Blugii

        — Totul în casa asta — spuse supărată nevastă-mea, Katerzina — dar absolut totul trebuie să fac singură.
        — Ei, dar ce s-a mai întîmplat? am mormăit eu, fără nici un chef de discuţie.
        — Păi tu nu vezi cu ce nădragi murdari şi jerpeliţi umblă fiu-tău? exclamă dramatic Katerzina.
        — Să-i dăm la curăţătoria chimică, am propus eu.
        — Dar tu crezi că mie chiar nu mi-a dat prin cap treaba asta?
        Apoi mi-a explicat că tinerii din ziua de azi îşi păzesc blugii ca pe nişte relicve de preţ. Îi spală foarte rar, numai ei înşişi şi numai cu apă rece. Unii nici chiar în cazul ăsta nu-i dezbracă pentru ca să nu intre la apă. Se bagă pur şi simplu în vană, îi săpunesc, îi spală şi stau aşa pînă se usucă. E drept că, de cele mai multe ori, rezultatul e o congestie pulmonară.
        — Nu, nu, numai asta nu — m-am speriat eu. Trebuie să stau de vorbă cu el.
        Mi-a fost destul de greu să dau de băiat. Fiică-mea mi-a spus că frate-său se ascunde de cîteva zile, fiindcă îi este frică să nu i se ia nepreţuiţii pantaloni. Peste noapte îşi leagă nădragii cu un lănţişor de picior şi, în afară de asta, aşează diferite obstacole pentru eventualii răufăcători: pioneze şi capcane.
        La cină, fiu-meu apare. Nădragii arătau, într-adevăr, groaznic.
        — Imediat — am strigat eu — dar imediat scoate zdrenţele astea de pe tine şi la spălătorie cu ele!
        — Şi eu cu ce mă îmbrac? se sperie băiatul.
        — Ai nişte pantaloni frumoşi, ca lumea, cusuţi la „Moda tineretului" — am glăsuit eu, cu străşnicie.
        — Niciodată! a strigat el şi sări pe fereastră în grădină, într-o tufă de zmeură.
        Cîtăva vreme, din grădină răzbătură strigăte înfundate şi trosnete de crengi rupte. Mama şi foxterierul Zuzka alergau după bietul băiat vrînd să-i ia blugii. Cînd li se alătură şi vecinul, mai mult pentru a-şi pune în evidenţă, în faţa nevesti-mi, agilitatea şi torsul atletic, băiatul sări gardul dispărînd spre pădure.
        — Lăsaţi-l — m-am amestecat eu.
        După cîteva momente, apăru unchiul nostru, Franta, pe care l-am lămurit în privinţa celor ce se petreceau.
        — Rezolv eu totul dimineaţă — ne-a liniştit unchiul Franta.
        Fiu-meu are o încredere nemărginită în el şi, dimineaţa, fără să se ferească, s-a dus la Franta. Pe la amiază, unchiul apăru cu blugii.
        — Aruncă-i repede în maşina de spălat — îi spun Katerzinei. Pînă-n seară, pe gard se usucă.
        — Doamne-Dumnezeule! strigă Katerzina aruncîndu-şi privirea pe fereastră.
        M-am apropiat şi eu de geam şi am înlemnit. La poarta grădinii, fiu-meu stătea îmbrăcat cu nişte nădragi verzi, jerpeliţi, cu o monograma cusută cu fir gros, auriu pe fund. O gloată de băieţi, în jur de şaisprezece ani, îil înconjurau, nerăbdători să afle de unde se poate procura aşa ceva...
        — Cum ai reuşit? l-am întrebat pe Franta, după ce mi-am mai revenit.
        — M-a ajutat un prieten al meu de la muzeu — spuse cu mîndrie Franta. Dar spre seară trebuie să-i duc înapoi, pentru că dimineaţă, mîine, muzeul e deschis. E drept, habar n-am ai cui ar fi... Parcă ai unui grenadier din timpul imperiului austro-ungar, parcă ai unui soldat de-al lui Napoleon, dracu’ ştie..

În româneşte de ANATOL GHERMANSCHI

(Perpetuum comic ’86, pag. 234)