Circ de buzunar

Vezi toată postarea

Zîmbind din umbră

(Perpetuum comic ’89, pag. 158)

Vezi toată postarea

Probleme urgente

        — Mămico, a sunat un om străin la uşă!
        Femeia care trebăluia prin bucătărie veni la chemarea fetiţei să se uite prin vizor. Deschise uşa şi văzu uimită un bărbat, cam nebărbierit şi cu figura obosită, purtînd ochelari cu rame groase.
        — Bună, dragă, zise bărbatul cu o voce răguşită.
        — Bună seara! Pe cine cautaţi?
        Bărbatul nu răspunse, intrînd pur şi simplu în sufragerie.
        — Alo? strigă femeia impacientată: cine sînteţi dumneavoastră?!
        — Soţul „dumneavoastră"! Eu sînt, Monico!
        — Cine e nenea? întrebă fetiţa.
        Omul se aşeză la biroul de stejar şi trînti pe el un carneţel cu coperţi de piele pe care scria cu litere aurii „MANAGER".
        — Într-adevăr, semănaţi cu... parcă ai fi tu, Mişule! Dar nu ştiam că porţi ochelari! De ce eşti aşa schimbat?
        — Ţi se pare fiindcă nu m-ai văzut de mult! Plec în zori, înainte să vă treziţi voi, şi vin seara tîrziu, cînd aţi închis şi televizorul!
        — Chiar aşa! spuse femeia. Apropo: de ce vii mereu aşa de tîrziu?
        — Am avut mult de lucru, dar de azi înainte, gata, vin mai devreme! Am tras tare în ultimele luni şi m-am remarcat! Am fost şi recompensat, mi s-au recunoscut meritele deosebite şi-am fost promovat şef de serviciu!
        — Bine, Mişule şi mie de ce nu mi-ai spus nimic?!
        — N-am avut cînd! Şi te-aş ruga să nu-mi mai spui „Mişu"!
        — Dar cum?!
        — Şefu’! Acum sînt şef, coordonator de serviciu şi nu vreau să ies din ritm nici un moment, nici chiar acasă!
        — Mă rog! zise femeia privindu-l îngăduitoare."S-a obosit tare săracu’" îşi zise ea, apoi continuă: Tovarăşe „şefu’", te rog să pofteşti la masă!
        — Deocamdată am ceva de rezolvat! Trebuie să întocmesc urgent un program, că toate merg de-a-ndoaselea în casa asta!
        — Cum?! Ce anume?
        — Un program pe capitole de activităţi: timp pentru cumpărături, pentru gătit, curăţenie în apartament, omorît ţînţari, spălat, călcat etc.!
        — Vrei să te apuci de călcat?
        — Eu nu! Pentru tine! Voi stabili zilele şi orele optime pentru orice acţiune casnică, lecţiile şi joaca pentru fetiţă, şi la servici le bag pe calculator!
        Fetiţa se apropie de bărbatul de la birou.
        — Tăticule, spuse ea, vrei să-mi arăţi puţin buletinul tău?
        — De ce?
        — Să văd dacă eşti adevărat!
        — Nu e nevoie! Hai, du-te şi te joacă! La ora 19 te apuci de lecţii la matematică!
        — Dar mîine am numai istoria şi geografia!
        — Nu-i nimic, matematica e baza pentru un viitor inginer!
        — Dar eu sînt copil, zise fetiţa şi fugi în camera ei.
        Tovarăşul Misu se scufundă în treaba lui: umplu foi după foi, folosind intens un minicalculator.
        Soţia veni să-i spună că se duce pînă la „Nufărul".
        — Ce să faci acolo?
        — Îţi duc un costum la curăţat! Am luat nişte bilete la operă!
        — Pentru cînd?
        — Pentru marţea viitoare!
        — Un moment! spuse el examinîndu-şi notiţele. Nu se poate! Atunci ai program de spălat! Pentru spectacole am prevăzut numai zilele de sîmbătă şi duminică! Iar acum, dacă vrei să ştii, trebuie să te duci la coafor!
        — Cum să mă duc, aşa tam-nesam, cînd n-am anunţat-o pe coafeza mea?
        — Dar ce, e singura acolo?! Du-te la oricare, ca importanţă are!!
