(Perpetuum comic ’88, pag. 166)
Se afișează postările cu eticheta Silvan. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Silvan. Afișați toate postările
Cum să ne petrecem în mod plăcut orele de muncă
Unii oameni se află în situaţia neplăcută de a nu şti ce să mai facă în timpul afectat muncii.
Este adevărat că unii încearcă să şi-l facă mai variat prin plimbări într-un dute-vino. Alţii sparg monotonia obişnuinţei prin interminabile discuţii ale evenimentelor sportive.
Sînt şi locuri unde momentele recreative se îmbină cu specializările în domeniul... cafelei sau servirea gustărilor. În alte instituţii, tagma feminină uzează cu succes de estetica cosmetică, iar cele lipsite de talent şi fantezie, pur şi simplu, croşetează.
Toate aceste preocupări diverse suferă, totuşi, de o lipsă comună. Îndepărtează pe cei în cauză de colectivitate. De s-ar putea depăşi această deficienţă şi ar fi posibil ca într-un timp anume dat, fiecare lucrător să fie preocupat de aceeaşi activitate, să zicem executarea manichiurei în colectiv, aceasta ar fi un cîştig pentru societate. Din păcate, acest lucru pare a fi irealizabil, tocmai datorită unor persoane refractare simţului de organizare. Cu siguranţă că în cazul introducerii obligativităţii executării manichiurei, în mod organizat, în timpul orelor de lucru, mulţi s-ar găsi ca în timpul consacrat acestei activităţi să facă altceva. Ar face cafele ar jumuli găini sau, de ce nu, ar întocmi planuri de bătaie pentru viitorul campionat de şah, orăşenesc.
Precis că acesta este şi motivul pentru care unele direcţii nu sprijină introducerea manichiurei în diferite birouri, sau impunerea jocului de şah la diferite servicii. Mulţi ar cere să fie absolviţi, prezentînd chiar certificate medicale drept dovadă că nu sînt apţi pentru astfel de activităţi.
Aceeaşi reacţie s-ar produce şi în cazul în care, în timpul serviciului, ar fi programate discuţii obligatorii cu caracter sportiv. Iniţiativa s-ar lovi de o puternică rezistenţă. Argumentul principal ar fi că sarcinile, ca şi exigenţele producţiei au crescut şi, deci, timpul de lucru nu le permite aşa ceva.
Sînt sigur că procentul real al partidelor de şah susţinute în timpul producţiei, nu sînt cunoscute forurilor competente. Astfel că, eventualii campioni rămîn total necunoscuţi. În schimb se află doar nişte fapte generale, şi anume, că mai sînt unii — care datorită multiplelor preocupări, sau, mai bine zis, organizării necorespunzătoare a muncii, nu sînt în stare să-şi petreacă, în mod plăcut, timpul de lucru. În astfel de dificultăţi, trecătoare, deocamdată nu le putem oferi un leac universal. Poate, cu timpul, progresele înregistrate de omenire, vor aduce şi în această direcţie rezultatele dorite. Ori se va ajunge la generalizarea muncii conştiincioase, ori vor fi incluse în rezultatele muncii şi partidele de şah...
În momentul de faţă, nu ne putem preocupa decît de pretenţiile unor anumiţi indivizi, întrucît propunerile şi sugestiile noastre n-au şanse să devină colective, pentru simplul motiv că societatea noastră ca urmare a unor idei bine concepute, ţine morţiş la nişte reguli de conduită în muncă.
De pe urma unor astfel de idei, se ştie că, pe diferite şantiere, trebuie să se desfăşoare o susţinută activitate de construcţie. O astfel de concepţie rigidă este, de fapt, o veche tradiţie a societăţii noastre, încă de pe vremea cînd orice constructor, ce se dovedea a fi numai un suporter, nu şi un participant, era pus pe liber.
După cum am putut constata, pe viu, pe unele şantiere, astfel de rămăşiţe ale trecutului au fost învinse. Chiar şi cei care întîmplător sînt uneori, martorii oculari ai unor scene inedite. Pe un şantier, unul lucrează şl cinci se uită. Trebuie să recunoaştem că situaţia este destul de neplăcută, întrucît susţinătorii ajung să se plictisească, să-şi piardă entuziasmul, de atîta inerţie. Conducerea şantierului ar trebui să asigure celor cinci privitori petrecerea timpului de muncă în mod plăcut şi atractiv. După părerea mea, este o mare greşeală să laşi nişte oameni să privească, stînd degeaba ore întregi. Este poate, tot atît de obositor, dacă nu chiar mai obositor, decît atunci cînd ai lucra. Iată de ce şi în acest caz, se pune problema importantă: cum s-ar putea, totuşi, petrece timpul de muncă, în mod plăcut şi atractiv?
Şi colecţionarii de timbre ar putea iniţia nişte schimburi valoroase, iar valoarea acestora ar creşte deoarece societatea nu cere, din partea oamenilor muncii, asemenea îndeletniciri, pe gratis.
Chiar şi odihna este mai plăcută în timpul orelor de lucru. Paznicii pot să confirme ce repede îi apucă somnul şi, mai ales, cît de plăcut este să dormi în timpul serviciului. Una este să dormi plătit şi cu totul altceva să dormi în timpul consacrat somnului.
S-a constatat, de asemenea, că şi mîncarea este mai gustoasă la locul de muncă. Bucata devine mai apetisantă atunci cînd este îmbucată pe furiş. Este o adevărată plăcere ca individul să devoreze salamul, slănina sau brînza, ca pe un dar secret dat de societate. O astfel de gustare capătă valoarea unei delicatese. Chiar şi medicii au început să descopere efectele binefăcătoare ale alimentelor consumate la serviciu. Cunosc un caz în care un cetăţean, din lipsa apetitului, a slăbit într-atît încît părea irecuperabil. Un medic modern i-a prescris un regim alimentar adecvat, cu condiţia ca acesta să fie consumat numai în timpul lucrului, adică pe ascuns! N-au trecut nici două luni şi respectivul s-a înzdrăvenit. Concluzia: mîncarea în timpul serviciului, face minuni.
Cele arătate demonstrează clar că, multe persoane ştiu să folosească timpul de muncă în mod plăcut şi util.
Este adevărat că aceste rezultate sînt încă limitate, ca urmare a faptului că şi cele mai reuşite încercări novatoare au eşuat datorită tradiţionalismului organizatorilor sau majorităţii lucrătorilor care au ripostat în faţa unor astfel de iniţiative reconfortante. Aceştia, încă mai susţin că munca trebuie retribuită...
În româneşte de LUCIA ILLES
(Perpetuum comic ’85, pag. 178)
I se spunea Tilică
Un teritoriu al surprizelor, desigur delectabile, acesta este scrisul lui Nicolae Tăutu. Fiecare propoziţie se încheie într-un fel neaşteptat. „Poetul despre care vă povestesc — zice el într-un loc, cu inexplicabilă tristeţe —, nu mai este printre noi. A devenit critic dramatic." Sau, cu acelaşi aer sfătos simulat: „Era prin anii cînd poeţii mai erau solicitaţi să citească versuri la televiziune. Astăzi citesc numai actorii şi, sincer vă mărturisesc, mă mir din care cauză, deoarece poeţii citeau la fel de prost". Există aici material inepuizabil pentru o antologie neasemuită. O antologie care însă întîrzie, nu i-a sosit vremea.
Nicolae Tăutu a trecut în legendă. Volumele publicate cuprind doar un fragment din creaţia sa — îndeosebi opera poetică —, în timp ce o parte masivă a fost răspîndită de autor în periodice, unde zăboveşte şi azi, iar, în fine, o altă componentă, poate cea mai prolifică, păstrată oral, circulă neîncetat în rîndul generaţiilor succesive de cititori, se mai şi amplifică pe ici-colo, conform mecanismului specific de propagare a miturilor.
Nu încape dubiu că Nicolae Tăutu este înainte de toate poet. Amprenta lirismului marchează şi întreaga sa proză, dramaturgia, ca şi publicistica. Orice ar scrie, Tăutu e poet. Dar cu tot atîta dreptate se poate afirma că, în oarecare dintre genuri sau specii literare s-ar fi manifestat, umorul nu s-a desminţit. Tăutu poetul şi Tăutu umoristul sînt de nedespărţit. Abia ieşit din adolescenţă, el scria, într-o gingaşă tabletă: „Primăvara avea ochii negri şi plete negre, semăna cu Adelina. Dacă primăvara din noapte ar avea număr (matricol) la mînecă, ea s-ar chema Adelina. Dar primăvara n-are voie să intre în liceu, a interzis-o direcţiunea". Aici predomină elementul afectiv. Dar iată, din aceeaşi epocă, o mostră acidă: „Directorul liceului unde am învăţat să fumez, era duşmanul gălăgiei şi al absenţelor nemotivate. Om bun şi cu frică de inspectorat, era spaima celor mici dintr-a-ntîia. Era nervos şi necăsătorit. Cum se enerva, cum deveneai numaidecît bou..."
În rîndurile ce urmează ne vom mărgini să-l prezentăm, mai cu seamă, pe umorist, dar şi în acest subiect extrem de vast ne vom mulţumi cu o imagine parţială, simple detalii.
Aparenţa bonomă a scrierilor umoristice ale lui Nicolae Tăutu este înşelătoare. Autorul acesta este un moralist intransigent. Pana lui a fost necruţătoare şi s-a îndreptat consecvent împotriva asupritorilor, a îmbuibaţilor din vremurile trecute, i-a înfierat pe profitorii de război, pe care i-a numit „californieni", aluzie la febra aurului din America începutului de veac. „Am văzut — scria el într-una din însemnările sale — un domn elegant coborînd dintr-un Mercedes. La coborîre s-a împiedicat de un căţel speriat, flămînd. Pantoful din piciorul intelectual al domnului l-a lovit în cap, cu dexteritate de fotbalist. Căţeluşul s-a aşternut, puf, la picioare, cu un bujor de sînge pe cearceaful blănii sale. Aceasta s-a întîmplat în pulberea de aur a unei după-amieze de august. În aceeaşi zi am văzut un copil ce vindea ziare pe stradă. Plin de praf, puştiul a scos din buzunar o bucată de pîine cît o lună în eclipsă, mică cît creierul domnului ce cobora din Mercedes. Un cîine alungat a venit lîngă prînzul sărac al micului vînzător de ziare... Aceasta e povestea mea şi las sublinierile morale la conştiinţa şi la inima fiecăruia dintre d-voastră".
Cam tot de pe atunci datează şi un mic reportaj, cu remarcabile calităţi corozive:
„Titişor, ce bine arăţi, te-ai şi îngrăşat, băiatule, să nu-ţi fie de deochi. Titişor, băiatul, se mişcă fericit, cu cele 100 de kg ale sale:
— Lucy, serveşti o prăjitură?
— Lasă măi Titişor, de ce să mai cheltuieşti? Cu banii ăştia mai bine mi-ai cumpăra o vulpe argintie... (Titişor e proprietarul mai multor fabrici, al căror număr l-a şi uitat).
La o masă, alături, doi tineri se sfătuiesc:
— Măi, nu aprinde ţigara, să ştii că ăsta e profesor.
— Nu e profesor, măi Nicule, n-ai văzut ce bani are!"
Vedem un întreg tablou social redat printr-o singură trăsătură. Nici cuconetul epocii nu e tratat cu mai multe menajamente. Într-o notiţă intitulată semnificativ „Lux, lux, lux", citim: „Doamna ascunsă în şapte vulpi nevinovate şi parfumate, sfidează buna cuviinţă a cetăţenilor. Pentru ce se îmbracă doamna? Numai pentru a stîrni invidie. Şapte capete de vulpi înlocuiesc capul doamnei".
Cu mijloacele satirei, Nicolae Tăutu îşi aducea astfel prinosul la lupta forţelor patriotice care, atunci, cu patru decenii în urmă, pregăteau răsturnarea rînduielilor putrede şi începerea unei vieţi noi. Fermitatea cu care condamna tînărul publicist pe duşmanii naţiunii este remarcabilă. Un duş rece este aplicat şi indivizilor din medii sociale mai modeste, dar care maimuţăreau năravurile „lumii bune". De pildă, fiind invitat în familia unui amic, pe nume Napoleon Tîrţă, autorul se pomeneşte într-un panopticum:
— „Mama mea, Maria Tereza, o prezentă el. Mama era de o mîndrie rară şi îmi întinse mîna de pe soclul de suverană.
— Sora mea, Maria-Antoineta. Mă cuprinse groaza.
— Fratele meu mai mic, Cezar.
— Fratele mai mare, Hanibal.
— Verişoara mea, Cleopatra.
— Tatăl meu, Alexandru Machedon Tîrţă, profesor de istorie.
Aha, tatăl desigur el era autorul acelei oribile galerii de capete încoronate".
Nu fără umor, dar cu tandreţe, evoca Tăutu persoanele dragi inimii lui, ca dealtfel şi masei largi a cititorilor, cum era, de pildă, romancierul Ionel Teodoreanu. E deajuns să citim o singură pagină, care închipuie un dialog:
— „Pentru ce a făcut D umnezeu dragostea?
— Ca să scrie Ionel Teodoreanu romane.
— Atunci ce este dragostea?
— Luş, dragostea este un ghiveci pe care l-ai învăţat la liceu la ora de gospodărie. Reţeta este simplă: 50 % naivitate, 20 % tinereţe, 10% primăvară, 10% minciună, 5 % note proaste, 4 % lacrimi de prisos, 1 % inimă, toate într-o oală veche ce se cheamă literatură şi amestecate cu lirismul lui Teodoreanu".
Cu mult înainte de a se afirma ca dramaturg, Nicolae Tăutu s-a exersat, adeseori strălucit, în procedeul qui pro guo-ului. El descrie scena sosirii concomitente în gara unui oraş de provincie a unui grup de scriitori şi a unei echipe de fotbal. Se derulează o primire triumfală, cu fanfară, dar cele două delegaţii nimeresc viceversa, cum se zice, de unde rezultă efecte ilariante. În discursul adresat fotbaliştilor se spune: „Fraţi spirituali, capetele voastre luminate au descins pe peronul nostru ca nişte..." etc., în vreme ce scriitorii sînt salutaţi cu: "Bun venit, coechipieri ai noştri, picioarele d-voastră de aur, pe care abia aşteptăm să le vedem la lucru şi care ne sînt cunoscute din auzite..." etc.
Un loc aparte îl ocupă în creaţia umoristică a lui Nicolae Tăutu întîmplările amuzante ai căror eroi sînt scriitori, actori, sculptori şi alte proeminenţe ale culturii. Episoadele cu pricina, unele autentice, altele inventate, multe dintre ele publicate în „Urzica", au apărut, reunite în trei volume, unul postum, care se bucură de o largă popularitate şi tind să devină folclor. Alte peripeţii şi vorbe de duh, pe care autorul, sfîrşit din viaţă prematur, la numai 52 de ani, n-a apucat să le aştearnă pe hîrtie, au fost consemnate de Mircea Micu şi de alţi scriitori, cu pană mai meşteşugită decît pixul meu. De aceea nu le voi repeta. Ar fi de prisos.
Într-o vreme cînd marile prefaceri ale societăţii româneşti, imediat după Eliberare, cuprindeau, fireşte, şi armata ţării, Nicoae Tăutu, şi el ostaş, a militat pentru înnoirile ce aveau loc, a combătut ceea ce era învechit şi retrograd, s-a făcut exponentul noului social. El a creat în acei ani un erou literar, soldatul Tilică, cu care s-a contopit în aşa măsură încît a început să fie dezmierdat el însuşi cu porecla Tilică. Scrise cu nerv, însemnările din „carnetul" acelui soldat au cîştigat renume în rîndul oştirii. Criticînd fenomenele negative şi promovînd o etică nouă, Tilică a fost un personaj model în acel timp. Prin el, Nicolae Tăutu continua, în condiţii istorice noi, o tradiţie valoroasă a literaturii noastre, ilustrată de-a lungul deceniilor de Bacalbaşa, Brăescu ş.a. În legătură cu aceasta mă simt dator să semnalez o observaţie judicioasă a lui Mircea Iorgulescu: „O ciudăţenie a literaturii române, asupra căreia se poate insista cu folos, este vocaţia umoristică a scriitorilor militari, astăzi (asta era în 1970) reprezentaţi în primul rînd prin colonelul Nicolae Tăutu. Iată un subiect de interes cu totul aparte şi foarte original pentru o teză de licenţă". Îndemn fără urmare!
*
Soldatul Tilică înregistra în carnetul său eradicarea analfabetismului din rîndurile tineretului, prin 1946—1947, asigurarea unor condiţii de trai civilizate pentru toţi ostaşii, începînd mai cu seamă din 1947, aşezarea întregii activităţi de pregătire a armatei pe temeiuri noi, dar fără a omite nici o clipă critica vie la adresa carenţelor ce supravieţuiau încă. Aşa, vine în cazarmă mama unui recrut, băiat crescut în puf, şi cere: „Să aveţi grijă de băieţaş, să pună vată în urechi, să nu-l tragă curentul la cîmp. Iar de-i departe cîmpul, îi scot abonament la tramvai". Mai apoi, repartizarea unui medic veterinar la o unitate motorizată, Tilică o comentează: „La fel cum administraţia cimitirului Ghencea ar cere un profesor de gimnastică suedeză pentru locatarii săi din liniştea eternă, se pot repara automobilele cu injecţii, cu clisme, cu buline, cu frecţii?" Birocraţii de la un cerc de recrutare din provincie sînt şi ei satirizaţi: „Păi cum vine asta, născut în 1926 şi mort în 1925...? Iacă un om care a murit înainte de a se naşte".
