Simultanele de şah

        Toamna în staţiunile de munte nu e prea plăcut. Aproape în fiecare zi plouă iar cînd e timp frumos nu-ţi vine să te aventurezi prea departe în excursii, căci nu ştii niciodată de unde apare vreun nor care te ameninţă şi-ţi strică toată buna dispoziţie. Totuşi la Sovata e altceva. Chiar dacă nu poţi face baie în saramura lacului Ursu, minunatele piscine din subsolurile hotelurilor celor mai moderne pot fi la fel de ademenitoare şi de eficiente. Iar după masa, cînd tratamentele au încetat, n-ai decît să înlocuieşti programul de excursii prin pădurile din împrejurimi cu altul, de club — e adevărat, cu mişcare fizică mult mai redusă dar cu satisfacţii intelectuale mult mai pronunţate — şi astfel nu resimţi lipsa de antren.
        Iată, bunăoară, în săptămînă aceasta, fără excepţie, toţi pasionaţii şahului — şi nu numai ei — au asaltat pur şi simplu incinta clubului, atraşi de spectaculoasele partide pe care le conducea cu brio un adevărat maestru al acestui sport de inteligenţă. — „E doctorul Trăilescu" şopteau unii, admirativ. — „Marele maestru îşi petrece concediul aici; trebuie neapărat să profităm de ocazie!" Şi, ca profitul să fie cît mai substanţial, responsabilul clubului, la sugestia şahiştilor amatori din staţiune, s-a apropiat într-o zi, cu sfială, de campionul nostru de şah, îndrăznind propunerea:
        — Stimate maestre, mulţi dintre oamenii muncii aflaţi la tratament şi la odihnă aici, în staţiune, şi-au exprimat dorinţa de a putea juca o partidă cu dumneavoastră...
        — Oho! a exclamat cu o anumită emfază celebrul jucător de şah. Vor cu toţii să-l vadă măcar odată înfrînt pe doctorul Trăilescu?! Ei bine, n-am să le fac plăcerea asta. Am ambiţia să nu pierd nici o partidă pe toată durata vacanţei! În fiecare zi la ora cinci după masa, la club în faţa a douăzeci şi cinci de mese. E bine aşa?
        — Minunat! a izbucnit responsabilul clubului, gata-gata să dea drumul din gîtlej unei adevărate chiuituri, în semn de izbîndă.

        Încă în aceeaşi seară, toate aleele au fost împînzite cu afişe care anunţau simultanele de şah acordate de marele maestru internaţional, doctorul Trăilescu, în fiecare după masă, la clubul staţiunii. Iar crainicul programelor locale de radioficare, mai grijuliu, a ţinut în mod deosebit să adaoge: „— Reţineţi locuri din timp. Sînt numai douăzeci şi cinci de mese!"
        Sfatul a fost urmat, se-nţelege, şi a doua zi, cu o jumătate de oră mai devreme, toate mesele programate să intre în concurs, erau ocupate. Campionul a venit cu cinci minute înainte de ora fixată, s-a înclinat uşor în faţa partenerilor care l-au aplaudat, apoi grăbit şi chiar oarecum neglijent, a făcut mutarea de deschidere la prima masă. A trecut imediat la a doua, la a treia şi aşa mai departe...
        După trei ore şi jumătate, adică exact în timp util pentru ca oamenii să nu piardă cina la restaurante, simultanul din prima zi s-a încheiat cu un rezultat pe cît de aşteptat pe atît de lamentabil totuşi pentru cei ce ţinuseră să-l înfrunte pe maestru: nu obţinuseră nici măcar o remiză.
        În ziua următoare simultanul a fost programat la ora patru după masă, pentru ca participanţii să aibă timp suficient de gîndire, să nu intre în criză de timp din cauza cinei, iar combatanţii se înfăţişaseră iarăşi cu mai bine de o jumătate de oră mai devreme, pe poziţie. Doctorul Trăilescu a venit, la fel, în ultima clipă; i-a privit pe adversari cu o notă de jenată superioritate şi a dat startul în noua rundă. Finalul a fost iarăşi dezolant. Marele maestru a cîştigat la toate mesele.

        Admiraţia tuturor celor aflaţi în staţiune era fără de margini. Cînd maestrul apărea pe stradă, zeci de pălării se ridicau respectuos, salutîndu-l de la distanţă; dacă intra cumva în vreo cofetărie, imediat lumea se dădea la o parte, lăsîndu-i întîietatea: „— Vă rog, maestre, poftiţi!" „— Serviţi-l pe maestrul; nu-l lăsaţi să aştepte!" La fel se întîmpla în prăvălii, la farmacie, ca să nu mai vorbim de piscină, unde zeci de bărbaţi îl înconjurau copleşindu-l cu întrebări, care mai de care mai năstruşnice:
        — E adevărat că ilustrul Capablanca era chel?
        — Băiatul ăsta, Gheorghidiu, e chiar atît de talentat?
        — Dacă aţi juca cu Boby Fischer, aţi prefera negrele?
        Ei, dar cîte şi mai cîte întrebări! Pentru toate însă, doctorul Trăilescu avea răspunsul prompt, parca dinainte pregătit, foarte exact şi întotdeauna autoritar. Se vedea cît de colo că nu suporta contraziceri în materie. Iar interlocutorii lui erau, bine-nţeles, copleşiţi de-a dreptul.

