Old-boys: festivitate finală

        Dacă vă mai amintiţi, ceea ce vă doresc din toată inima, ţinerea de minte fiind un simptom îmbucurător de funcţionare normală a releelor neuronice însărcinate cu sectorul respectiv din cortex, am mai pomenit despre terificii old-boys de la Frăsinet. Chiar anul trecut. În gazeta noastră.
        Bineînţeles, cînd fantasticii fotbalişti ai „Forestierului" au aflat despre apariţia numelui lor în revistă, aceasta a dispărut imediat. Din cele cinci exemplare care sosesc (uneori) în localitate, peste cîteva zile circulau prin orăşel vreo treizeci. Cel puţin. Nu! Nu sportivi, care să mă ia la rost. Ci „Urzici". Procurate cu mari dificultăţi. Fie din capitala judeţului, fie, telefonic, de la neamurile stabilite în capitală. Şi-acelea însă (revistele), de la „mîna a doua".
        Apoi, după cum era şi normal, a urmat cooptarea mea în clubul sportiv al „băieţilor". Ca suporter. De onoare, din moment ce eram unicul. Gestul lor m-a obligat. Moralmente. Aşa că, săptămînă de săptămînă, în fiece vineri, după-amiezele, eram prezent pe stadionul „Forestierul". În tribuna de protocol. Unde, de unul singur, admiram înspăimîntătoarele evoluţii ale diabolicilor jucători.
        Şi n-am regretat niciodată. Cinstea ce mi se acordase îmi pria. Nu-mi recomandaseră şi medicii (pentru a mai slăbi niţel, şi-a mai da jos din greutate) — mişcarea în aer liber?
        Deci, aproape un an întreg, am asistat cu fidelitate la meciurile „amicale" ale old-boyşilor, mai totdeauna încheiate cu scoruri catastrofice. Cînd 19—3 pentru „albaştri", cînd 2—1 pentru „roşii".
        Ce-i drept, albaştri erau şi mai bine dotaţi fizic, echipa lor fiind alcătuită din organele de conducere ale uzinei, notabilităţi locale, sau, adeseori, amici de-ai acestora, sosiţi anume de la municipiu. Ca să întărească formaţia sedentarilor şi pentru a-şi mai pune sîngele în circulaţie. Rutieră sau arterială, asta nu conta, ci aerul şi... atmosfera generală.
         „Băieţii" (old-boys între 25 şi 55 de ani, cîntărind de la 60 ocale şi pînă la 100), au fost singurii ce-au izbutit, vreodată, să mă reţină atîta timp pe un stadion.
        Mai fusesem odată, parcă prin ’38, la un meci din cadrul unei Balcaniade. Cînd jucaseră, pe Giuleşti, ai noştri cu turcii. Copilandru, mă dusesem cu nişte prieteni de-aceeaşi vîrstă, însă microbişti autentici şi experimentaţi. Nepricepîndu-mă la fotbal, îi încurcasem mereu pe otomani cu românii. Cînd primii ne vîrau vreun gol, urlam ca apucat: „Bravo, fraţilor!" Pînă şi-a sărit din balamale un spectator mai versat, în materie de istorie, şi mi-a tras una după ceafă. Cu-o sticlă de limonadă. Din fericire, goală. Lămurindu-mă apoi cu duhul blîndeţii: „Bă, blegule, ăia-s turcii, pe care i-am bătut la Plevna!"...