*
Lui Nicolae Tăutu i s-a dus vestea prin farsele pe care le-a făcut prietenilor. E adevărat, el a făcut şi farse, totdeauna ţintind cîte o meteahnă, niciodată gratuite, ele fiind de aceea educative, astfel încît, atunci cînd păcălitul se dezmeticea, el simţea nu numai o mare uşurare, dar uneori se elibera şi de năravul vizat de Tăutu. Farselor reale li s-au adăugat, cu timpul, altele, imaginare. Se spune că din cauza lor, la un moment dat, breasla scriitorilor a devenit foarte prevăzătoare, astfel că, într-o zi, fiind invitat la o recepţie la ambasada japoneză, poetul Mihai Beniuc l-a căutat telefonic pe Tăutu, ca să-l întrebe dacă nu era un renghi de-al lui. A devenit celebră festa jucată participanţilor la o croazieră maritimă, între care se numărau mai mulţi maeştri, şi cărora Nicolae Tăutu, împreună cu Mihu Dragomir, le-a transmis prin staţia de amplificare a navei un fals comunicat despre decernarea premiilor de stat, ştire ce a creat multe emoţii. Curios este că, deşi autorul lor a dispărut, aceste glume se perpetuează. Lui Tăutu i se atribuie farse pe care, se pare, el continuă să le facă, postum. Izvorul n-a secat. Pentru că sînt atît de cunoscute îndeobşte, nu am să le reamintesc şi am să relatez doar vreo două-trei, mai puţin ştiute.
Într-o zi, prin 1949, maiorul Ion Ghemareu, redactor la ziarul militar, care afişa o ţinută marţială în toate ocaziile, primeşte telefonic ordinul de a se pregăti să plece în Extremul orient, unde era încă război. Fără să verifice sursa, el se prezintă imediat la redactorul-şef, Gh. Zaharia, şi îi raportează solemn că pleacă pe front, după care îi înfăţişează şi lista echipamentului necesar: cască colonială, plase contra ţînţarilor etc. Şeful îl contemplă amuzat şi îi spune: „Cheamă-l încoace pe Tăutu". La care Ghemareu sare ca ars:, „El nu trebuie să afle. E secret. Îl ştim numai noi doi". Însă Zaharia era edificat: „Măi, băiete, te-a păcălit Tilică, tu nu vezi că ţi s-au făcut ochii oblici?"
Cam tot atunci primeşte telefon căpitanul Vasile Cîrjan, din administraţia ziarului, şi este anunţat că a primit misiunea urgentă de a prelua comanda cimitirului militar Ghencea. Urma să ia imediat măsuri de reorganizare a mormintelor răposaţilor, pe grade şi pe contingente, întrucît vine o inspecţie. Funcţia primită însemna o promovare, dar sarcina foarte dificilă, aşa încît cel în cauză a alergat şi el la şef, unde scena descrisă anterior s-a repetat. Interesant este că odată cu dezminţirea, toate părţile implicate au fost fericite.
Locotenentul Vasile Hodorogeanu, din aceeaşi redacţie, avînd unele simptome de lipsă de vigilenţă, Tăutu i-a administrat o lecţie sui generis, drept care i-a dat ordin telefonic să fie gata pentru a fi lansat cu paraşuta „în spatele inamicului". Obiectînd că nu are antrenamentul trebuincios, el a fost dirijat, tot prin telefon, să se urce pe birou şi să sară de acolo şi să spună ce simte. Rezultatele se arătau neconcludente, dar exerciţiul a provocat gălăgie în anticamera redactorului-şef, şi acesta a ieşit din cabinetul lui, ca să vadă ce se întîmplă. Aşa s-a lămurit situaţia.
Pînă la urmă nici Tăutu n-a fost ocolit de efectul propriilor pozne, în afară de Tilică, el mai crease un personaj, tip de birocrat, pe care l-a botezat Dosărescu-Claps. Într-o zi, însă, vine un colaborator, pe nume Iul. Pavelescu, cu un articol satiric, respins anterior de Tăutu, şi care este publicat într-un moment cînd acesta era plecat pe teren, la rubrica lui Claps, fără a se menţiona autorul. În ziua apariţiei, Tăutu, întors între timp, a fost asaltat de telefoane. Toţi prietenii îl felicitau şi îl asigurau că e în mare progres, că acela „este cel mai reuşit articol din cîte publicase pînă atunci". Era răzbunarea amicală a celor pe care, nu o dată, Nicolae Tăutu îi păcălise şi care i-au păstrat nestinsă o caldă amintire.
(Perpetuum comic ’84, pag. 160)
Nicolae Crevedia cu zîmbetul pe buze
Pe Nicolae Crevedia îl putem încadra fără tăgadă în galeria scriitorilor totali: poet, nuvelist, romancier, ziarist, eseist, epigramist, dramaturg, da, da, veţi vedea mai jos, memorialist şi, dacă ţinem cont că a scris şi despre autori şi cărţi, chiar şi critic. Cel mai mult a iubit însă ziaristica. Pe cărţile de vizită îşi trecea întîi calitatea de ziarist şi apoi pe cea de scriitor, o dovadă că el credea fanatic în puterea şi eficacitatea presei.
De altfel, la început a fost ziaristica şi apoi poezia. Ea l-a lansat şi l-a făcut un polemist de temut, ca şi epigrama. Mi-amintesc că prin septembrie 1938, urcîndu-ne împreună în tramvai în faţa catedralei Sf.Iosif, am dat de criticul Perpessicius şi care, prezentîndu-l unui prieten, i-a atras atenţia: „Fereşte-te că e periculos ca epigramist!". Mai tîrziu i-a căzut victimă chiar şi vestitul critic:
Arhivar cu mari lunete,
Cu păr arhiabundent,
Vede-n Eminescu pete
Şi în orice fleac talent!
(Inedită de acum 40 de ani, citată din memorie, dovadă că producţiile lui te subjugau).
Opera lui N. Crevedia e demnă de reţinut şi cercetat. Nu există Istorie a literaturii române sau dicţionar care să nu-i ateste valoarea şi mai ales originalitatea, ceea ce e absolut necesar pentru a te impune public.
A debutat ca epigramist, deci ca om de spirit, ca umorist, cu un volum de „Epigrame" scos la „Viaţa literara" în 1930, de unde, împreuna cu I. Valerian, cutreierau Bucureştii pe biciclete să adune manuscrise de la confraţi pentru această revistă. Apoi s-a avîntat în ziaristică la un mare cotidian, unde crease o rubrică de satiră şi umor „Stele verzi", foarte cotată, urmărită ca atare şi alimentată aproape integral de el. Un an întreg i-au apărut în „Gîndirea" poeziile semnate „Un poet nou", intrigînd cititorii cu anonimatul acesta atît de vulcanic. După Epigrame, i-au urmat Antologia epigramei româneşti (1933). În colaborare cu A.C. Calotescu-Neicu la Cartea Românească, Bacalaureatul lui Puiu la „Cugetarea" (1933), Bulgări şi stele — poezii, premiat de S.S.R — 1933, colecţia „Gîndirea". Editura Cartea Românească, Dragoste cu termen redus, roman, 1934, la „Cugetarea", Buruieni de dragoste, roman autobiografic, 1934, tot la „Cugetarea", Maria — poezii, 1938 — Cartea Românească, Dă-mi înapoi grădinile — poezii, 1939, Cartea Românească. Le-a urmat o lungă tăcere, perioadă în care poetul a fost şi ataşat de presă şi mai apoi şi secretar cultural la Sofia, unde a realizat lucruri frumoase pentru apropierea dintre poporul român şi cel bulgar, traducînd scriitori români în bulgara, învăţată după un manual german, fapt amuzant pe care-l povestea cu umor de cîte ori venea în discuţie naţionalitatea lui, contestată de unii confraţi invidioşi pe gloria ce-o avea.
A determinat închinarea unui număr din revista „Serdika" (numele vechi al Sofiei) literaturii române. Abia în 1968 apare un masiv volum antologic intitulat Versuri la Editura Eminescu şi tot acolo o nouă ediţie a Antologiei expigramei „Epigramişti români de ieri şi de ani" 1975 şi un ultim volum de poezii „Vinul sălbatic" — 1977. Aci se frînge cariera literară a lui N. Crevedia, care se stinge la 5 noiembrie 1978. Toată această operă e străbătută de satiră şi umor. Avea o intuiţie a alegerii numelor din romane: unul se numeşte Blejanu, altul Tăgîrţan, Mistorică. Chiar şi în poezia serioasă, lasă să se întrevadă umorul fin. Iată-l, zugrăvindu-l pe „Taica": Pe la vreun botez, pe la vreo nuntă, taica bate-n pinteni şi se-ncruntă: Zi-i ţigane, fi-rai, uite zece lei: „Verde foaie, foi de mei, aoleo nădragii mei cum se umflă la femei şi femeile la ei"... Mama, deoparte, se-nchină: De, creştinu lui Dumnezeu ca te-ai zăltat, nu mai poate, totuşi, de părere de bine: l-a mai văzut şi pe dînsul ca oamenii — beat! La fel în „Pasionala" care se încheie: „Cine-i, Doamne, fericitul? Cine se va da afund întîi cu tine-n laptele dulce-al patului? Fir-ar mama lui a dracului!" Sau în „Striinătăţi": Să ne vedem sănătoşi! Cu ţuica batrînă, mămăliguţă şi caş, cu mititei la grătar, porumb fiert, pepene, floricele, gogoşi, pe umeri şerpoaice cu ochii frumoşi şi nişte balauri de lăutari la vară-n Moşi. Praful să se-aleagă de-o leafă! Roua şi zambilele cerului mă-si de treabă..."
