— Să trăiţi, tovarăşe preşedinte! — strigă Spîrnel de la vreo trei-patru pietre distanţă, cocoţat pe un cataroi mai arătos.
— ...astăzi şi mîine! — îşi termină preşedintele ideea începută. De ce nu asfaltaţi, bre? Uite ce mizerie!
— Aşa e pe şantier, tovarăşe preşedinte! — zise Spîrnel clipocind concludent din cizmele de cauciuc în care îşi băgase pantalonii cadrilaţi.
Preşedintele aruncă o privire bonapartistă în jurul lui şi mormăi în barba proaspăt rasă:
— Cam puţini!
— Ştiţi cum e cu munca voluntară, unul are copii, altul are soţia bolnavă, altul are soacra...
— Toţi avem soacre — zice preşedintele schimbînd în mod democratic băltoaca. Asta nu înseamnă să dramatizăm. Spîrnel, să ştii că răspunzi!
Spîrnel rămase o clipă derutat.
— Păi... întrebaţi-mă!
— Nu, nu, răspunzi de situaţia asta! Eu am dat o dispoziţie şi...
— Ce stai, mă, ca barza în găleată? — se stropşi el furios. Pune mîna şi munceşte că n-ai venit aici la contemplaţie. Spîrnel, să mi-l treci în carneţel să mă ocup de el.
— E tovarăşul Cintezoi! — spuse Spîrnel cu respect.
— Poa’ să fie şi tovarăşul Flamingo, ce mă-nteresează?!
— E fiul tovarăşului Cintezoi de la Consiliu...
Preşedintele rămase cîteva clipe mut privindu-şi cu respect pantofii ce începuseră să se umezească.
— Hei, tinere — zise el cu o voce în schimbare, intrînd şi mai mult în noroi — lasă dracului scîndura aia, ce ai cu ea? Tu ai venit aici să munceşti? Te-am chemat să mai discutăm împreună, mie îmi face plăcere să discut cu persoane inteligente ca dumneata, mai învăţ şi eu cîte ceva.
Tînărul se apropie timid zîmbind tîmp şi mişcîndu-şi capul aprobativ asemenea unei limbi de clopot.
— Apropie-te — deschise preşedintele discuţia. Ei, ce mai face tăticu?
— Tăticu? — se miră tînărul. Păi, ce să facă, bine, e mort.
— Aşa! E mort!... Şi, tu ce stai? Plimbă scîndura aia, nu te lenevi. Spîrnel, te-ai prostit? Nu ştiai că e mort?
— Ba da, ştiam, cum să nu ştiu! Numai că pe tînărul Cintezoi l-a crescut fratele tovarăşului Cintezoi de la consiliu, tovarăşul Cintezoi de la comitet!
Pentru un moment, preşedintele fu încercat de un sentiment penibil, trăit doar în copilăria sa timpurie, şi, instinctiv, ca şi atunci, duse mîna la spate.
— Hm... Hm... — zise el după ce constată că locul e uscat. Să mai asfaltaţi pe aici!
Spîrnel deschise iute ochii a dilemă, nepricepînd foarte bine de care loc vorbea preşedintele.
— Hei, tinere, ce te-a apucat? Tu chiar nu ştii de glumă?! He-he-he! Vino aici. Nu ţi-e foame?
Străduindu-se să fie cît mai convingător în încercarea sa de a aproba, tînărul fu cît pe-aci să-i dea un cap în gură tovarăşului preşedinte. Acesta îşi descuie servieta diplomat dotată cu cifru şi cheiţă şi scoase un pacheţel.
— Ia de mănîncă — se adresă el tînărului care începu numaidecît să clefăie. Măi... Măi... Spîrnel, dacă eşti aşa de bine informat, de ce nu mă informezi şi pe mine?
— Păi, tocmai vroiam să continui. Cum vă spuneam, tînărul a fost crescut de tovarăşul Cintezoi de la comitet pînă la 20 de ani, cînd tovarăşul Cintezoi de la comitet a fost scos la pensie. Din acest moment...