         Ei bine, pe stadionul de la Frăsinet nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva. Cu-atît mai mult cu cît ţineam cu ambele echipe, indiferent de culoare. Însă, deoarece eram unicul spectator, n-avea cine să mă admonesteze. Limonada dispăruse din comerţ, la mare vogă fiind „Pepsi-Cola". Doar la... bufetul din centrul orăşelului. Un kilometru şi ceva, pînă la stadion.
        Astfel decurgînd lucrurile, pe la sfîrşitul anului am constatat o ameliorare apreciabilă, a stării sănătăţii. Dar şi-un plus de două kile. În greutate. Însă n-am pus chestia asta la ficat, fiindcă m-am pomenit invitat, pentru 30 decembrie, la meciul final al old-boyşilor, pe ’85, precum şi la festivitatea de premiere a celor mai vajnici jucători ai anului.
         Bucuros nevoie mare, în cele din urmă am nimerit stadionul Frăsinetului, cu toată ceaţa care se lăsase. Şi mi-am parcat „Bombiţa", cam în jur de orele 16, în spatele tribunei de protocol. Cînd ceaţa s-a risipit brusc, de-ndată ce-am izbit maşina de ceva nevăzut, am realizat că nu eram în spatele tribunei, ci-n autobuzul „Forestierului". Mai precis, sub acesta. Unde intrasem niţel, pînă-n parbrizul din faţă. Cu capotă cu tot. Binecuvîntînd apariţia soarelui, un soare nemaipomenit, de primăvară în decembrie, am dat în marşarier. Şi-am tras lîngă „Lada" primarului. Tot un old-boy, şi dînsul. Oare mi-a luat niţică vopsea de pe portieră („Lada", nu proprietarul acesteia). Mă rog, prea mă vîrîsem în ea.
        Felicitîndu-mă singur, pentru sufletul de excepţie pe care-l posed, m-am repezit în tribună. Să asist la meciul final.
        Curat final... Cu forţe reunite, sporite, întărîtate şi arţăgoase echipele luptau din răsputeri să-şi cîştige punctele aducătoare de premii. De data asta, nu mai absenta nimeni de la înfruntare. Veniseră cu toţii. Peste treizeci de jucători. Cei de la albaştri, parcă erau mai numeroşi. Dar nici roşii, atîţia cîţi se aflau, nu se lăsau mai prejos. Alergau ca apucaţii, driblau (dacă puteau), trăgeau din orice poziţie şi oriunde, chiar şi la ţurloaie, convinşi că buletinul meteo (invers decît cel anunţat) îi favoriza. De mult nu mai avuseseră un soare atît de strălucitor.

         Cînd s-a încheiat meciul, cu un scor plat, absolut bizar, 4—3, ceea ce nu se prea întîmpla la old-boy, toată lumea s-a avîntat la bazin. Să-şi dea jos năduşeala acumulată cu-atîta abnegaţie. În ce mă priveşte, bine că m-am oprit la timp, deoarece era cît pe ce să mă vîr şi eu la scaldă. Îmbrăcat. Din prea mult entuziasm. Posibil însă, şi din pricină că-mi amintisem de versurile poetului, „cînd eram mai tînăr şi la trup curat" (Cezar Ivănescu).
        Retras şi eu, în cabina de masaj, unde asistenta medicală a clubului „Forestierul" îi reînvigora pe „bombardier" şi pe „omul în bleumarin", principalii animatori ai formaţiei de old-boys, ascultam încîntat urletele lor de durere (căci maseuza îşi cunoştea meseria, nu glumă), bucurîndu-mă dinainte la gîndul că-mi va fi dat să particip la încununarea unor eforturi ce dăinuiseră aproape un an.
        Şi chiar mai cugetam: „În definitiv, ce anume îi obliga pe bărbaţii aceştia, trecuţi de prima tinereţe, dacă nu cumva şi peste, să-şi piardă timpul liber alergînd demenţial pe terenul stadionului, în fiece săptămînă, ore de-a rîndul?". Şi mi-am răspuns, tot singur: „Precis, dorinţa de a-şi recăpăta tinereţea!" Că de-aia îşi ziceau, mai în glumă, mai în serios — old-boys...
        Cînd s-a terminat şi cu torturarea mai sus pomeniţilor, răstimp în care „băieţii" se-mbrăcaseră festiv, la mare fix, toată lumea a fost convocată de Căpcăonu, şeful clubului, în sala unde urma să se desfăşoare sărbătorirea celor mai buni dintre cei mai buni. Orice s-ar zice, frumos obicei! Iar lumea era încîntată şi voioasă, ca o liotă de copii. Chemaţi în jurul pomului de Anul Nou. Să-şi primească darurile cuvenite, conform datinei din străbuni.
        Emoţionat, mai ales că depistasem prin văzduh unele arome apetisante, de cîrnăciori prăjiţi şi fripturi OZN (adică Orătănii Zburătoare neidentificate), m-am alăturat şi eu echipelor reunite şi reîmpăcate, la invitaţia expresă a „bombardierului", animatorul de bază al old-boyşilor.
        Cînd am pătruns în sala destinată jocului de popice, amenajată special pentru marea festivitate, am rămas cu gura căscată. Pe centrul halei, deasupra agregatului în formă de culoar, scobit în lemn, pe unde se lansau biloaiele ce trebuiau să doboare popicele, se instalase o masă enormă. De vreo zece sau doisprezece metri lungime. Zărind şi ce se pusese în farfurii, brusc a pornit să-mi lase gura apă.