Şi un ultim citat din poezia „Argat", semnificativa pentru modul de a reda autentic umorul:
Stăpîn bun, care cică ai grijă de toate - pînă şi d-o ceapă
Mult mi-e dragă fata rumânului, dar de sînt venetic şi sărac,
Arată-mi-te seara-n porumburi şi povăţuie-mă cum să fac
Că ţi-oi slugări, Domnicule, toată pă lumea-ailantă dăgeaba.
Aproape în fiecare poezie din „Bulgări şi stele" există o undă vizibilă de umor, împletită armonios cu o imagine excepţională. Se cunoaşte izbucnirea la suprafaţă a comicului neforţat, iar în „Bacalaureatul lui Puiu", nuvela care ia proporţii de mic roman, găsim pagini care stau alături de Caragiale, cel din Momente. Crevedia se amuza copios cînd i se povestea ceva ieşit din comun şi-ţi relata el la rîndu-i la fel de antrenant anumite scene comice.
„Bacalaureatul lui Puiu", mi-a spus autorul, i l-a inspirat un caz autentic: spre a se întreţine, a făcut-o, printre altele, şi pe meditatorul unei odrasle moşiereşti. Cartea avea la apariţie această banderolă: „Romanul părinţilor, al profesorilor, al rudelor de la Ierusalim şi al tuturor elevilor care au dat sau vor da bacalaureatul." Şi, fiindcă spuneam că N. Crevedia e şi dramaturg, nu ştiu cîţi ştiu că el a făcut după „Bacalaureatul lui Puiu" o excelentă comedie în trei acte ce urma să se joace la Teatrul Naţional din Bucureşti, dacă nu surveneau bombardamentele care l-au distrus.
Am avut manuscrisul acestei comedii în mînă mai multă vreme chiar şi m-a amuzat grozav ingeniozitatea scenică. Mureai de rîs numai cînd vedeai harta ţării cu Dunărea caricatural desenată de Puiu Blejeanu, la examen. Avea stofa unui mare comic. Într-o cronică literară „Bacalaureatul lui Crevedia", Dragoş Protopopescu scria din Anglia că „dacă N. Crevedia ar fi fost contemporan cu Cincinat, adică dacă ar fi fost român — indiferent ce: sclav, liber, numai patrician nu, cu patricienii neavînd altă legătură decît că-i mănîncă, — ar fi fost trimis toamna de stăpînul lui la culesul viilor şi acolo ar fi bătut pe toţi în acele Carmina fescennina, — chiuituri şi cuvinte şugubeţe cu care flăcăii români împroşcau sau se legau de fete peste coşurile cu struguri." Şi în romanele „Dragoste cu termen redus", „Buruieni de dragoste", — 400 pagini compacte de iubire şi obsesie, de analiză superioară şi umor, — N. Crevedia atinge adevărate culmi ale umorului de calitate. Omul acesta era plămădit parcă din spuma rîsului pur, autentic nu vulgar, — se amuza copios reţinea un lucru rar întîlnit, pe care îl cita adesea. Se bucura de succesele confraţilor. Era membru de onoare al Clubului epigramiştilor „Cincinat Pavelescu". A dus mari servicii literaturii de umor prin tipărirea celor două Antologii de epigrame, ultima completată pînă în actualitate cu valori reale.
Am fost împreună la multe şezători literare unde recolta succese certe de cum deschidea gura, rostindu-şi catrenul umoristic care se înregistra şi circula.
La Salonul literar-artistic „Comentar" a citit într-o seară multe pagini dintr-un manuscris care însumează 1200. Erau amintiri, un fel de Amintiri din copilărie ale unui Creangă modern şi de mari proporţii, ca o adevărată nuvelă, bucata, intitulată „Copil de ţîţă", îl arăta că de mic era pornit pe şotii şi năstruşnicii. Relata în ea că s-a alăptat pînă la patru ani şi că lua un beţişor în mînă, mergînd din poartă în poartă la vecine pe care le interpela: „Tuşă Mărio ia spune cînd mai faci copilul acela?", chipurile să aibă ce suge şi de la altele, nu numai de la mama lui, precum chiar făcea. Nuvela era scrisă cu un umor frust, exploziv. Atunci, mi-am permis să-i adresez public, după lectura pe care am apreciat-o la maxima ei valoare, cum se şi recomanda, această improvizaţie:
De-ar fi supt lapte de vacă,
Şi putea de-altfel s-o facă,
Spun cu-ndreptăţit temei –
Priva satul de viţei!
Am crezut că s-a supărat şi-mi părea, realmente, rău de această ieşire a mea, socotind-o necugetată, mai ales că sala a izbucnit în hohote de rîs. Dar nu! Am plecat împreună de la şezătoare — savura spiritele — şi am străbătut străzile bucureştene aşa cum am făcut-o de multe ori, conducîndu-ne reciproc la locuinţe pînă în tîrziul nopţilor şi ascultîndu-l fermecat. Pe atunci mi-a povestit tot romanul lui cu Marta Rădulescu şi care face obiectul „Buruienilor de dragoste", roman autobiografic care a demolat o glorie falsă, N. Crevedia demonstrînd că volumele ei erau scrise de tatăl Martei, profesorul Dan Rădulescu.
I-am fost secretar pentru ţară în perioada cît s-a aflat în diplomaţie, — 5 ani la Sofia — şi deţin din parte-i o vastă corespondenţă şi bogate suveniruri care vor intra în capitole speciale de memorialistică.
N. Crevedia a fost şi rămîne un umorist de mare clasă şi, revin, întreaga-i operă este străbătută, preponderent, de acest filon.
Ar trebui reeditate romanele, ar trebui tipărite portretele şi amintirile lui, precum şi volumele de poezii şi epigrame inedite, el intrînd virtual în galeria marilor creatori de literatură gravă şi umoristică.
(Perpetuum comic ’84, pag. 154)
Centenarul Scrisorii pierdute
În curînd se vor împlini o sută de ani de la premiera piesei O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, prilei de a rememora împrejurările care l-au îndemnat pe marele satiric să scrie o piesă inspirată, am spune, de „momentul politic” la zi, piesă de stringentă actualitate în epocă.
Într-adevăr, ţara trecea prin ceea ce se numea „febra electorală" din preajma alegerilor prilejuite de modificarea legii electorale; se agitau îndeosebi două fracţiuni ale partidului liberal, aflat la guvern, una condusă de C.A. Rosetti, fracţiunea de stîngă, pe cînd cealaltă, în frunte cu Ion C. Brătianu, şeful partidului, se străduia să frîneze avînturile democratice ale „rossetiştilor”. În sfîrşit, după „lupte seculare”, care au durat mai bine de un an, Camera şi Senatul au votat revizuirea Constituţiei şi a legii electorale, trecîndu-se în faza de pregătire a alegerilor pentru Camerele de revizuire - prilejul unei aprige lupte electorale, de o mare violenţă între fracţiunile în cauză. Întrunirile, la care numeroşi oratori, îndeosebi liberali, ameţeau auditoriul cu fraze fără şir, se ţineau lanţ, demagogia atinsese culmi nemaiîntîlnite.
Aceste frămîntări, pare-se fără precedent, au îndemnat pe un tînăr dramaturg, cu o puternică vînă satirică (el se distinsese ca autor al comediei O noapte furtunoasă), să imortalizeze o perioadă de răscruce în viaţa socială şi politică a vechii Românii.
*
Simţind nevoia să cunoască şi părerea altora în tentativa sa unică (nu se mai pomenise să se reprezinte o comedie cu subiectul „la zi"), Caragiale şi-a citit piesa în două rînduri la şedinţele „Junimii", o dată fusese de faţă Vasile Alecsandri, iar la a doua lectură Bogdan Petriceicu Haşdeu; nu se cunosc părerile acestor invitaţi de seama, dar Titu Maiorescu s-a arătat încîntat (piesa constituia doar o satiră împotriva liberalilor aflaţi la guvern).
În ziua de 8 octombrie 1884 Caragiale şi-a înaintat piesa, însoţită de o petiţie, Comitetului de lectură al Teatrului Naţional. Şi, fără întîrziere, piesa a fost pusă în repetiţie, deşi autorul nu se hotărîse asupra finalului: pe cine să facă deputat? pe Caţavencu sau pe Dandanache? În cele din urmă, consultîndu-se cu mai mulţi amici, s-a hotărît: pe Dandanache, fiind cel mai lichea şi cel mai prost.
*
Repetiţiile Scrisorii pierdute au durat cam o lună; le-a condus, în primul rînd autorul, care încă de la prima citire, cum îşi aminteşte Aristizza Romanescu, a dat fiecărui rol „intonaţiile necesare"; Caragiale s-a urcat pe scenă, „a dublat pe fiecare interpret şi s-a lăsat dublat"; Delavrancea afirma că „nu a văzut niciodată autor care să intre mai mult în tipurile ce a creat care să-şi joace mai bine rolurile ce a scris pentru alţii."
