— Ei bine, cred că ar trebui să...
Atunci gazdele îi zic:
— O, chiar trebuie să plecaţi? Totuşi e încă foarte devreme!
Şi urmează un schimb de politeţi de-ţi e mai mare dragul.
Cred că cel mai trist caz de acest fel pe care îl cunosc a fost cel al bietului meu prieten, vicarul Melpomenus Jones — un tînăr atît de agreabil şi care avea doar douăzeci şi trei de ani! El pur şi simplu nu se putea despărţi de oameni. Era prea modest ca să spună o minciună prea plin de religiozitate ca să-şi dorească să pară lipsit de maniere. Ei bine, s-a întîmplat ca el să se ducă în vizită la nişte prieteni în prima după-amiază a vacanţei sale de vară. Următoarele şase săptămîni îi aparţineau în întregime — nu avea nimic de făcut. Stătu la taifas cîtăva vreme, bău două ceşti de ceai, apoi se pregăti pentru efort şi spuse pe neaşteptate:
— Ei bine, cred că ar trebui să...
Dar stăpîna casei zise:
— O, nu! Domnule Jones, chiar nu mai puteţi rămîne puţin?
Jones era întotdeauna sincer.
— Ba da, sigur că da, pot — ăăă — rămîne.
— Atunci vă rog să nu plecaţi.
Rămase. Bău unsprezece ceşti de ceai. Afară se întunecase. Se ridică din nou de pe scaun.
— Ei bine, acum — spuse el sfios — chiar că ar trebui să...
— Trebuie să plecaţi? întrebă doamna politicoasă. M-am gîndit că aţi fi putut rămîne la masă...
— Păi aş fi putut, zise Jones, ştiţi, dacă...
— Atunci vă rog să rămîneţi; sînt sigură că soţul meu va fi încîntat.
— E-n regulă, zise el cu o voce moale. O să rămîn — şi se aşeză din nou pe scaun, cu stomacul plin de ceai, într-o stare vrednică de milă.
Veni acasă şi soţul doamnei. Luară masa. Tot timpul mesei, Jones îşi făcu planul să plece la opt şi jumătate. Întreaga familie se întrebă dacă domnul Jones era tîmpit şi îmbufnat sau numai tîmpit.
După masă, doamna încercă „să-l facă să vorbească" şi îi arătă nişte fotografii. Îi arătă tot muzeul familiei, cîteva teancuri bune — fotografii ale unchiului domnului şi a soţiei sale şi ale fratelui, a mamei, a băieţelului lui, o fotografie extraordinar de interesantă a unui prieten de-al unchiului domnului în uniformă militară bengaleză, o fotografie nemaipomenit de reuşită a cîinelui partenerului de afaceri a bunicului şi una extraordinar de nereuşită, înfăţişîndu-l pe stăpînul casei în costum de drac la un bal-mascat.
La ora opt şi jumătate Jones privise şaptezeci şi una de fotografii. Mai erau încă vreo şaizeci şi nouă pe care nu le văzuse. Jones se ridică de pe scaun.
— Trebuie acum să vă spun noapte bună — se milogi el.
— Să ne spuneţi noapte bună? Păi e doar opt şi jumătate! Mai aveţi ceva de făcut?
— Nimic! admise el şi mormăi ceva în legătură cu o şedere de şase săptămîni, apoi rîse jenat.
Chiar atunci descoperiră că băieţelul favorit al familiei — un copilaş atît de zburdalnic — ascunsese pălăria domnului Jones, aşa încît tatăl spuse că trebuie să rămînă şi-l invită la o pipă şi la taclale. Tata fumă pipa şi-l lăsa pe Jones să vorbească. Clipă de clipă îşi promitea să acţioneze decisiv, dar nu putu. Apoi tata începu să fie foarte obosit de prezenţa lui Jones şi se frămîntă iar în cele din urmă spuse pe un ton de ironie poznaşă că Jones mai degrabă ar rămîne peste noapte la ei, i-ar putea oferi un pat improvizat. Jones îi interpretă greşit spusele şi îi mulţumi cu lacrimi în ochi, iar tata îi oferi patul din camera liberă şi-l înjură din toată inima.
După micul dejun din dimineaţa următoare, tata se duse la slujbă, în oraş, şi-l lăsă pe Jones jucîndu-se, adînc întristat, cu băieţelul. Îi dispăruse toată siguranţa de sine. Toată ziua s-a gîndit să plece, dar ideea i s-a înfipt în minte şi pur şi simplu nu a fost în stare. Cînd tata s-a întors acasă seara, a fost foarte surprins şi întristat, găsindu-l pe Jones tot acolo. Se gîndi să-i sugereze printr-o glumă să plece şi-i spuse că ar trebui să-l pună să plătească pentru găzduire. Nefericitul tînăr îl privi înnebunit o clipă, apoi îi strînse cu tărie mîna tatălui, îi plăti preţul de găzduire pentru o lună înainte, îşi pierdu cumpătul şi izbucni în lacrimi.
În zilele următoare fu prost-dispus şi neprietenos. Locuia, bineînţeles, în sufragerie, iar lipsa de aer şi de mişcare începură să-şi spună cuvîntul. Îşi petrecea timpul bînd ceai şi uitîndu-se la fotografii. Privea ore în şir fotografiile prietenului unchiului tatei în uniforma sa bengaleză — vorbindu-i, iar cîteodată înjurîndu-l amarnic.
În mod evident, mintea lui o lua razna.
În cele din urmă veni şi prăbuşirea. Îl duseră în dormitorul de sus, într-un violent acces de delir însoţit de febră. Boala care a urmat a fost groaznică. Nu mai recunoştea pe nimeni, nici măcar pe prietenul unchiului tatei în uniforma lui bengaleză. Cîteodată se ridica din pat şi ţipa:
— Ei bine, cred că ar trebui să... Apoi se prăbuşea la loc pe pernă, cu un oribil hohot de rîs. Apoi, din nou se scula şi striga:
— Încă o ceaşcă de ceai şi mai multe fotografii! Mai multe fotografii!
În sfîrşit, după o lună de agonie îşi dădu duhul, în ultima zi a concediului său. Se spune că atunci cînd i-a sosit clipa, s-a ridicat din pat cu chipul inundat de un fermecător zîmbet de încredere şi zise:
— Ei bine, îngerii mă cheamă; mă tem că trebuie cu-adevărat să plec. Bună seara!
Şi sufletul său îşi părăsi închisoarea lumească, la fel precum sare o pisică un gard.
În româneşte de RADU SĂNDULESCU
(Perpetuum comic ’86, pag. 220)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu