Se afișează postările cu eticheta Sorin Petrescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sorin Petrescu. Afișați toate postările
, , , , , , , , ,

Dincotro bate vîntul

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Maşina opri scurt cu un scrîşnet de frîne. Spîrnel se repezi în întîmpinare sărind din piatră în piatră ca o căpriţă. Bărbatul în trenci bleumarin şi pălărie tare nu-l mai aşteptă însă, ci coborî hotărît din maşină direct într-o băltoacă.
        — Să trăiţi, tovarăşe preşedinte! — strigă Spîrnel de la vreo trei-patru pietre distanţă, cocoţat pe un cataroi mai arătos.
        — ...astăzi şi mîine! — îşi termină preşedintele ideea începută. De ce nu asfaltaţi, bre? Uite ce mizerie!
        — Aşa e pe şantier, tovarăşe preşedinte! — zise Spîrnel clipocind concludent din cizmele de cauciuc în care îşi băgase pantalonii cadrilaţi.
        Preşedintele aruncă o privire bonapartistă în jurul lui şi mormăi în barba proaspăt rasă:
        — Cam puţini!
        — Ştiţi cum e cu munca voluntară, unul are copii, altul are soţia bolnavă, altul are soacra...
        — Toţi avem soacre — zice preşedintele schimbînd în mod democratic băltoaca. Asta nu înseamnă să dramatizăm. Spîrnel, să ştii că răspunzi!
        Spîrnel rămase o clipă derutat.
        — Păi... întrebaţi-mă!
        — Nu, nu, răspunzi de situaţia asta! Eu am dat o dispoziţie şi...

        Preşedintele rămase cu vorba în gură şi holbă doi ochi şeptelici către un tînăr care stătea rezemat de o lopată.
        — Ce stai, mă, ca barza în găleată? — se stropşi el furios. Pune mîna şi munceşte că n-ai venit aici la contemplaţie. Spîrnel, să mi-l treci în carneţel să mă ocup de el.
        — E tovarăşul Cintezoi! — spuse Spîrnel cu respect.
        — Poa’ să fie şi tovarăşul Flamingo, ce mă-nteresează?!
        — E fiul tovarăşului Cintezoi de la Consiliu...
        Preşedintele rămase cîteva clipe mut privindu-şi cu respect pantofii ce începuseră să se umezească.
        — Hei, tinere — zise el cu o voce în schimbare, intrînd şi mai mult în noroi — lasă dracului scîndura aia, ce ai cu ea? Tu ai venit aici să munceşti? Te-am chemat să mai discutăm împreună, mie îmi face plăcere să discut cu persoane inteligente ca dumneata, mai învăţ şi eu cîte ceva.
        Tînărul se apropie timid zîmbind tîmp şi mişcîndu-şi capul aprobativ asemenea unei limbi de clopot.
        — Apropie-te — deschise preşedintele discuţia. Ei, ce mai face tăticu?
        — Tăticu? — se miră tînărul. Păi, ce să facă, bine, e mort.
        — Aşa! E mort!... Şi, tu ce stai? Plimbă scîndura aia, nu te lenevi. Spîrnel, te-ai prostit? Nu ştiai că e mort?
        — Ba da, ştiam, cum să nu ştiu! Numai că pe tînărul Cintezoi l-a crescut fratele tovarăşului Cintezoi de la consiliu, tovarăşul Cintezoi de la comitet!