Iancu Petrescu, primul interpret al lui Trahanache, va evoca un Caragiale „grozav de sîcîietor la repetiţii ", care „nu admitea să i se schimbe o virgulă din textul lui".
Obişnuia să observe, dacă vreun interpret îşi îngăduia să „pună de la el": „piesele mele nu sînt să le completeze actorii!"
Caragiale, consemnează Nottara, primul interpret al lui Tipătescu, „nu se mulţumea să dea o intonaţie sau să fixeze anumite gesturi sau mişcări de fizionomie. Se aşeza alături de actorul care repeta şi repeta şi el cu actorul, adică antrena şi călăuzea pe actor pe linia personajului conceput de dînsul, pentru că el ţinea ca la anume roluri actorul să-şi schimbe şi glasul, cu intonaţiile, cu accentul, cu mimica, cu gesturile, în fine cu tot aparatul trebuincios unei interpretări. În momentul acela era interpretat acelaşi rol de doi actori."
Şi totuşi Caragiale a primit unele sugestii din partea interpreţilor: astfel, Iancu Petrescu a spus o dată la repetiţie în actul al treilea, adresîndu-se „alegătorilor": „Nu urlaţi aşa!" în loc de „Nu strigaţi aşa!"; Caragiale a observat: „Iancule, s-o spui asta!"
În privinţa montării, nu a existat probleme în legătură cu decorul şi costumele; magazia de decoruri era doldora şi costumele erau după moda „la zi"; s-a cumpărat doar „o pălărie de panama de pe Lipscani" pentru Agamiţă Dandanache şi s-a închiriat un „mondir" pentru Pristanda.
O piesă „cu cheie"
Între timp, în oraş circula zvonul cum că la teatru se va juca o piesă „cu cheie", cu aluzii la oamenii politici, — unii aşteptînd-o ca pe un fel de revistă de actualitate; în legătură cu aceste zvonuri care circulau (se pomenea de o cabală împotriva piesei), autoritatea s-a simţit datoare să ia unele „măsuri" pentru păstrarea ordinei: între altele, nu s-au pus în vînzare decît o parte din galerii.
După repetiţia generală, cu invitaţi, din seara de 12 noiembrie 1884, mult aşteptata premieră a Scrisorii pierdute a avut loc în seara de 13 noiembrie; Caragiale, superstiţios din fire, i-a scris, la Iaşi, prietenului său Missir: „Gîndeşte-te, dragă, şi 13 şi marţi!". În faţa unei săli pline, spectacolul, unul dintre cele mai bine puse la punct, a fost punctat cu hohote de rîs, cu aplauze la scena deschisă, iar autorul a fost chemat, după fiecare act, pe scenă; şi astfel „cabala", chiar dacă ar fi fost pusă la cale, ar fi eşuat; s-a spus, poate cu oarecare exagerare, că niciodată pînă atunci actorii români nu se identificaseră într-atîta cu rolurile interpretate.
„Tradiţia jocului Caragiale"
Şi astfel s-a statornicit, acum o sută de ani, ceea ce s-a numit „tradiţia jocului Caragiale" la care ţinea, între alţii, Camil Petrescu: „Lecţia lui Caragiale e cu adevărat perfectă, oricît de greu ne-ar veni să folosim cuvîntul acesta, şi orice se abate de la ea sare în ochi."
„Împărţirea rolurilor" făcută de autor, a cuprins pe Constantin Nottara (Tipătescu), Ion Petrescu (Trahanache), Ştefan Iulian (Pristanda), Mihail Mateescu (Cetăţeanul), Ion Panu (Dandanache), Al. Catopol (Farfuride), Ion Niculescu (Caţavencu), Al. Leonţeanu (Brînzovenescu), Aristizza Romanescu (Zoe); dintre aceştia, Ion Niculescu şi Al. Catopol erau proaspeţi absolvenţi ai Conservatorului; printre figuranţi s-a aflat, la dorinţa-i expresă, şi vestitul cupletist I.D. Ionescu, imortalizat de Caregiale în O noapte furtunoasă; la întrunirea pentru sărbătorirea „victoriei" lui Dandanache, s-a servit şampanie adevărată (a făcut cinste autorul).
În ceea ce priveşte felul cum critica dramatică a primit piesa este de constatat, cu tristeţe şi mirare, că cele mai multe cronici sînt plate, contradictorii, lipsite de simţ artistic, mai cu seamă de bună-credinţă; prin trecerea timpului, cuprinsul lor e ridicol.
În acea stagiune 1884—1885, O scrisoare pierdută s-a reprezentat de 16 ori, ceea ce însemna un succes.
Un amănunt nelipsit de semnificaţie: spre sfîrşitul stagiunii s-a introdus la Teatrul Naţional lumina electrică, iar Caragiale, interesat de orice inovaţie, nu mai părăsea cabina electricianului (dacă în vremea iluminatului cu aşa-zisul gaz aerian, lumina în sală, în timpul spectacolului, se micşora, acuma reprezentanţii le se desfăşurau cu lumina aprinsă, spre nemulţumirea unor spectatoare ce nu-şi adaptaseră fardul la noul sistem).
O „viaţă" zbuciumată
Cariera Scrisorii pierdute nu a fost lipsită de peripeţii, ba chiar de perioade dramatice. Ajuns, tot cu peripeţii, director al Teatrului Naţional, Caragiale a pus pe afiş piesa, dar duşmanii, mulţi, l-au învinuit că-şi „joacă piesele"; le-a făcut pe plac şi a renunţat; timp de doi ani „Scrisoarea" a dispărut, de pe afişul Naţionalului; în vara lui 1892 a reapărut, dar nu pe scena primului teatru, ci la teatrul Eforiei, jucată de un grup de actori „particulari" (între timp, poate că nu e lipsit de interes să amintim că dramaturgul fusese fluierat cu prilejul premierii D-ale carnavalului, învinuit fiind de „imoralitate").
Încă o stagiune — a treia — de cînd numele lui Caragiale nu mai figura pe afişul Teatrului Naţional; se poate presupune că dramaturgul nu-şi găsea interpreţi după dispariţia actorilor pe care-i pregătise la premieră — Ştefan Iulian, Mateescu, Ana Dănescu —, dar mai plauzibil se pare că directorul Gr. Cantacuzino se lăsase impresionat de cele întîmplate la Academie, unde, în şedinţa de la 14 aprilie 1891, după adevăratul rechizitoriu al lui D.A. Sturdza (ajuns între timp prim-ministru), fuseseră respinse de la premiere volumele Teatru şi Năpasta (din 23 de voturi, doar 3 i-au fost favorabile), autorul fiind învinuit de „imoralitate" şi de „tendinţă antinaţională". Şi Scrisoarea s-a refugiat, vara, prin grădini — la „Dacia", în Piaţa de flori, la „Stavri" pe Academiei, (ce se afla pe locul unde astăzi se înalţă o aripă a Institutului de Arhitectură.)
„La tribunal"
O scrisoare pierdută nu se mai reprezentase de aproape şapte ani pe scena Naţionalului — cînd, în aprilie 1895, un grup de actori tineri s-au hotărît să organizeze un „beneficiu" cu piesa hulită. Luînd cunoştinţă, din ziare, de proiectele reprezentaţiei, Caragiale aflat la Buzău, unde conducea restaurantul gării, socotind reluarea piesei, fără autorizaţia sa, drept o jignire, a protestat, trimiţînd o scrisoare directorului general al teatrelor, Gr. Cantacuzino, prin care anunţa că nu autoriză reprezentarea piesei „pentru cuvîntul că aproape toţi artiştii care au creat rolurile acelea fiind morţi, orice repriză, ca să fie în adevăr onorabilă, ar avea nevoie de o punere în scenă fundamentală" şi că „pentru o repriză demnă, nu sînt de ajuns improvizări şi înjghebări pripite, străine de orice intenţie artistică..."
Şi totuşi reprezentaţia a avut loc, intervenţia autorului fiind socotită tardivă, mai ales că, între timp, se vînduseră toate biletele. Se pare că dramaturgul a asistat la spectacol, impresionat fiind în rău de jocul şarjat, de faptul că unii interpreţi şi-au făcut, pînă la uşoară identificare, „capetele" unor cunoscuţi politicieni, „răpind astfel caracterul tipic al personajelor".
Adresîndu-se primului procuror, Caragiale a observat un lucru esenţial de care trebuie să se ţină seama şi astăzi şi în viitor: „Piesele sale nu sînt nişte bufonerii menite să parodieze în treacăt persoane reale, ci nişte lucrări de artă cu intenţia de a înfăţişa într-un mod mai durabil tipuri ideale" (vezi Lupta, 30 aprilie 1895, Scrisoarea pierdută la Tribunal.
Deocamdată, pe vară, O scrisoare pierdută, se reprezenta „în beneficiu" la Raşca.
Vor mai trece aproape patru ani, cînd, în condiţii nelipsite de dramatism, O scrisoare pierdută şi celelalte piese ale lui Caragiale vor fi reluate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti; se vor repeta din nou în prezenţa autorului (mulţumită bunului simţ al directorului Petre Grădişteanu care, pe drept, nu putea concepe Teatru Naţional fără operele lui Caragiale). Autorul, între altele, a solicitat ca rolul Cetăţeanului să fie încredinţat lui Ion Brezeanu ce-şi va lega numele de acest rol.
Şi astfel, la 3 octombrie 1898, în taţa unei săli pline, s-a reprezentat O scrisoare pierdută; s-a spus că spectacolul a constituit „un fel de renaştere a teatrului românesc"; autorul a fost ovaţionat, dar Caragiale se afla la Piatra Neamţ, unde i s-a trimis o telegramă prin care i se anunţa „triumful".
Inaugurîndu-se „matineurile", adicaă reprezentaţiile de zi (directorul Grădişteanu, avînd „aliat" pe ministrul Spiru Haret, a trecut peste părerea acelora ce susţineau că matineurile vor surmena pe actori, că vor „fura" spectatori ai reprezentaţiilor serale), prima reprezentaţie „la ora 2 p.m.", cu preţuri reduse, a avut loc la 11 octombrie 1898 cu O scrisoare pierdută. Sala, ocupata pînă la ultimul loc, a cerut cu insistenţă apariţia autorului pe scenă. Caragiale, aflat în fundul sălii, a satisfăcut dorinţa unui public tînăr, nu însă fără să observe: „Bine, bine, cu preţuri reduse şi vor să mai vadă, în banii ăştia, şi pe autor!". Era însă fericit şi a promis că va da teatrului o nouă piesă.
La 23 februarie 1901, „un grup de prieteni" au ţinut să-l sărbătorească pe Caragiale, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de activitate literară; între alţii, au participat la „banchet" Delavrancea, Take Ionescu, C. Dobrogeanu-Gherea, — dar nu mult timp după sărbătorire, la 1 aprilie 1901, s-a văzut din motive de economii bugetare, pus în disponibilitate, din serviciul pe care-l ocupa la „Tutunari" (Regia Monopolurilor Statului).
În aceeaşi perioadă, Caragiale se vede învinuit de plagiat în legătură cu piesa Năpasta, ce ar fi fost scrisă după un dramaturg ungur care se va dovedi că nici nu exista, totodată e respins din nou de la premiul Academiei (propus fiind de către D.C. Olănescu pentru volumul Momente).
La Naţionalul din Bucureşti reprezentaţiile cu O scrisoare pierdută erau rare, la Craiova piesa se menţinea mulţumită marelui actor Ion Anestin, excelent interpret al Cetăţeanului, car, în primăvara lui 1903, a venit în Capitală să-şi dea un „beneficiu" la Dacia (în acest timp, Caragiale însoţeşte trupa lui A. Leonescu-Vampiru, actor popular, care întreprindea un turneu cu Scrisoarea, autorul citind, între acte, din schiţele sale.)
Revenind la „stilul lui Caragiale"
Alexandru Davila, director al Teatrului Naţional, şi-a făcut un punct de onoare din a relua, în noi condiţii, atît în ce priveşte stilul de interpretare cît şi scenografia, repertoriul caragelian. A început cu O scrisoare pierdută, încredinţînd regia lui Paul Gusty.
Într-adevăr, în decursul anilor, „stilul caragealian", cel imprimat de autor, începuse să se degradeze, unii dintre interpreţi alunecînd pe panta şarjei, alţii îngăduindu-şi să adauge cuvinte şi chiar replici; s-au început repetiţiile ca pentru o piesă nouă; regizorul Gusty a ştiut să pună frîu tendinţei de caricaturizare a unora dintre personajele comediei, ce nu trebuie interpretată în stil de farsă. Şi astfel, în faţa unei săli pline, capodopera lui Caragiale a fost reluată în seara de 5 decembrie 1905; aflat la Berlin, unde se auto-exilase (şi acest exil a fost, în mare măsură, consecinţa tratamentului la care a fost supus în ţară), Caragiale începuse lucrul la piesa Titircă Sotirescu şi compania, comedie politică, înfăţişînd personagii din O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă; din păcate, proiectul nu a prins viaţă.
„Fericirea" a fost însă de scurtă durată, căci profesorul Pompiliu Eliade, ce a urmat lui Davila la conducerea Teatrului Naţional, deşi proeminentă personalitate culturală, şi-a manifestat neîncrederea în privinţa durabilităţii operei marelui dramaturg, socotind lucrările sale de teatru „sărmane piese prea mult jucate" şi care ar trebui „să se mai odihnească".
Şi Caragiale a tras concluzia, interzicînd, la 23 septembrie 1909, reprezentarea pieselor sale pe scena Teatrului Naţional.
Cel care a izbutit să împace din nou pe Caragiale cu Teatrul Naţional a fost Ion Bacalbaşa, director al Teatrului în perioada 1911-1912. Şi astfel, cu prilejul sărbătoririi marelui dramaturg la împlinirea vîrstei de 60 de ani (sărbătorire iniţiată de Emil Gîrleanu, în calitate de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, dar în acest timp şi director al Teatrului Naţional din Craiova şi la care sărbătoritul nu a participat) s-au putut relua la Teatrul Naţional piesele lui Caragiale. La 30 ianuarie (ziua naşterii scriitorului) Teatrul Naţional a reluat O scrisoare pierdută; publicul, care umplea sala pînă la ultimul loc, l-a aclamat pe autorul ce se afla departe de ţară.
Dar, în ziua de 9/22 iunie 1912, Caragiale moare subit în locuinţa sa de la Berlin; directorul de scenă, Paul Gusty, aflat la Berlin, comunică trista veste la Bucureşti; o coroană cu tricolor, din partea Teatrului Naţional, a fost depusă la catafalcul marelui dispărut.
„Săptămîna Caragiale"
Ca un omagiu adus memoriei celui mai de seamă dramaturg român, Teatrul Naţional şi-a inaugurat stagiunea 1912-1913 cu „Săptămîna Caragiale", în cadrul căreia s-a reprezentat şi O scrisoare pierdută. Trecuseră 28 de ani de la premieră şi s-a constatat, încă o dată, că departe de a fi un „simplu document istoric al unei anumite epoci din dezvoltarea noastră politică şi socială", cum le plăcea unora să susţină, piesa înfăţişînd, în forma nemuritoare a artei, oameni vii, cu caracterul, ticurile, limbajul, gesturile, numele croit exact - pe măsura lor, personagiile erau menite, prin trăsăturile lor de o valoare adînc umană, să trăiască, indiferent de fireasca evoluţie a societăţii, de noile împrejurări.
*
Opera a supravieţuit autorului - dar destinul ei a fost tragic; cînd prezent pe afişele teatrealor naţionale, cînd îndepărtat în diverse perioade (întru aceasta era cu deosebire invocată „inoportunitatea" satirei sale în anumite perioade).
Readus în „casa lui"
Dar, în momentul cînd, după Eliberare, s-a început acţiunea de maximă însemnătate, de preluare, în mod critic, a moştenirii noastre culturale, de valorificare a tot ce este progresist în trecutul culturii noastre, s-a început, în domeniul dramaturgiei, cu Caragiale.
S-a hotărît ca stagiunea 1948-1949 a sălii Comedia a Teatrului Naţional să se deschidă cu O scrisoare pierdută - un început, s-a spus, ce avea înţelesul unui manifest politic şi literar.
Premiera a avut loc la 17 septembrie, sub direcţia de scenă a lui Sică Alexandrescu, distribuţia cuprinzînd pe Al. Critico (Tipătescu), Gr. Vasiliu-Birlic (Dandanache), Al. Giugaru (Trahanache), Ion Finteşteanu (Farfuride), N. Brancomir (Brînzovenescu), Niki Atanasiu (Caţavencu), Marcel Anghelescu (Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul), Elvira Godeanu (Zoe).
Caragiale a fost readus, am spune „cu cinste" în „casa lui".
Nu a trecut mult şi celelalte teatre naţionale, din Iaşi, Craiova, Cluj, ca şi mulţimea teatrelor de stat, înfiinţate între timp, şi-au împodobit afişul cu piesa lui Caragiale.
*
Astăzi, o seamă de regizori tineri, unii înzestraţi, doritori de „înnoiri" se întrec în a găsi noi „formule" în montarea dramaturgiei caragiaiene; în principiu, lucrul nu e rău, căci nici arta teatrului nu stă pe loc.
E nevoie însă să se ţină seama că O scrisoare pierdută, la care ne referim îndeosebi, nu e o bufonadă, că intenţiile lui Caragiale au fost foarte serioase: prin mijlocul unei comedii de moravuri şi de caracter (şi nu doar de situaţii) el a urmărit demascarea farsei electorale a pseudodemocraţiei, esenţa demagogică a liberalismului burghez.
(Perpetuum comic ’84, pag. 139)
Post-festum
(Inedit)
Selecţie
Din cele multe ce-aţi solicitat
Doar două epigrame-aţi publicat.
De celelalte, în ascuns răgaz,
V-aţi mulţumit să faceţi numai haz.
Cel ce-a rămas acelaşi
Prietenul meu astăzi ocupă un post mare
Dar zice că-i acelaşi, mă rog, nici o schimbare,
Dar dacă astăzi este tot cum a fost, păcat
Că a rămas acelaşi şi nu s-a mai schimbat.