        Simultanele de şah au continuat cinci zile, timp în care maestrul Trăilescu n-a pierdut nici o partidă. Chiar şi în faţa unor amatori, ca să nu spun ageamii, era totuşi o performanţă. Dar, asta nu jignea pe nimeni. Ba dimpotrivă. Nefiind deloc umilitor să pierzi în faţa unui as, spuneau ei, compania lui te onorează. Astfel s-a întîmplat că, pe nesimţite, celebritatea internaţională a marelui maestru s-a completat cu una nouă, aceea de vedetă locală, a staţiunii Sovata. În ce consta ea? În mai nimic. Atîta doar, că nu mai exista nici un suflet de om, în concediu la Sovata în acea perioadă, care să nu-l cunoască pe doctorul Trăilescu, să nu-l salute ceremonios şi să nu caute a-i adresa măcar cîteva cuvinte, ba mai mult, unii au îndrăznit chiar să-l solicite pentru a interveni pe ici-pe-colo, profitînd de autoritatea ce-o avea, pentru rezolvarea unor probleme legate de neajunsurile zilnice. Iar modul cum a înţeles campionul nostru să răspundă acestor solicitări a fost cu totul impresionant.
        A început să intre prin birourile staţiunii şi să ridice tonul ameninţător. Ba pentru că la vila Ciocîrlia nu curgea apa caldă de două zile, ba pentru că asistenta de la masajul subacvatic flirtează tot timpul cu cîte cineva uitînd de bolnavii veniţi pentru tratament; ba pentru că la cantină se fură din porţii...
        — Nu fură nimeni! a răspuns răstit chelnerul, cînd doctorul Trăilescu l-a apostrofat cu violenţă. Ne jigniţi pe degeaba. Aici nu se fură!
        — Ia vino cu mine la cîntar.
        Doctorul Trăilescu a luat farfuria cu micul dejun de la masa la care se aşezase şi a pornit prompt spre bucătărie, urmat de chelnerul ce pufăia nervos, ca un samovar.
        Responsabilul s-a înfăţişat numaidecît şi cu toţii s-au postat în faţa cîntarului.
        — Cît trebuie să aibă porţia de salam? a întrebat doctorul Trăilescu.
        — Şaptezeci şi cinci de grame.
        — Şi cît are?
        — Şaptezeci...
        — Apoi vezi?!
        — Poate pe altă farfurie să fie cu cinci grame mai mult. Bucătarul nu taie ca o maşină, încearcă o scuză responsabilul, dar doctorul Trăilescu i-o retează dispreţuitor:
        — Nu?! Să ştii că bănuiam...

        Ei, dar incidentul a luat proporţii, fiind transmis din gură în gură, astfel că pînă seara toată staţiunea a aflat de scandalul monstru pe care l-a trîntit maestrul la restaurant, drept care administraţia i-a concediat pe toţi cei vinovaţi de lipsă la gramaj. Ei, bine, acum doctorul Trăilescu avea altă faimă. „— Bine faci, dom’le! Cineva trebuie să le vină de hac ăstora!" îi zise în faţa chioşcului de răcoritoare un bătrînel care începuse să-şi agite bastonul. Iar maestrul şi-a asumat şi această victorie, bătîndu-l condescendent pe umăr: „ — Nici o grijă, nene. Fac eu ordine şi-aici, ca pe tabla de şah!"
        Dar, într-o zi, pe cînd doctorul Trăilescu îşi savura triumful total în staţiune, la una din mese apăru un jucător nou, pe care nu-l mai văzuse pînă atunci în jurul său. Desigur unul nou sosit în staţiune, îşi spuse maestrul care începuse să-şi cunoască deja adversarii. Şi, neacordîndu-i nici un fel de atenţie, demară simultanul. După cîteva mişcări însă, marele campion luă seama că la tabla din faţa noului venit, lucrurile se cam încurcaseră şi că era nevoie să se concentreze mai mult. Omul ştia parcă să lege altfel piesele între ele aşa încît la masa lui începu să zăbovească, fiind solicitat să se concentreze cu toată seriozitatea. Numai că aceasta duse la o anume criză de timp în faţa celorlalţi, de la celelalte mese, ceea ce îl irită la-nceput apoi îl enervă de-a binelea şi, spre surprinderea generală, maestrul Trăilescu pierdu în acea seară pentru prima dată, în faţa necunoscutului, făcînd încă alte opt remize cu alţi combatanţi cărora în celelalte zile nu le îngăduie nici măcar să răsufle ca lumea.