        Pentru un moment, preşedintele fu încercat de un sentiment penibil, trăit doar în copilăria sa timpurie, şi, instinctiv, ca şi atunci, duse mîna la spate.
        — Hm... Hm... — zise el după ce constată că locul e uscat. Să mai asfaltaţi pe aici!
        Spîrnel deschise iute ochii a dilemă, nepricepînd foarte bine de care loc vorbea preşedintele.
        — Hei, tinere, ce te-a apucat? Tu chiar nu ştii de glumă?! He-he-he! Vino aici. Nu ţi-e foame?
        Străduindu-se să fie cît mai convingător în încercarea sa de a aproba, tînărul fu cît pe-aci să-i dea un cap în gură tovarăşului preşedinte. Acesta îşi descuie servieta diplomat dotată cu cifru şi cheiţă şi scoase un pacheţel.
        — Ia de mănîncă — se adresă el tînărului care începu numaidecît să clefăie. Măi... Măi... Spîrnel, dacă eşti aşa de bine informat, de ce nu mă informezi şi pe mine?
        — Păi, tocmai vroiam să continui. Cum vă spuneam, tînărul a fost crescut de tovarăşul Cintezoi de la comitet pînă la 20 de ani, cînd tovarăşul Cintezoi de la comitet a fost scos la pensie. Din acest moment...
        — Mai ai? Da, cu tine vorbesc! N-ai terminat cu clefăitul? Adică, colegii tăi muncesc şi tu stai şi dai din fălci?
        Tînărul îşi schimbă brusc atitudinea şi se apucă să sape cu rîvnă folosind în acest sens o greblă cu trei dinţi. Preşedintele miji ochii către Spîrnel şi i se adresă scurt:
        — Nu prea e disciplină. Şi tocmai vroiam să te propun la primă. Oamenii stau şi se uită, unii chiar mănîncă din pacheţelele altora. Tînărul ăsta e un exemplu negativ.
        — E timid, tovarăşe preşedinte — căută Spîrnel o scăpare. Aşa a fost şi la nuntă. Ce mai rîdea tovarăşul Coţofană de la minister, ştiţi, socrul tovarăşului Cintezoi...


        În capul tovarăşului preşedinte prinseră să piuie diferite triluri exotice şi autohtone.
        — Hm... hm... Mi-am udat pantalonii... Nu, nu, la manşete... Hei, tinere, am vrut să te încerc. Ce naiba, nu înţelegi?! Mai bine vino şi stai la mine în maşină că, uite, a început să picure... Spîrnel!
        — La ordin!
        — Să te treci în carneţel. Cum ai îndrăznit să-l mobilizezi pe tînărul Cintezoi pentru acţiunea de astăzi?
        — Păi, dumneavoastră aţi semnat convocatorul!
        — Gura! Mă mir că nu l-ai mobilizat şi pe tovarăşul Coţofană, socrul tovarăşului... — mai zise preşedintele aprinzîndu-şi o ţigară.
        — A, nu, pe tovarăşul Coţofană nu puteam să-l mobilizez. L-au mobilizat alţii cînd l-au prins cu delapidarea aia şi i-au luat tot. Acum, săracul...
        Preşedintele îşi introduse ţigara cu vîrful aprins în gură şi înjură scurt, dar gros.
        — Ce... mă... te... să... Bă, băieţică, bă... bă, minte de cintezoi, ce cauţi tu în maşina mea? Ce e, mă, maşina mea, tramvaiul 12? Treci imediat la muncă! Ce neobrăzare! Spîrnel, să mi-l treci în carneţel.
        — Îl trec, şefu’, dar să ştiţi că oricum pleacă de la noi.
        — Foarte bine. Să plece. Noi n-avem nevoie de elemente păgubitoare.
        — Pleacă la centru. Îl ia frate-su lîngă el.


