O poveste aiurită

        E atît de cald, că nu-ţi vine să laşi afară nici măcar o bucăţică de unt. Tocurile sandalelor mi se afundă în asfaltul moale al aleii. Soarele de vară m-a toropit. M-am oprit la chioşcul de răcoritoare şi am băut o sticlă de suc călduţ din „fructe aromate de pădure", cu gust de ceai şi tot nu m-am răcorit. Dar ce văd? Pe peretele blocului din dreapta, o plăcuţă cu inscripţia A-Y 2B.14. Păi aici stă prietena mea, Lucreţia. Ispita unei şuete la un pahar cu apă de la frigider mă face să sun la uşa ei.
        Îmi deschide cel mai tînăr membru al familiei, Sănducu, un puşti cîrn, cu părul ciufulit. Îmi strînge mîna bărbăteşte şi zice:
        — Bună ziua. Spune-mi o poveste.
        — Las-o să-şi tragă sufletul! strigă maică-sa din bucătărie.
        — De ce să-şi tragă sufletul? întreabă Sănducu.
        În casă e, oricum, mai răcoare. Mă trîntesc pe un fotoliu şi cer un pahar cu apă.
        — De ce să-şi tragă sufletul? o întreabă din nou Sănducu pe maică-sa, care vine cu apa.
        — Pentru că e toropită.
        — De ce e toropită?
        — Fiindcă afară e cald.
        — De ce e cald afară?
        — Fii băiat cuminte şi du-te în camera ta.
        Sănducu îşi trage un scaun lîngă fotoliul meu, se aşază şi zice:
        — Spune-mi o poveste.
        — Nu-l lua în seamă, intervine Lucreţia. În fiecare zi mă bate la cap să-i spun o poveste şi nici una nu-i place.
        — De ce să nu mă ia în seamă? întreabă Sănducu.
        — Pentru că nu eşti cuminte, îi răspunde prietena mea. Mai bine ia o chiflă din bucătărie, du-te pe balcon şi hrăneşte turturelele cu firimituri.
        Copilul dispare. Lucreţia se aşază şi ea şi mă întreabă:
        — Ce-ai mai făcut?
        Pînă să deschid gura, Sănducu s-a şi întors. Îşi trage scaunul lîngă fotoliul maică-şi (se vede că la mine a renunţat) şi zice:
        — Turturelele sînt sătule. N-au vrut să mănînce. Spune-mi o poveste.
        De fapt, a tras cu praştia în păsări. L-am văzut, dar nu-l pîrăsc.
        — Pînă nu-i spun, nu scăpăm de el, zice gazda, parcă scuzîndu-se.
        Şi începe să-i spună o poveste înfiorător de plicticoasă, cu o turturică rea, care nu voia să mănînce şi a slăbit, atîta a slăbit că nu mai putea să zboare. Şi într-o zi s-a apropiat de ea un motan urîcios şi negru. Turturica a vrut să zboare, dar n-a putut. Tocmai atunci a apărut pe alee un băieţel cuminte. El a luat pasărea în braţe şi l-a alungat pe motanul cel rău. Pe urmă, turturica, s-a învăţat minte şi a început să mănînce şi, după ce s-a înzdrăvenit, a putut să zboare din nou şi a trăit pînă la adînci bătrîneţe.
        Copilul tace o vreme, pe urmă zice cu dispreţ:
        — Ce mai poveste! Nu mi-a plăcut. De ce era rău motanul?
        — Fiindcă a vrut să mănînce pasărea. Ce, nu înţelegi? îi explică enervată Lucreţia.
        — Dacă nu era rău, n-ar fi vrut s-o mănînce?
        — Sigur că nu, răspunde mama, nesigură. Păsărelele trebuiesc ocrotite.
        — Motanii buni ocrotesc păsărelele? întreabă puştiul.
        Lucreţia se uită la mine exasperată, parcă îmi cere ajutor.
        — Treci imediat în camera ta şi lasă-ne să stăm de vorbă, se răsteşte ea la copil.
        Sănducu se ridică, îşi trage iar scaunul lîngă mine şi zice:
        — Spune-mi tu o poveste.
        — Nu ştiu decît una, tot cu o turturică şi un motan, zic eu.
        — Iar? se strîmbă Sănducu.
        — Da, dar e altfel. Turturica din povestea mea era cuminte, foarte cuminte, negrăit de cuminte. Nu-şi murdărea penele, nu se îndepărta prea mult de cuib, nu era sclifosită la mîncare. Şi, cu toate că nu era frumoasă cu penele ei de culoarea cenuşii, toate păsările o admirau.
        Sănducu are o nedumerire.
        — De ce nu era frumoasă, dacă era cuminte?
        Lucreţia zîmbeşte ironică şi se uită la mine cu aerul că zice: „Hai că te-a încuiat şi pe tine!"
        — Pentru că, răspund eu, cînd turturica noastră ieşise din ou, zîna spaţiilor verzi spusese: „Dacă pasărea asta va avea penele albastre, va fi mai frumoasă decît mine, iar eu nu îngădui aşa ceva." Şi o făcuse doar îngrozitor de cuminte. Într-o zi, un băieţel, care fusese pedepsit stătea în casă pentru că spărsese un geam cu mingea de fotbal, a ieşit pe balcon.
        — Era un băieţel rău? se interesează Sănducu.
        — Da de unde! Avea numai zece la şcoală. Aşadar a ieşit pe balcon şi a început să arunce păsărelelor firimituri de plăcintă cu mere. Atunci, păsările au hotărît: singura care merită să mănînce prăjitura este turturica cea cuminte. Şi au lăsat-o singură. Foarte mîndră de favoarea care i se făcuse, turturica noastră a început să ciugulească. Tocmai atunci s-a ivit şi motanul. Un motan mare, alb, cu ochii verzi, de o rară frumuseţe.
        — De ce era de o rară frumuseţe dacă era rău? se miră Sănducu.
        — N-aş putea spune că era rău. Dar îi plăcea grozav să prindă păsărele şi să le mănînce cu fulgi cu tot. S-a apropiat tiptil de turturea şi haţ! a pus gheara pe ea. Înainte să nimerească în burta motanului, pasărea a mai avut timp să-şi spună: „Mai bine n-aş fi fost atît de groaznic de cuminte." Iar motanul, după ce s-a ospătat s-a întins mulţumit la soare, a căscat de două ori şi a adormit... Ei, ţi-a plăcut?
        — Foarte mult! strigă Sănducu. E o poveste extraordinară! Şi sărind într-un picior, dispare în camera lui.
        Timp de un ceas, stau de vorbă în linişte cu prietena mea. La plecare, ea ţine totuşi să-mi facă un reproş:
        — Nu crezi că i-ai spus copilului o poveste cam aiurită? N-o să mai ştie ce înseamnă a fi şi a nu fi cuminte.
        ...Ştiu şi eu? Poate. Oricum, după ce i-am spus-o, a fost extraordinar de cuminte.

(Perpetuum comic ’86, pag. 70)