. Se spune ca, periodic, emoţiilor negative trebuie să li se dea frîu liber, spre a nu se acumula. M-am hotărît să m-apuc de fumat. Se spune că linişteşte. Am încercat, dar nu pot aprinde chibriturile. Nu sînt, desigur, Prometeu. Rezolv totul simplu: lovind capul chibritului de suprafaţa dură a cutiei: încerc să obţin cel puţin o scînteie. Sfrr! Sfrr! Sfrr! Mă întreb cine-a fost şmecherul care-a spus că nu iese fum fără foc? Sfrr! Pariez pe o brichetă cu gaz că ăla n-a cumpărat niciodată o cutie de chibrituri produse de fabrica Bialka. Sfrr! Dac-ar fi făcut-o ar fi spus. Mult tum şi altceva nimic! Sfrr! Cutia costă o copeică, dar uzura nervilor se ridică la cîteva ruble...
        Degetul meu mic e iarăşi prins de un cîrcel. Poate c-ar trebui să-l sun pe Piotr Semionovici şi să-mi fac o programare la el. Am o monedă de două copeici? Am... Zanf! Bruta de telefon a înghiţit-o! Mai am altă monedă de două copeici? Am o monedă de 10 copeici şi e bună şi asta. „Alo, Piotr Semionovici?... Cine?... Scuzaţi”. Ei bine... Nu mai am alte monezi. Am să schimb la chioşc.
         „Scuzaţi, vă rog puteţi să-mi schimbaţi cinci copeici în două monezi a cîte două copeici, fără rest? Trebuie să sun la spital... De ce trebuie să ţipaţi? Doar nu vă insult. Vă rog... Ce?!"
        Într-adevăr, n-ar trebui să ies din casă fără trusă de prim ajutor. Imaginează-ţi, datorită unei monezi de două copeici ţi se învîrte capul, iar cineva spune: „Să-ţi fie ruşine, tovarăşe! De ce bei în plină zi? De-abia te ţii pe picioare!"

         Sau bagi moneda de trei copeici în dispozitivul de bilete de pe tramvai şi constaţi că nu mai sînt bilete. În orice clipă poate urca un controlor. Şi te amendează cu trei ruble, plus ruşinea la care te expui.
         „Am băgat chiar acum trei copeici. Vă poate confirma oricine. Fata aceea m-a văzut... Ce vreţi să spuneţi? Citeaţi revista Krokodil? Păi aţi scos revista după aceea, la staţia de la şcoală... A văzut altcineva... Tovaraşe, îmi permiteţi?... Ce? A coborît? Nu ştiu de ce ceilalţi au toţi bilete.. Cred că s-au terminat chiar în clipa în care am urcat eu Cum, adică să vin cu dumneavoastră? Trebuie să merg la spital.. Urmează staţia mea. Bine, bine, iată trei ruble. Aş fi ieşit mai ieftin, dac-aş fi luat un taxi..."
        Mă întreb ce efect a avut treaba asta asupra nervilor mei?
        Doar pentru trei copeici. Şi, în general, şi-a imaginat cineva în ce unităţi trebuie măsurate iritaţiile acelea mărunte şi la cît se ridică ele pe parcursul unei vieţi mai lungi?
        Pe de altă parte, se face totul ca această viaţă să ţi se prelungească. Ai aciditate pronunţată — astea o vor diminua. Presiunea arterială ţi-e scăzută — astea o vor ridica. Te sîcîie ficatul — ţi se va înlocui cu un altul garantat pe douăzeci de ani. Cei mai buni chimişti şi farmacişti caută şi descoperă mijloace radicale de a preveni durerile de cap.
        Dar o „linguriţă" de iritaţii anulează acţiunea unui butoi de leacuri.

         Chirurgi de primă mărime, cu faimă mondială, minunaţii noştri Piotr Semionovici îţi vor regla valvele inimii, dar pînă la urmă tot va trebui să te întorci la spital.
         „Iar te-ai întors? Dragul meu, de ce nu ai grijă de tine? Aşa nu mai merge! O s-ajungi la limită şi apoi? Piotr Semionovici nu-i Dumnezeu: el poate face un transplant de inimă, dar nu te poate învia din morţi. Ce s-a întîmplat? Te-a părăsit nevasta? Fiul tău s-a înhăitat cu cineva? Fiica divorţează?".
        Dragul de FPotr Semionovici! Totul e-n regulă. Soţia mea şi cu mine vom sărbători nunta de argint, fiul meu a intrat la facultate, fiica mea s-a măritat cu un amiral, eu mi-am susţinut teza de doctorat şi am inventat o maşină cu mişcare continuă, în mare, totul e bine. Înţelegi? Minunat. În mare. Starea sănătăţii, nivelul culturii generale, standardul de viaţă evident în creştere... Vindem frigiderele vechi pentru un cîntec sau pur şi simplu scăpăm de ele, maşinile nu mai sînt un lux, iar noi ne permitem atîtea.
        Dar exista mărunte lipsuri individuale. Unele mici. Subţiri ca aţa. Ca şi capetele nervului de la degetul mic al piciorului stîng. Nu-i o afacere mare că degetul mic nu simte talpa! O să treacă. Picioarele se mişcă! În mare.
        Cînd ceva e puţin dezagreabil ici, e foarte neplăcut colo, nu prea luminat în faţă, picurînd puţin de sus, suflînd puţin de jos, uşor zgomote subţiri ale neplăcerilor individuale se formează, în mare, un cablu gros de tensiune nervoasă în faţa căruia, după cum se spune, pînă acum medicina e neputincioasă. Cînd va învăţa să transplanteze nervi de grosimea unui cablu, atunci, poate, situaţia va fi alta. Asta, desigur, dacă lipsurile individuale nu pun şi ele la cale ceva nou.

În româneşte de DAN BRUDAŞCU

(Perpetuum comic ’86, pag. 241)