        Preşedintele se zgribuli sub trendul bleumarin şi blestemă clipa cînd luase hotărîrea să verifice acţiunea pe teren. Mai găsi totuşi resurse să i se adreseze tînărului care scurma pămîntul cu un băţ.
        — Măi, tovarăşe Cintezoi, nu ai înţeles ce vroiam să spun. Am spus că poţi pleca acasă, ce să cauţi dumneata aici?! Hai, du-te, şi mîine să nu vii. Eşti învoit.
        — Să trăiţi! — zvîcni tînărul bălăgănind din cap.
        — Du-te... du-te... Hm! — mai zise preşedintele bălăgănind şi el din cap într-o beţie de imagine consecutivă. Spîrnel! Puteai să-mi spui de la început toate astea, nu să mă porţi de la Scila la Caribda! Bine că pleacă la centru!
        — Da, pleacă. Îl ia frate-su care e portar acolo. Îl ia la el, la pază.
        — Să mi-l treci la nemotivaţi! — mai zise preşedintele înainte de a dispărea în maşină.
        Şi, în timp ce maşina înainta prudentă printre băltoace, preşedintele, ieşit pe jumătate prin geamul portierei, urlă către un Spîrnel căzut într-o stare de prostraţie:
        — Şi să-l penalizezi şi cu 15%! Trebuie să întronăm odată un climat de disciplină, un climat sănătos care...

(Perpetuum comic ’89, pag. 37)





, ,

Hamlet... redivivus

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        — Nu, dom’le, nu aşa se dă replica asta! Cînd spuia... „a fi sau a nu fi"... spui totul. În replica asta stă toată cheia piesei. Hai, zi!
        — A fi sau a nu fi!
        — Ce-i asta?... Întrebi vînzătoarea dacă au venit radiatoare de Dacia?! Mă, tu pui o întrebare existenţială. Pricepi?
        — A fi sau a nu fi!
        — Eşti de groază! Eşti de groază!! Parcă ţi-am propus un post de mandatar şi te întrebi dacă să accepţi sau nu! Şi nu sta de lemn Tănase! Dă din mîini, n-ai auzit încă de gestică?!
        — A fi sau a nu fi!
        — Ce dai din mîini ca un apucat?! Nu eşti la bazin aici. Tu nu înţelegi că, punînd întrebarea, trezeşti nişte lumi? Că redescoperi mistere? Trebuie să vorbeşti scurt, dar pătrunzător!
        — A fi sau a nu fi!
        — A... Parcă vinzi afine în piaţă. Cine te-a făcut, mă, pe tine actor? Zi mai cu forţă, mai cu convingere!
        — A fi sau a nu fi!
        — Ho, nu urla aşa că nu eşti la şedinţa de analiză a muncii. Întrebarea asta trebuie să te sensibilizeze, în măsura în care tu cauţi să-i sensibilizezi pe spectatori.
        — A fi sau a nu fi!
        — Hai, plîngi! Hai, că atît ţi-a mai rămas! Ce te jeleşti ca o babă? Dă replica viguros, stăpîn pe tine!
        — A fi sau a nu fi!
        — Dă-mi şi-o palmă! Nu, că nu se poate lucra aşa! Mă, aici nu eşti la brigada artistică, să dai cu piciorul în podea şi să ţii mîna în şold? Dă jos mîna! Aşa. Prin replica ta, trebuie să deschizi nişte lumi!
        — A fi sau a nu fi!
        — Aşteaptă pauza. Mă, frate, stăm de-o oră la replica asta şi tot n-ai priceput. Încearcă să vizualizezi drama în care se zbate personalul.
        — A fi sau a nu fi!
        — Fi atent, facem altfel, fă abstracţie de tot restul piesei. Tu, la premieră, nu o să ai de spus decît replica asta. Pricepi? Încearcă deci să dai tot ce poţi din tine!
        — A fi sau a nu fi!
        — E bine, e puţin mai bine. Vezi, dacă te concentrezi?! Ia, gîndeşte-te la soacră-ta şi mai zi odată!
        — A fi sau a nu fi!
        — Hai, că iar o scrîntişi. Tu ai şi văzut-o în casă. Lasă, mai bine gîndeşte-te, uite, că ai depus o cerere de locuinţă, şi...
        — A fi sau a nu fi!
        — Păi, cu aşa replică, cum ai vrea să se rezolve!? Ascultă, tu cînd pui întrebarea asta, ţii în mînă capul lui Yorick. Ţie nu ţi-a murit niciodată vreun prieten?
        — A fi sau a nu fi!
        — Şi zici că ăla ţi-era prieten?! Te uiţi la craniu, la tigva aia, ca şi cum te-ai uita la propria ta tigvă, pricepi?
        — A fi sau a nu fi!
        — Ho, nu te speria, am glumit!... Ce ţi-a trebuit ţie teatru?... Mă, pricepe că de replica ta atîrnă tot sensul piesei. Spune-o ca şi cum ai spune toată piesa de-odată!
        — A fi sau a nu fi!
        — Ce ziseşi? Zi mai rar.
        — A fi sau a nu fi!
        — Hai, că pînă termini uiţi ce-ai vrut să spui... Ştii ce, spune-o mai bine în englezeşte.
        — To be or not to be!
        — Aşa. Aşa e bine. Nu pricepe nimeni nimic, şi ieşi şi tu bine că ştii limbi străine!!