Critic incoruptibil
Deşi pe vremuri i-am dat mese bune,
Azi despre mine un cuvînt nu spune
Dar ştiu cînd scrie despre un volum
Anume cine îi dă mese-acum.
(Perpetuum comic ’82, pag. 251)
Din cugetările unui cîine
• Sînt şi printre cîini puşlamale, tot aşa cum sînt o sumedenie de oameni cumsecade.
• Ceea ce e bun pentru om nu e bun pentru cîine.
• Nu există cîine normal care să prefere patul unui coteţ.
• Dragostea pentru noi, cîinii, e uneori o ironie la adresa oamenilor.
• Domesticire, da, dresaj, nu — ăsta e punctul meu de vedere!
Culese de M. Dunărenu
(Perpetuum comic ’82, pag. 189)
O istorie literară şi artistică în anecdote
Cuvînt lămuritor
Ideea unei Istorii literare şi artistice în anecdote îmi dă tîrcoale mai demult, ea părîndu-mi-se pe cît de amuzantă, pe atît de instructivă. Material documentar pentru o astfel de întreprindere se găseşte din belşug. Numeroasele volume de memorialistică apărute în vremea din urmă inserează şi întîmplări hazlii (unele cu inerentul umor involuntar care — se va vedea — nu-i chiar de colo!), apoi tipăriturile mai vechi, uitate prin colecţii sau în rafturi de bibliotecă sînt şi ele o sursă inepuizabilă de glume ce se cuvin adunate. Pe de altă parte, eu însumi am reţinut din convorbiri reportericeşti sau particulare cu scriitori şi artişti, astăzi dispăruţi, „poveşti" fel de fel. Le-am numit „poveşti", fiindcă autenticitatea lor este greu controlabilă, în cazul unora, dacă nu chiar imposibil de stabilit, în cazul altora.
Aşadar, citind şi recitind, ascultînd şi memorînd, scriind, rescriind sau transcriind, romanţînd în orice caz, adică încercînd să dau acestor întîmplări vesele forma unor „istorii" condensate, m-a preocupat, pe lîngă umorul cuprins în ele, să surprind îndeosebi fiinţa vie a celui evocat, reacţia sa spirituală — şi de spirit! — în împrejurările descrise care îl pot defini şi ca om, nu numai ca artist.
Cît adevăr şi cîtă invenţiune există în aceste anecdote contează mai puţin, cred eu. În fond lumea creatorilor de frumos este o lume pe care timpul o transformă în vis şi legendă. Iar spre deosebire de istoriile, compendiile şi dicţionarele serioase care se scriu în prezent — mai toate contestate şi provocînd iritări —, „istoria" noastră are avantajul că nu pretinde să fie nici întru totul autentică, nici măcar parţial ştiinţifică. Singurul criteriu care stă la baza redactării ei e să fie comică şi să ne binedispună.
O ultimă precizare, dacă mai era nevoie: scriitorii şi artiştii în viaţă se exclud de la sine. Ca să devină legende, anecdotele nu se povestesc de faţă cu personajele în cauză.
Un „anonim” buclucaş
În ianuarie 1876, la redacţia „Convorbirilor literare" sosi un plic în care se afla o poezie semnată P.A. Călescu. Neavînd răgaz s-o parcurgă, conducătorul de atunci al revistei ieşene, Iacob Negruzzi, o aduce la obişnuita reuniune săptămînală a cenaclului „Junimea", unde se citeau, de regulă, toate manuscrisele, inclusiv cele primite prin poştă. După lectura mai multor texte, veni rîndul poeziei anonimului P.A. Călescu. Însă, cum Iacob Negruzzi nu excela ca recitator, Vasile Pogor, în casa căruia se ţinea şedinţa, ceru ca respectiva producţie lirică să fie dată lui Eminescu, lectorul oficial al „Junimii", întrucît mentorul spiritual al cenadului, Titu Maiorescu, devenit între timp ministru, se mutase la Bucureşti.
Abia sfîrşi poetul „declamaţiunea", că întreaga asistenţă izbucni în aplauze (mai puţin Negruzzi care, va susţine mai tîrziu, avea „par’că o presimţire"), insistînd să se citească încă o data strofele talentatului necunoscut. Eminescu reia: „La noi e putred mărul, a zis de mult poetul/ A zis cu disperare şi a murit nebun"...
— Foarte bună poezia! a strigat Pogor entuziasmat. Măcar de ne-ar veni totdeauna asemenea versuri. Şi adresîndu-se lui Iacob Negruzzi: Te sfătuiesc s-o publici chiar în numărul viitor!
Majoritatea cenacliştilor, inclusiv Eminescu, susţinură propunerea lui Vasile Pogor, aşa că peste două zile „Convorbiri literare" găzduia poezia semnată P.A. Călescu, autor ce promitea să devină un nume în lirica românească. În dimineaţa apariţiei revistei, nu mică fu surpriza lui Iacob Negruzzi cînd Eminescu intră val-vîrtej la el în odaie şi-i spuse, palid la faţă şi răvăşit:
— Am păţit-o! Am fost păcăliţi de Haşdeu!
— Cum aşa?! întrebă Negruzzi, simţind un nod în gît. În ce fel?
— „La noi e putred mărul" este iscălită de P.A. Călescu, adică Păcălescu! Adineaori mi-a sărit în ochi, luînd Convorbirile în mînă...
— Tot nu pricep! făcu Negruzzi încruntat, fiindcă, în urmă cu cinci ani, Haşdeu îl mai păcălise o dată, cu o poezie, „El şi Ea".
— E un acrostih, îl lămuri poetul. Citeşte primele litere, pe verticală...
— „La noi e putred mărul"... silabisi Negruzzi primul vers, deşi ştia poezia pe dinafară, iar pe verticală: La Conforbiri literare*
Imediat, redactorul revistei s-a repezit la tipografie să oprească expediţia, dar era prea tîrziu. Exemplarele pentru Bucureşti plecaseră de cu seară...
Bineînţeles, Haşdeu n-a scăpat prilejul să-şi bată joc de adversarii săi de la „Junimea", într-un articol apărut în „Românul", arătînd cine se ascundea sub pseudonimul P.A. Călescu.
— Şi totuşi, va mărturisi, peste timp, Iacob Negruzzi, atunci ca şi astăzi văd că Pogor nu greşise afirmînd că poezia n’ar fi rea, dar ce folos!...
* Conducătorul revistei schimbase un cuvînt: „Virgină" cu „Fecioară".
Nimeni n-a fost la locul lui
Cum bine se ştie, Enescu a fost nu numai un strălucit compozitor şi interpret, ci şi un foarte apreciat profesor. Pe la începutul secolului, la Paris aflîndu-se, tatăl unuia dintre elevii săi îl consultă, cu temere şi speranţă:
— Maestre, credeţi că fiul meu ar putea fi în stare să susţină, ca solist, un concert de vioară?
— Depinde, ezită, în primul moment, marele muzician. Depinde de sală...
— M-am gîndit la „Gaveau", preciză acesta. Şi cum Enescu se arătă sceptic, argumentă: Înţeleg, pentru un debutant, o sală de aproape o mie de locuri e prea mult, dar dacă aţi accepta să-l acompaniaţi la pian, numele dumneavoastră ar face minuni!
Într-adevăr, în seara concertului, sala era plină, orchestra şi solistul-debutant — gata să atace primele note, iar maestrul...
— Drace! exclamă el. Cine o să-mi întoarcă paginile la „Sonata în re" de Brahms?
Printre spectatorii din primele rînduri descoperi pe Alfred Cortot, pianist celebru la acea vreme. Întrucît erau buni prieteni, îi făcu un semn discret, invitîndu-l să urce pe scenă. Acesta, după ce ascultă, jumătate intrigat, jumătate amuzat, situaţia delicată în care se afla Enescu, îşi trase un scaun lîngă pian şi începu să întoarcă, cu o precizie impecabilă, paginile Sonatei de Brahms.
A doua zi, în cotidianul „Le Matin" cronicarul de specialitate scria: „Am asistat ieri la un concert, în care nimeni nu a fost la locul lui. Enescu trebuia să cînte la vioară, Cortot la pian, iar tînărul violonist făcea mai bine să întoarcă paginile!"
Muza şi subiectul*
În casa unui magistrat obişnuiau să se adune, săptamînal, aspiranţi la gloria literară. Într-o seară, cineva reuşeşte performanţa de a-l aduce acolo pe I.L. Caragiale însuşi. În pauza dintre două lecturi lirice, un tînăr se apropie de autorul „Scrisorii pierdute", abordîndu-l extaziat:
— Ah, maestre, dacă muza dv. m-ar inspira şi pe mine...
— Nu crez că s-ar preta la un aşa afront! răspunde Caragiale, pieziş.
— De ce, maestre?!
— Pentru că ea nu e Joiţica, iar eu nu sînt Trahanache!
Tînărul se grăbeşte să repare presupusa ofensă:
— S-avem pardon, coane Iancule, m-aţi înţeles greşit!
— Totuşi, un pont ai avut, onorabile, recunoaşte! insinuează, cu o anume duplicitate, marele comediograf.