        Dezastrul acesta i se păru de-a dreptul insuportabil, dar numaidecît îşi spuse că nu trebuia să se arate afectat, ba dimpotrivă, era la mijloc o chestiune de psihologie, aşa încît strîngînd mîna învingătorului i se adresă cu vădită generozitate.
        — Ce mai, domnule, joci bine. Mă bucur că am, în sfîrşit, un adversar. Apoi, adresîndu-se celor care-l înconjuraseră, adăugă: Simultanul de mîine se anulează. Am de susţinut o revanşă cu dumnealui. Să ne-ntîlnim, bunăoară, înainte de masă. De acord?
        — De acord, primi necunoscutul şi încheindu-şi modest haina la toţi nasturii, părăsi clubul.
        Vestea că maestrul pierduse o partidă, făcu repede înconjurul staţiunii, ca o anecdotă bună şi cîteva zeci de inşi se anunţară dispuşi să urmărească a doua zi revanşa.
        La club, responsabilul pregătise o tablă de perete pe care o instală în hol şi pe care înscria toate mutările partidei, căci nu era loc pentru toată lumea în sala unde se juca... partida sezonului.
        Două ore a durat înfruntarea celor doi. Partidă mocnită, strînsă, plină de capcane întinse cînd de-o parte cînd de cealaltă şi în cele din urmă, doctorul Trăilescu se recunoscu învins.
        — Ei, nu! se-nfoiase el în pene. Asta le-ntrece pe toate. Nu ştiu ce am că nu mă pot concentra. Dar, trebuie neapărat să fii de acord să mai jucăm o partidă.
        — Cu plăcere, răspunse celălalt, şi lupta începu din nou.

        Dar, doctorul Trăilescu pierdu şi a doua şi a treia apoi a patra partidă, pierzînd cu această ocazie şi prînzul şi cina la cantină. Cînd, în sfîrşit, recunoscîndu-se definitiv învins, se ridică de la masă, în faţa tuturor spectatorilor, întinse mîna redutabilului său adversar, păstrîndu-şi încă aerul de superioritate pe care şi-l afişează deobicei vedetele în zilele lor proaste.
        — Ce să zic, joci tare! Astăzi m-ai pus la respect fără drept de apel. Se întîmplă. Oricum însă, dă-mi voie să ştiu şi eu cu cine am avut onoarea. Cine mi-a furat gloria pe ziua de azi?!
        Necunoscutul se ridică şi el, calm, uşor obosit însă, şi privindu-l pe doctorul Trăilescu dintr-o parte, îi întinse la rîndul său mîna, recomandîndu-se:
        — Doctorul Trăilescu, mare maestru internaţional.
        La auzul acestei fraze, toţi cei de faţă îngheţară. Apoi, un soi de rumoare făcu să vibreze aerul împrejur. Cum trebuia înţeleasă scena aceasta?
        Cel care dominase o săptămînă încheiată toată staţiunea, îşi reveni însă primul.
        — E bună, domnule! Am reţinut gluma.
        — Dar nu e nici o glumă. Pot să-ţi arăt legitimaţia. Şi brevetul de maestru internaţional... Chiar aş fi curios să-l văd şi pe al dumitale. Nu ştiam că există doi oameni cu aceeaşi identitate înscrişi în competiţiile şahistice...
        Şi, spunînd acestea, dădu să-şi scoată portofelul, dar adversarul trase o înjurătură birjerească şi întorcîndu-i brusc spatele, părăsi sala lăsînd în urma sa o stupoare generală.

        Toată seara nimeni nu discută despre altceva în Sovata decît despre... incidentul de la club, fiecare punîndu-şi legitima întrebare: „— De fapt, care este adevăratul doctor Trăilescu?..."
        A doua zi însă, nimeni nu-l mai văzu apărînd de nicăieri pe campionul de-o săptămînă al staţiunii, dar nici pe celălalt, care dispăruse tot atît de pe neaşteptate precum şi apăruse. Atunci, un pişicher de la birourile de cazare avu ideea să caute numele lor în registrul noilor sosiţi în staţiune. Spre surprinderea generală, niciunde nu figura numele doctorului Trăilescu. Ambiţios, trecu la investigarea particularilor. Rezultatul fu acelaşi. Iar stupoarea şi deruta generală a şahiştilor creştea odată cu indignarea lor, nerecunoscînd a fi victimele unei farse teribile. Iar, ca să pună, cum se zice, capac la toate, un puşti veni cu Sportul în mînă, citind cu voce tare la club, ca să fie auzit de către toţi acei ce trebuiau să audă: „— După patru zile, în turneul marilor maeştri de la Lubliana, reprezentantul ţării noastre, marele maestru Trăilescu ocupă locul al treilea cu cinci puncte. Mîine îl va întîlni pe campionul sovietic Victor Samurgian, avînd deschiderea cu albele..."
        Din ziua aceea, restul concediului petrecut la Sovata n-a mai avut nici un chichirez. Mai ales c-a început să plouă cu găleata în fiecare zi cîte două ore.

(Perpetuum comic ’86, pag. 108)