(Perpetuum comic ’88, pag. 148)

, , ,

Şefofobia

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Bică e omul despre care se spune că ar fi uns cu toate alifiile. Desigur, asta nu implică faptul că Bică ar suferi de vreo boală de piele, ci doar că beneficiază de o calitate devenită de excepţie: tupeul. Bică e un tupeist. Şi inimă largă. Prietenii din copilărie nu se uită niciodată.
        — Salut, Nică!
        — Salut, Bică!
        — Ce-i cu tine pe aici?
        — Cu cererea asta a mea.
        — Vrei s-o rezolvi?
        — De o lună încerc să intru la şefu’ăl mare şi nu reuşesc.
        — Ia, vino cu mine, să-ţi arăt eu cum trebuie să procedezi.
        — Bică, mai bine lasă... Eu...
        — Tu nu trebuie să faci nimic... Taci şi ţîţîi dezaprobator din buze. De rest, mă ocup eu.
        Şi, urmat de un Nică timid, Bică dădu buzna pe poarta instituţiei vizate. Cerberul era la post, îmbrăcat în uniformă de portar.
        — Alo, tovarăşul — strigă cerberul. Încotro?
        — Cu mine vorbeşti? — întrebă neîncrezător Bică, reţinîndu-l cu o mînă pe Nică.
        — Dar cu cine? Cu tata-mare?
        — Ce e porcăria asta? — izbucni tam-nesam Bică. V-aţi tîmpit cu toţii? Trebuie să fiu anunţat de fiecare dată cu surle şi trîmbiţe?! Cînd o să vă faceţi datoria cum trebuie? Am să vă dau pe toţi afară!
        Portarul păru lovit în plin de cometa Halley. Încercă timid.
        — Să vedeţi... eu...
        — Ce să văd? — nu-l lăsă Bică să-şi revină. Văd cum orice prost îmi ţine calea, lăsînd în schimb să intre toţi neisprăviţii, fără să-i legitimeze.
        — Mă iertaţi... din spate... parcă am fost legat la ochi...
        — Păi, sigur, asta faceţi voi în timpul orelor de program. Jucaţi baba oarba. Nuuu, trebuie să fac curăţenie pe aici, aşa nu se mai poate. Poftiţi, tovarăşe secretar, lăsaţi, cu ăştia mă descurc eu, făcu spre Nică.
        Cînd îşi mai reveni, Nică îl întrebă:
        — De unde te cunoaşte portarul?
        — De nicăieri. Nu mă cunoaşte. Aici sînt atît de mulţi şefi, încît e imposibil să-i cunoşti pe toţi.
        — Bică, eu zic să ne oprim aici. Gata, m-ai convins.
        — Fii serios, mergem pînă la capăt. Dacă am trecut de portar, am trecut de cel mai greu lucru. De acum, e uşor. Fii atent.
        Şi, pe neaşteptate, Bică dădu buzna într-un birou unde cîţiva funcţionari munceau pe brînci la nişte sandvişuri.
        — Ce-i, bre, îl interpelă unul din ei pe Bica. Nu ştii să baţi la uşă?!
        Atît aştepta Bică. Uraganul Fify era un vînticel în comparaţie cu el.
        — Cum îndrăzneşti? Şi, ce e aici? Parc de distracţii? Să mi-l aduceţi imediat pe director, să vadă şi el cum muncesc funcţionarii lui. Pentru asta sînteţi voi plătiţi, să mîncaţi în timpul programului. De mîine să nu vă mai prind prin birouri. Să vă duceţi în producţie, să vedeţi şi voi ce greu se cîştigă o pîine! Nuu, aşa nu mai merge, i-am spus şi ministrului, trebuie făcută o curăţenie generală. Unde e directorul?
        — Cred că... în birou... — îngăimă timorat funcţionarul păstrînd o politicoasă poziţie de drepţi.
        — Păi, sigur, în birou, cu mapa! Lasă, că-l trimit eu la sapă!
        Uşa trîntită îi pleoşti urechile lui Nică.
        — Bică, te rog, să plecăm...
        — Nici gînd, mi-am intrat aşa bine în piele, că încep să mă cred şi eu cineva. După mine, la atacul final.
        Şi, asemeni înaintaşilor noştri care porneau la luptă pentru a se întoarce pe scut sau sub scut, Bică pătrunse în anticamera directorială.
        — Stop! — zise secretara punînd deoparte oglinjoara şi fardurile. Nu daţi buzna că nu sînteţi la crîşmă.
        Bică înghiţi în sec, nu de alta, dar femeile erau slăbiciunea lui, şi, depăşindu-şi impulsul de moment, zise din străfundul pectoralilor:
        — Pînă cînd credeţi că o să mai suport toate astea? Nuuu, voi abuzaţi de bunătatea mea! V-aţi învăţat să trăiţi ca nişte paraziţi. Am să vă trimit la munca de jos. Aici, la degetul mic, vă am pe toţi!
        — Eu... cu telefonul... n-am...
        — Ce telefon? Unghiile ţi le-ai făcut, cafeaua ţi-ai băut-o, acum hai să stai la telefon cu toate coţofenele pe banii instituţiei! Am suportat destul dar, gata, s-a zis cu voi!


