Voi nu ştiţi un cîntec pe care-l ascult, în noaptea de beznă şi fulgere grele,
îl zornăie-n lanţuri şi joacă-n tumult
pe cîmpuri de lavă, cortegii de stele.
Mă-nchid fără teamă, în vechiu-mi castel
şi-aştept ora gravă să bată-n pendulă,
se-aude destinul cu pas de patrulă
strîngîndu-mă-n vrajă, încet, ca-n inel.
O, nimeni nu ştie că eu-s fantomă
trăind printre oameni, cu-n scop diavolesc.
Cînd singur cu mine, în taină rînjesc
vrăjmaşii oftează şi intră în comă.
Cu viaţa, sfidînd-o, mă-ncaier la trîntă
şi trec peste hăuri cu pasul constant,
măsor veşnicia în unghi de sextant,
de-aceea strigoii şi ielele-mi cîntă.
De nimeni în ceruri sau iad, nu m-aş teme
căci sînt fiul nopţii, ursit de stihii,
dar sînt robul Terei, prin trei mari blesteme:
fumez, sforăi noaptea, şi am nostalgii!
1946
(Perpetuum comic ’86, pag. 15)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu