Răzbunarea

        Ginel Burduşan, mic funcţionar la primărie, intră, cu un aer important, pieptul, atît cît îi permitea burta, scos înainte, pasul apăsat, privirea uşor dispreţuitoare etc. în cel mai luxos local din oraş, „Mărul de aur". Trecu pe lîngă cîţiva cunoscuţi, unii chiar colegi, evident, de rang mai mic, făcîndu-se că nu-i vede, dăruind, în schimb, saluturi generoase, însoţite de un zîmbet mieros, tuturor celor situaţi pe o treaptă superioară din punct de vedere ierarhic sau celor de care consideră că va avea nevoie, în viitorul apropiat, dar şi în perspectivă, dacă ar fi doar să evaluăm pupătura tandră depusă pe mînuţa domnişoarei Ginette, odrasla tovarăşului Totoiu, în vîrstă de numai şase anişori. Încetineşte pasul de cîteva ori dar cum nimeni nu-l invita se îndreaptă oftînd în sine spre una din puţinele mese libere, situată destul de departe de ringul de dans. Un ospătar, cu mustaţă subţire şi freză „Valentino", încearcă să-i ia uriaşa sacoşă pe care o poartă cu mare grijă şi să o ducă la garderobă. Burduşan se înroşi tot, ochii i se bulbucă şi cu glas ascuţit, pe alocuri semănînd cu un guiţat, revarsă asupra bietului om, care vroise să fie drăguţ, respectînd totodată şi rigorile firmei, un debit verbal care-l aducea în pragul infarctului.
        — Tu de cînd lucrezi aici, mă? Nu mă cunoşti, ai? Las’ că te’aranjez eu! Rămîi fără servici! La turnătorie să te duci, că dacă minte n-ai zdravăn eşti. Cheamă şefu’ de sală, da repede... Şi’nchide gura că faci praf!
        Ospătarul o rupe la fugă. Burduşan fu mulţumit, a reuşit să atragă atenţia consumatorilor asupra autoritarei sale persoane, nu se trădase însă, rămînînd încruntat şi ferm. Şeful de sală se apropie, cu un zîmbet profesional, salutîndu-l cu „să trăiţi!" pe Ginel, care caută să adopte o ţinută cît mai demnă.
        — Băieţică, tu ştii ce am eu în sacoşa asta?
         „Băieţică", om trecut bine de cincizeci de ani, dă semne evidente de sufocare.
        — Păi... ăla... aia... cu care... ştiu...
        — Ce?
        — Aăă...
        — Zi-i pe nume!
        Bietul om trage aer în piept, bagă capul între umeri, ca pentru a atenua o lovitură, şi rosti încet:
        — Turtoiu, tovarăşu’ Burduşan, turtoiu...
        Burauşan se ridică, întinse mîinile ca pentru a-l strînge de gît, dar în ultima clipă renunţă prăbuşindu-se pe scaun. „Turtoiul", de fapt un amplificator de voce portativ, este fericirea vieţii lui. Cu el îşi îndeplineşte vocaţia de activist obştesc. La muncă patriotică, urcat pe cîte o grămadă de moloz, pe un butoi, o ladă sau pe ce se nimereşte, cu mîna stîngă în şold, dreapta ţinînd turtoiul în dreptul gurii, cam ca o cîntăreaţă „leche micro", crăcănat, cît permite postamentul, cu pieptul bombat, dă indicaţii, recită versuri care îndeamnă oamenii la muncă, a încercat chiar să şi cînte, a făcut în acest sens exerciţii singur în pădure dar la „Brigada noastră, ea va sfredeli tunelul" i se frînge vocea, aşa că renunţase.
         „Turtoiul" îl folosea şi în multe alte ocazii, chiar şi la meciuri, unde dirija cu elan galeria, din tribuna oficială, unde i se dăduse un loc destul de prost, în spatele unuia din stîlpii care sprijineau copertina, astfel că nu vedea decît jumătate din suprafaţa de joc. Nu era nici o pagubă căci, oricum, era mai mult cu ochii la şefii locali, să vadă dacă îi apreciază eforturile. Cînd se marca, evident de către echipa mult-iubită, îşi lingea buzele, ştia figura asta de la un fotograf, se adresa liderilor cu un zîmbet profesional, „Pentru dumneavoastră, pentru dumneavoastră...", după care începea să urle în „turtoi", ca un crainic sud-american, „goooooool, gooooool, gol, gol, gol", iar apoi o lua cu binecunoscutul „Hei, hei, hei, călare pe ei!" pînă i se făcea rău şi era stropit cu apă minerală.
        — „Turtoi", ai? „Turtoi", mîrîi printre dinţi către şeful de sală.
        — Nu tovarăşu’, să trăiţi! Nuuu... ăla...
        — Amplificator de voce portativ, lichea ordinară! Obiect înregistrat, care nu poate sta la garderobă, deşteptule! Sau o servietă cu documente secrete, sau ăsta e tot aia!
        — E, să trăiţi. E!
        — Asta e o armă. O armă, mă!
        L-ar mai fi prelucrat dar o zări intrînd în restaurant pe Ionela Raflan, o domnişoară cam veştejită de la registratură, cu mers de raţă, buze groase, umbrite de o mustaţă destul de deasă, picioare subţiri, dar păroase, neajunsuri estompate în ochii lui Ginel de faptul că era poeta urbei şi, pe deasupra, avea o voce puternică, de bariton. O invitase pentru a-i propune să-i compună nişte versuri menite să-l sprijine într-o campanie pe care intenţiona să o declanşeze în Piaţa de miercuri, împotriva leliţelor care nu vroiau deloc să scadă preţul la roşii. Ionela era singura care putea să pronunţe cuvîntuţ „turtoi" fără să-i provoace crize. În momentele de tandreţe, rare, după cîte o acţiune reuşită, îl mîngîia pe obraz, nu trecuseră niciodată mai departe, şi îl alinta cu glas baritonal: „Turtoiul meu, turtoiul meu...". El surîdea, îi lua tandru mîna grăsuţă, pe care depunea un sărut respectuos.
        — Valea, nenorocitule!
        — Cu ce vă servim?
        — Adă ce vrei tu, băieţică. Hai, nu ţi-ai luat viteză?
         „Băieţică" dispăru ca un profesionist în timp ce Burduşan, radios, o invita pe poetă să ia loc, între ei nerămînînd decît „turtoiul", pe care Ionela îl mîngîie cu drag.
        Nici nu apucă bine să-i expună motivul convocării că şeful de sală sosi cu două sonde în care, se vedea de la o poştă, amestecase licori din cele mai apetisante.
        — Tovarăşe Burduşan, vă rugăm să permiteţi ca, în numele casei, să vă oferim această nouă specialitate, realizată din băuturi indigene.
        Burduşan asta aştepta, îl bătu uşor pe spate, omul se îndoise la nouăzeci de grade, şi făcu, plictisit, gestul de acceptare. Orientat, „băieţică" îi şopti, în timp ce îl servea, ca la carte, prin dreapta:
        — Am „scăpat" şi nişte vischi, d’ăla, cu cal...
        — Bine, bine... Cum îi zice la specialitatea asta?
        — N-am botezat-o încă, vă rugăm...
        O să-i găsim un nume.
        Nici nu rămaseră bine singuri şi Ginel, gîlc, dădu sonda pe gît, băutura era rece, gustoasă şi pe deasupra nu costa nimic, după care rîgîi discret. Ionela gustă un strop, apoi începu să-i improvizeze la ureche:
        — Leliţă cu părul creţ/ Nu mai da cu suprapreţ!
        — Aşa, aşa!
        — Foaie verde de podbal/ Noi avem mercurial!
        — Genial, genial!
        — Tovarăşi ce cumpăraţi/ Nu vă lăsaţi speculaţi/ Pe producători înfieraţi!
        Ginel simţi că-l ia cu călduri, încercă să se ridice dar picioarele erau ca două macaroane fierte, mintea însă îi lucra din ce în ce mai repede. Puse mîna pe „turtoi" şi cu toată împotrivirea Ionelei îl duse la gură. Cuvintele sale bubuiră în local ca un tunet, erau versurile preferate, cu care, duminica, scotea oamenii la măturat:
        — La ritmul vieţii viu, ardent/ Acum răspund şi eu prezent!
        Orchestra atacă un rock îndrăcit, dar Ginel nu se lăsă intimidat şi începu să chiuie, ca la nuntă!
        — Uiuiuuu! Leliţă cu părul creţ/ Nu mai da cu suprapreţ! Măi.
        Urmă un solo de baterie, după care şeful orchestrei anunţă:
        — Tovarăşi, vă reamintim că în local cîntatul este intezis!
        — Eu nu cînt! Recit! Versuri! Poeta noastră!
        Ionela încercă să fugă dar Ginel o prinse de mînă.
        — Vivat poezia!
        Tovarăşul Totoiu, indignat, îl chemă pe şeful de sală, dîndu-i mînă liberă să ia măsuri. Acesta atît aştepta. La un semn, ospătarul cu mustaţă subţire şi freză „Valentino", însoţit de doi colegi, căliţi în încercări similare, se repeziră la Ginel Burduşan, îl umflară, cu „turtoi" cu tot, şi îl depuseră în spatele localului, pe un tomberon, neuitînd să-i înfunde pe cap, în chip de coif, preţiosul instrument. Ionela Raflan trecu discret la o altă masă unde doi profesori de literatură dezbăteau un subiect interesant. Tovarăşu Totoiu îi făcu semn şefului de sală că e în regulă, apoi îl întrebă direct:
        — Auzi? Ce dracu’ i-aţi dat să bea?
        — Un produs nou, specialitatea casei. „Cockteil Turtoi", aşa se numeşte... şi „băieţică" zîmbi discret...

(Perpetuum comic ’86, pag. 48)