        Îl înhăţă de o mînecă pe Nică, aproape de starea de leşin, şi-i trase în biroul directorial. De astă dată, Bică se grăbi să fie primul la apel.
        — Şi dumneata, în loc să stai în mijlocul subalternilor şi să-i urmăreşti, te-ai retras aici ca pe o insulă.
        — Tovarăşe... încercă directorul căutînd să-şi aducă aminte de figura lui Bică.
        — Nici un tovarăş! Să vă băgaţi minţile în cap, că dau cu voi de pămînt! Ce e degringolada asta? Ce e haosul ăsta? Asta e instituţie sau discotecă?
        — Discotecă?!
        — Te învăţ eu să conduci o instituţie!
        — Eu... cu oamenii... — mai zise directorul, părînd a recunoaşte în Bică un tovarăş întîlnit pe culoarele ministerului.
        — Păi, sigur, acum căutăm ţapi ispăşitori pentru greşelile noastre! Şi cu omul ăsta, ce-aţi avut? — urlă Bică, dîndu-i un ghiont lui Nică.
        — Eu... nici nu-l cunosc!
        — Rău! Foarte rău! Pe mine mă cunoşti?
        — Ei, pe dumneavoastră... cine nu...
        — Omul ăsta se plînge că de o lună nu i s-a rezolvat cererea.
        — Nu se poate.
        — Ba se poate. De ce sînteţi voi puşi în funcţiile astea? Băiete, dă-i cererea. Acum s-o rezolvi! Iar despre neregulile de aici, discutăm noi. Dar, în altă parte!
        Afară, la o distanţă bunicică de instituţie, Bică îl chestionă pe Nică:
        — Ei, ce zici?! Eşti mulţumit? Gata, ţi-a semnat. Nu te bucuri?!
        — De bucurat, m-aş bucura eu, dar, vezi, că, m-am pierdut aşa de rău, că, în loc să-i dau să-mi semneze cererea mea, i-am dat o scrisoare pe care am primit-o azi de la soacră-mea!