        Roşii şi albaştri, de-o parte şi de alta a uriaşei mese, aşteptau în picioare declanşarea sărbătoririi. „Animatorul", căruia i se mai spunea şi „bombardierul", datorită şuturilor sale fantastice, la un semnal al primarului, şi-a extras din buzunar un teanc de hîrtii. Era ciar. Sosise momentul atribuirii premiilor. Pasionantă clipă. Deoarece old-boyşii, colectiv sportiv de amatori, mai mult ca sigur se... autofinanţa.
        Lipsit de emfază, zîmbind şugubăţ, a demarat imediat, lecturîndu-şi spiciul. Care, rostit calm, aproape grav, suna astfel:
         „Dragii mei old-boys! Agenţia de ştiri din metropola Frăsinet, precum şi cotidianul fotbalistic local şi oral „Strîmbă-Lemne", ne comunică lista laureaţilor la fotbal pe anul 1985, desemnîndu-i pe cei mai remarcabili jucători de la noi. Bineînţeles, n-au făcut-o de capul lor, ci consultîndu-se cu specialiştii de la asociaţiile sportive „Căprioara" (Staţiunea pomicolă Prunăreşti), „Doagele" (I.A.S. Valea Vinului) şi „Cazanul" (C.A.P. Trăscău-Chiauneşti). Aşa!... Bun, şi-acum să dăm cetire laureaţilor.         Cel mai bun jucător al anului 1985: Caşu Lică, zis „Bîtă". Drept pentru care i s-a decernat „Diploma de analfabetizat în fotbal" şi cunună din lauri de coceni, vopsiţi în culorile clubului.
        Al doilea jucător al anului: Emil Carpeţ, zis „Tatăl vacii".
        Al treilea: Strate Onică, zis „Levier".
        Al patrulea: Tanu Ghiţă, zis „Bordură". Toţi aceştia, fără diplome şi coceni. Căci nici nu le meritau.
        Goalgeterul pe ’85: Drăguţ Tică, zis „Şeptarul". Premiul acordat — „Gheata de aur". Reprezentînd un bocanc cu talpa din lemn de frasin (pentru piciorul stîng).
        Jucătorul cel mai tehnic: Vlase Gheghe, zis Gonzales. Premiat cu un set de cărţi pe profil („Mulsul mecanic al bovinelor", „Broşura zootehnistului fruntaş", „Agenda veterinarului" şi „Calendarul montatorului").

        Jucătorul cel mai vîrstnic: Jora Dan, zis „Puştiulică". Premiu — un tub gros de plastilină.
        Jucătorul cel mai tînăr: Gheu Mitică, zis „Fachirul". Premiu — un biberon cu etichetă din import „Old White Tzuisky"
        Cel mai bun portar: Gigi Vioară, zis „Suta de ocale". Premiu — palmares pentru muncitor transporturi.
        Apoi, după un scurt răgaz, pentru ca asistenţa să-şi mai reducă din hohotele de rîs, au fost enumerate celelalte premii: decernate celor mai buni fundaşi, înaintaşi, antrenori etc. Cărora li s-au atribuit diplome simple, necolorate, certificate medicale şi bilete de învoire.

         Ultimele premii, cele mai interesante şi neaşteptate, m-au tulburat pînă-n străfundul rărunchilor. Erau premiile speciale. Unul, pentru cel mai statornic spectator. Unicul dealtfel. Atribuit mie şi constînd din două suveniruri tăioase (un coup-papier şi-un cuţit de bucătărie, ambele din inox garantat autentic). Iar celălaltul, pentru cel mai înfocat, gălăgios şi turbulent susţinător. Decernat lui Fane Ţintaşul, zis „Mehmet Ali Sugiuc" sau, într-o variantă hispanică, „El Sugativo". La meciurile „Forestierul"-ui, nimeni altul nu poseda un fluierici mai strident ca al rotofeiului de Mehmet. Însă era atît de penetrant, încît publicul înmărmurea, jucătorii echipei adverse înţepeneau pe loc, iar ai noştri, profitînd de ocazie, vîrau golul necesar calificării. În „B"!