— Mai ai? Da, cu tine vorbesc! N-ai terminat cu clefăitul? Adică, colegii tăi muncesc şi tu stai şi dai din fălci?
Tînărul îşi schimbă brusc atitudinea şi se apucă să sape cu rîvnă folosind în acest sens o greblă cu trei dinţi. Preşedintele miji ochii către Spîrnel şi i se adresă scurt:
— Nu prea e disciplină. Şi tocmai vroiam să te propun la primă. Oamenii stau şi se uită, unii chiar mănîncă din pacheţelele altora. Tînărul ăsta e un exemplu negativ.
— E timid, tovarăşe preşedinte — căută Spîrnel o scăpare. Aşa a fost şi la nuntă. Ce mai rîdea tovarăşul Coţofană de la minister, ştiţi, socrul tovarăşului Cintezoi...
În capul tovarăşului preşedinte prinseră să piuie diferite triluri exotice şi autohtone.
— Hm... hm... Mi-am udat pantalonii... Nu, nu, la manşete... Hei, tinere, am vrut să te încerc. Ce naiba, nu înţelegi?! Mai bine vino şi stai la mine în maşină că, uite, a început să picure... Spîrnel!
— La ordin!
— Să te treci în carneţel. Cum ai îndrăznit să-l mobilizezi pe tînărul Cintezoi pentru acţiunea de astăzi?
— Păi, dumneavoastră aţi semnat convocatorul!
— Gura! Mă mir că nu l-ai mobilizat şi pe tovarăşul Coţofană, socrul tovarăşului... — mai zise preşedintele aprinzîndu-şi o ţigară.
— A, nu, pe tovarăşul Coţofană nu puteam să-l mobilizez. L-au mobilizat alţii cînd l-au prins cu delapidarea aia şi i-au luat tot. Acum, săracul...
Preşedintele îşi introduse ţigara cu vîrful aprins în gură şi înjură scurt, dar gros.
— Ce... mă... te... să... Bă, băieţică, bă... bă, minte de cintezoi, ce cauţi tu în maşina mea? Ce e, mă, maşina mea, tramvaiul 12? Treci imediat la muncă! Ce neobrăzare! Spîrnel, să mi-l treci în carneţel.
— Îl trec, şefu’, dar să ştiţi că oricum pleacă de la noi.
— Foarte bine. Să plece. Noi n-avem nevoie de elemente păgubitoare.
— Pleacă la centru. Îl ia frate-su lîngă el.
Preşedintele se zgribuli sub trendul bleumarin şi blestemă clipa cînd luase hotărîrea să verifice acţiunea pe teren. Mai găsi totuşi resurse să i se adreseze tînărului care scurma pămîntul cu un băţ.
— Măi, tovarăşe Cintezoi, nu ai înţeles ce vroiam să spun. Am spus că poţi pleca acasă, ce să cauţi dumneata aici?! Hai, du-te, şi mîine să nu vii. Eşti învoit.
— Să trăiţi! — zvîcni tînărul bălăgănind din cap.
— Du-te... du-te... Hm! — mai zise preşedintele bălăgănind şi el din cap într-o beţie de imagine consecutivă. Spîrnel! Puteai să-mi spui de la început toate astea, nu să mă porţi de la Scila la Caribda! Bine că pleacă la centru!
— Da, pleacă. Îl ia frate-su care e portar acolo. Îl ia la el, la pază.
— Să mi-l treci la nemotivaţi! — mai zise preşedintele înainte de a dispărea în maşină.
Şi, în timp ce maşina înainta prudentă printre băltoace, preşedintele, ieşit pe jumătate prin geamul portierei, urlă către un Spîrnel căzut într-o stare de prostraţie:
— Şi să-l penalizezi şi cu 15%! Trebuie să întronăm odată un climat de disciplină, un climat sănătos care...
(Perpetuum comic ’89, pag. 37)