(Perpetuum comic ’87, pag. 128)




,

Poveste de groază cu mister

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
        În încăpere nu se mai auzea decît bîzîitul discret al ventilatorului. De sub borurile pleoapelor, ochii şefului aruncau priviri scurte şi reci, în timp ce „Kojak"-ul străbătea cu repeziciune distanţ dus-întors dintre cei doi canini de aur. Pe biroul uriaş, străjuit de telefoane în toate culorile, harta 1:100 dezvăluia principalele objective ale disputei.
        Omul ameţit în faţa acestei privelişti păru să se trezească din uluială şi, cu o voce gîtuită, făcu o ultimă tentativă de a îndupleca inima de piatră:
        — Vă rog, vă implor, am trei copii. Nu mă lăsaţi!
        — Am spus: nici o centimă mai puţin! răsună, din spatele superlongului, vocea scrîşnită a şefului.
        — Măcar pentru o lună. Fie-vă milă, am trei copii! O lună, nu cer mai mult!
        Un semn scurt din arătătorul cu ghiul şi două gorile apărură ca din pămînt. Omul care, între timp, căzuse rugător în genunchi, fu apucat de subsuori.
        — De ce? De ce?! mai apucă el să spună, înainte de a fi scos afară în brînci.
        Şeful stinse încet ţigara în scrumiera de fier masiv şi cuplă interfonul:
        — Altul.
        Uşa capitonată se deschise fără zgomot, lăsînd să pătrundă în încăpere un tînăr îmbrăcat într-un costum albastru cu dunguliţe.
        — Hello! Tony este numele meu. Mă cunoaşteţi, nu? făcu noul venit, plonjînd în fotoliu.
        Celălalt îl urmări neutru, pînă în clipa cînd tipul îşi cocoţă călcîiele pe birou.
        — Unde te crezi, mă, în Texas?! îl admonestă el furios.


        Tînărul zîmbi din colţul gurii, fără să-şi schimbe poziţia. Apoi, duse mîna sub haină şi în secunda următoare un cartuş străbătu spaţiul dintre cei doi şi-l lovi violent pe şef drept în piept. Acesta se aplecă într-o parte, gemînd, şi „Kent"-ul dispăru într-unul din nenumăratele sertare. Continuă ceva mai liniştit:
        — Unde?
        — La Club.
        — Cîţi?
        — 20.
        — 30, toată perioada.
        — Mult, oftă laconic individul cu dunguliţe.
        — Pentru tine, nu! Îţi cunosc dosarul din scoarţă în scoarţă!
        — He, he, rîse celălalt amuzat.
        — De ieşit, ieşi cînd spun eu!
        — O.K.! 30 de bătrîne.
        Şeful notă ceva pe o hîrtiuţă şi semnă precipitat. Cînd vorbi, vocea sa tăie aerul ca un cuţit.
        — Mălaiul!
        Tony duse din nou mîna la buzunar şi scoase două teancuri de bancnote pe care le lăsă să cadă pe birou. Se ridică încet şi, apucînd cu două degete hîrtiuţa, salută neglijent şi dispăru.
        Cele două teancuri fură înghiţite de aceleaşi sertare fără fund, după care în interfon se făcu auzită iar vocea scrîşnită:
        — Mai e cineva? Să intre!
        Soarele stătea să cadă sub orizont, dar activitatea de numire a ospătarilor pentru sezonul de vară pe litoral continua cu spor.

(Perpetuum comic ’82, pag. 231)


Persoane interesate