— Aşa e! Am un subiect grozav pentru o piesă. Cu o muză ca a dv. aş da, sigur, lovitura!
Caragiale se interesează, amuzat:
— Şi care e subiectul?
— E simplu, maestre, dar o să meargă la inima publicului. Vi-l spun într-o propoziţie: un băiat iubea o fată.
— Aha! Şi?
— Părinţii băiatului se împotrivesc...
— Oho!
— Pe urmă, se împotrivesc părinţii fetei!
— Mda...
— Ei, cum vi se pare?
La care Caragiale răspunde:
— Frumos subiect, n-am ce zice... Dar nu-l scrie, că-l strici!
* Anecdota, nesemnată, a apărut în „Urzica" nr.1, a.c., sub un alt titlu, dar scrisă de acelaşi autor. O reproducem aici, ca să stea la un loc cu celelalte.
Mă rog frumos, domnule ministru...
Prin anii ’20, Octavian Goga, proaspăt ministru al Artelor, era mereu asaltat de slujitorii Thaliei, care vedeau în distinsul poet ardelean un protector avizat al dramaturgiei româneşti. Directorul, pe atunci, al Teatrului Mic, actorul Ion Iancovescu, se număra printre clienţii obişnuiţi ai „fondurilor secrete", îşi aminteşte scriitorul Mircea Ştefănescu. Cînd se ivea în anticameră, şeful de cabinet scotea capul pe uşă şi-l întreba din ochi: cam cît? Iancovescu ridica ambele mîini, cu degetele răsfirate, şi repeta gestul, ca să nu existe dubii: 20.000! Iar Goga îi aproba pe loc suma cerută...
Mai tîrziu, cînd la conducerea Artelor a venit Lapedatu, directorul Teatrului Mic a solicitat, din nou, o subvenţie. Ministrul, însă, s-a arătat a fi mai puţin darnic decît predecesorul său. Drept care, Iancovescu nu s-a sfiit să-i reproşeze:
— Soţilor Bulandra le-aţi dat 500.000 lei. De ce, mie, numai 100.000?
— Ei, dragule, s-a justificat Lapedatu, soţii Bulandra sînt mari actori!
— Mă rog frumos, domnule ministru, dumneavoastră nu aveţi acelaşi salariu ca d-l ministru Titulescu?!
Şampania răsuflată
La sărbătorirea unei aniversări de familie, Marin Preda invită la Capşa doi colegi apropiaţi: pe Eugen Jebeleanu şi pe Radu F. Alexandru. La un moment dat, ilustrul prozator comandă o sticlă de şampanie franţuzească. Şeful de sală se execută imediat, servind licoarea cu tot dichisul.
— Grozavă! exclamă Marin Preda, sorbind tacticos din pahar.
— E o porcărire, îşi bate joc de noi! se revoltă poetul Eugen Jebeleanu. Şi adresîndu-se direct chelnerului „împricinat": Asta-i hoţie curată! Ori ne-ai adus altceva decît ţi s-a cerut, ori aţi umplut sticla cu resturi de la alte mese. E complet răsuflată, nu face două parale!
— Aşa e, aşa e! îl susţine, partizan, prozatorul. Asta-i apă chioară, nu face băşicuţe, nu pişcă la limbă. Trebuie să fie doar ca sifonu’!
Şeful de sală aduce o altă sticlă, o desfundă în faţa capricioasei clientele, schimbă paharele şi roagă ca şampania să fie, mai întîi, degustată.
— Asta da! se declară satisfăcut poetul Jebeleanu.
— Bineînţeles, nici nu poţi s-o ţii pe limbă! remarcă, expert, prozatorul.
Peste vreo zece minute, cînd incidentul părea uitat, Marin Preda revine, hohotind de rîs:
— Noroc de tine, Jebelică, altfel o beam pe prima ş-o plăteam de bună... Că nu era nici o diferenţă...
Soluţia ideală
Martie, 1953. Murise Stalin. Presa se înveşmîntase, desigur, în texte şi chenare cernite, însă nu se ştia cum să se procedeze cu „Urzica", revistă de satiră şi umor, totuşi. Aurel Baranga a fost convocat la editor, ca dealtfel toţi redactorii şefi, unde i s-a cerut să pregătească un sumar în ton cu tragicul eveniment. A conceput el, noaptea, mai multe variante, iar a doua zi s-a prezentat cu ele la forul respectiv.
— Nu sînt bune! le-a respins acesta în bloc. Vreau altceva, trebuie să găseşti altceva!
A încercat Baranga zeci de soluţii noi: coperte gri fără desene, coperte în chenar negru, cu grafică militantă, texte de morală şi înţelepciune, evocări eroice sau pilduitoare, însă fără nici un rezultat. Toate, absolut toate ajungeau la coşul de hîrtii al editorului. În a cincea noapte albă („că zilele, vă daţi seama, erau negre!" comenta el cu ironie şi detaşat de întîmplarea petrecută cu 24 de ani în urmă), în a cincea noapte albă, deci, obosit de nesomn, intoxicat de cafelele şi de ţigările fumate, îi vine, în sfîrşit, ideea salvatoare. Face un duş, se bărbiereşte, se îmbracă într-un costum închis, care să-i dea aerul sobru absolut necesar, şi se duce la editor. Grav, încercănat, spune:
— Am găsit soluţia potrivită...
— S-auzim, face acesta neîncrezător.
— Într-un asemenea moment de imensă durere, ar fi o impietate ca „Urzica" să apară...
— Te-ai gîndit bine, aşa să procedezi! aprobă celălalt, răsuflînd uşurat. Ai găsit, într-adevăr, soluţia ideală. Luna aceasta, în semn de doliu, „Urzica" nu va apărea!
„Cîteva luni mai tîrziu — avea să mărturisească Aurel Baranga — am fost felicitat pentru spiritul de iniţiativă, simţul de orientare şi cutezanţă dovedite în acel moment de cumpănă". Autoironia, cum bine se ştie, îi stătea dramaturgului în caracter. Dar noi nu numai pentru asta am repovestit întîmplarea de mai sus...
(Perpetuum comic ’82, pag. 122)
Cronica în aquaforte; Cubice
Pe la începutul anului 1968 (în iuna martie, mai precis), Pablo Picasso începe să lucreze o serie de gravuri în aquaforte, preocupare mai veche a artistului care, de data aceasta, se dovedeşte a fi o adevărată pasiune. În numai şapte luni el realizează 347 de lucrări, ceea ce trezeşte senzaţie şi uimire, fiindcă — să nu uităm — Picasso avea 87 de ani. O asemenea putere de muncă neobişnuită, dublată de fabuloasa-i imaginaţie, desenul bine orchestrat înlăuntrul ideilor plastice nu puteau trece neobservate. Ulterior, acest ciclu s-a constituit într-o expoziţie, itinerată în mai multe metropole europene.
Întîmplarea a făcut să vizionez, în chiar anul următor, la Stuttgart, festinul grafic semnat Picasso. Şi să încerc regretul de a nu descifra, imediat, sensul major, de aspră confesiune a acestui ciclu, cu tentă aparent lubrică, de care marele artist se lăsase devorat — ca un adolescent — la apusul vieţii sale. A trebuit să revin o dată şi încă o dată în sala de expoziţie, pentru ca, „recitînd" fiecare desen în parte, să-mi dau seama că, de fapt, Picasso încredinţa posterităţii memoriile plastice ale unei existenţe îndelungate, trăită cu intensitate, percepţia senzuală asupra realităţii fiind, acum, degajată, uşor nostalgică, ironică cel mai adesea, proprie creatorului de geniu care se simte apărat de o operă durabilă. La ceasul ce-l apropia de marea trecere, Picasso a ţinut să-şi ia rămas bun de la personajele care i-au nedormit pînzele şi i-au zugrăvit bolta gîndului, catedrală a picturii moderne: faunul, clovnul, regele şi toreadorul, bătrîna mascată, artiştii de circ, femeia model, pictorul şi femeia iubită, cerbii, taurii şi păsările.
Mărturisindu-se pe sine, în aquaforte, Pablo Picasso şi-a pregătit o retragere vitală dintr-o lume care i-a aparţinut şi care, la rîndu-i l-a acaparat pînă la mistuire.
Cubice
• Arta, ca şi libertatea, trebuie furate, aşa cum Prometeu a furat focul.
• Statutul de artist se obţine abia după ce ai învins cel mai mare număr de bariere posibile. Din acest punct de vedere, artiştii ar trebui descurajaţi, nu încurajaţi!
• Cînd lucrez, încerc mereu să găsesc o formă de expresie pe care oamenii nu o aşteaptă, sau pe care chiar o resping. Asta mă interesează. În acest sens încerc eu să fiu revoluţionar.
• Dacă ştii exact ce vrei să faci, atunci ce rost mai are să te apuci de lucru?
• Cînd ceva îmi reuşeşte cît de cît, nu mai am curajul să-i mai adaug nimic, fiindcă în „a termina" se ascunde un dublu sens: „a încheia", dar şi „a omorî", „a distruge”...
Culese de Carmen Büchespanner
(Perpetuum comic ’82, pag. 52)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)