        Momentul culminant, cel mai haios, s-a petrecut atunci cînd au fost înmînate premiile şi distincţiile. Fiind invitaţi să urce pe un podium improvizat (dintr-o măsuţă slăbuţă şi lejer instabilă), laureaţii, în pofida excelentei condiţii fizice generate de ceea ce aveau în faţă, pe masă, au prezentat serioase dificultăţi la suirea pe fragila instalaţie.
        Din fericire, măsuţa a rezistat eroic. Spre mirarea şi dezolarea asistenţei. Care aştepta nerăbdătoare şi înveselită prăbuşirea aşa zisului podium. Numai cînd „cel mai bun antrenor" a escaladat-o dintr-un salt, gata să treacă dincolo de ea, însă izbutind să rămînă deasupră-i, pe vine, lumea l-a aplaudat. Furtunos şi neîncetat. Pînă şi-a recăpătat verticala. Ovaţionîndu-l: „Bravo, nea Buliule! Iacă, te mai ţin balamalele..."
        Bineînţeles, personal am renunţat să urc pe infernalul „podium". Nu fiindcă eram cu cuşitelke în mînă. Dar, nu ştiu de ce, căpătasem convingerea că, sub valoarea personalităţii subsemnatului, maşinăria avea să cedeze. Şi nu mi-ar fi plăcut deloc să străbat prin tăblia măsuţei, cu riscul de a-mi executa un harakiri dublu (coup-papier plus cuţit de bucătărie). Aşa c-am preferat partea a doua a sărbătoririi. Atacul asupra... farfuriilor.
        Care, după mine, a reprezentat un alt moment memorabil. În afara „uverturilor", s-au mai servit cîrnăciori.

        În orice caz, din clipa aceea am fost cîştigat definitiv pentru „sportul-rege". Indiferent dacă era practicat de echipa divizionară „Forestierul", sau de old-boys. Şi i-am asigurat pe „animatorii" băieţilor:
        — Oameni buni, dacă izbutesc să mai dau jos din greutate, la anul mă angajez să joc şi eu. Tot pe lîngă poartă, aşa cum procedează „bombardierul"... Dacă nu, fiindcă-mi plac nespus copiii, am să scriu despre voi un roman. Pentru tineret. Să afle şi tineretul ce-l aşteaptă, cînd va ajunge la vîrsta voastră. Adică: sănătate, voie bună, avînt şi energie, puritate sufletească, şi multe alte avantaje generate de sport. E bine?...
        — E bine, maestre! — m-a bătut pe umăr „omul în bleumarin", primarul Frăsinetului. Haide, mai serveşte un puişor... Dacă ai s-o ţii tot aşa, preţuind sportul şi bucatele noastre, am impresia că mai curînd vei scrie cartea, decît să te vedem pe teren!
        — Mda! E cam posibil! — l-am aprobat lejer mîhnit. Nu ştiu de ce, însă fotbalul vostru îmi dă o poftă de mîncare absolut anormală. Să fie din pricina mişcării în aer liber?...
        — Precis! — şi-a dat cu părerea „bombardierul". Noi ne mişcăm şi jucăm, iar tălică ne priveşti şi te... întăreşti. Tot e ceva!
        Abia aştept să vină şi festivitatea de încheiere a anului fotbalistic 1985, Am înaintea mea toate şansele.
        Ori să fiu premiat: „cel mai bătrîn old-boys", ori să-mi apară cartea despre aceşti frumoşi nebuni ai balonului rotund. Care, de ce nu, şi-aceea poate fi premiată. Dacă nu cu obiecte tăioase, atunci cu altele. Eventual, chiar şi din hîrtie. Bune, şi-alea.
        Pînă atunci, mă rog, om trăi şi-om vedea!
        Un lucru însă e sigur. Făcînd sport, la orice vîrstă şi la orice nivel, „Forestierul" îşi îndeplineşte totdeauna planul. La toţi indicatorii. Rămîne să obţin şi eu aceleaşi rezultate. Deci, vinerea, în fiece săptămînă, pe stadion, frate old-boy!

(Perpetuum comic ’86, pag. 97)