        Soţia nu mai zise nimic: se gîndi că e mai bine să-şi lase soţul în pace.
        Zilele următoare, tovarăşu’ Mişu lipi cîte-o hîrtie dactilografiată în fiecare cameră — la bucătărie, la baie, etc., — în care erau afişate acţiunile zilnice.
        Iar el de cum sosea de la serviciu, mînca în grabă, după care se aşternea pe lucru la biroul său.
        — Oare ce zi e pe 17 iunie 1992, luni sau marţi?
        Soţia nu ştiu să-i răspundă.
        — Trebuie să-mi procur un calendar pînă-n anul 2000! spuse el ridicîndu-se de la birou.
        A doua zi soţia îl rugă s-o ajute să bată un covor.
        — Un moment! spuse el consultîndu-şi carnetul. Da, într-adevăr azi e zi de bătut covoare, între 17 şi 19! Cît e ceasul?
        — 16 şi 45 de minute!
        — Peste un sfert de oră poţi să începi! Păcat că nu pot să te ajut, am de lucru!
        Şi se concentră pe hîrtiile lui, oftînd: ajunsese doar la ziua de joi, 8 iulie 1996.
        Treaba mergea bine. Tovarăşul Mişu urmărea programele cu multă stricteţe, neadmiţînd nici un fel de derogări. Eventualele abateri (mici) le sancţiona în cadrul unor şedinţe de analize şi discuţii, timp în care soţia şi fiica luau notiţe.
        Într-una din zilele următoare tovarăşul Mişu îi ceru soţiei să-i calce pantalonii conform programului stabilit, dar ea îl refuză pe motiv că are o şedinţă.
        — Ce fel de şedinţă? întrebă el uimit răsfoindu-şi carnetul. La mine nu figurează nimic!
        — Am fost aleasă administratoarea blocului!
        — Cum aşa?! Cine te-a ales fără consultarea mea?
        — Colectivul de locatari!
        — Dar eu nu sînt de acord!
        — N-are importanţă, spuse ea. Am plecat la scara „C"! Iar pentru mîine te anunţ că toată după amiaza voi încasa întreţinerea!
        — Nu se poate! Eu ce fac cu pantalonii aşa ferfeniţă?
        — Ţi-i calci singur, dacă ai nevoie!
        — Dar nu e în program! Şi nici nu mă pricep! Vom intra într-o dezorganizare totală! Uite, mîine trebuie cumpăraţi cartofi şi morcovi, poimîine trebuie decongelat frigiderul iar vineri e şedinţă cu părinţii la şcoala fetei! Ca să nu-ţi mai spun mai departe! Cum ai să le rezolvi?
        — Nu ştiu, sînt ocupată!
        — Dar nu admit să las lucrurile la întîmplare! Mi-a intrat ordinea în sînge!
        — N-ai decît să te ocupi tu de acţiunile astea!
        — Şi atunci cine va mai lucra la întocmirea programului zilnic?
        — Poţi să faci o întrerupere! spuse ea.
        — Asta-i bună! Timpul zboară pe neştiute şi-o să dăm din colţ în colţ cînd vom ajunge la zilele respective neştiind ce să facem! Nu pot face „întreruperi" în viaţă! Orice minut care trece nu se mai întoarce!
        — Şi ce ai aşa de urgent de stabilit?
        — Am ajuns abia la ziua de marţi 3 februarie 2003! Conform programului, Maricica noastră e măritată şi are un copil mic! Pentru miercuri trebuie precizate cumpărăturile care trebuiesc făcute: diferite schimburi, hăinuţe, papucei, etc. Doar n-o să lăsăm copilul dezbrăcat în toiul iernii fiindcă ai tu azi şedinţă de bloc?!?

(Perpetuum comic ’88, pag. 171)

Vezi toată postarea

Farafastîcuri

A CUI EŞTI TU, ZENOBIA?

        Marinica P. din Făcăeni a ajuns, prin împrejurări greu de descris, ajutor de motopompist într-o comună cu ogoarele irigate din judeţul I. Aici a contactat diverse legături, în urma cărora a rezultat fetiţa Zenobia. Cînd copilul a împlinit trei ani, mama a dispărut din localitate, lăsîndu-şi pur şi simplu progenitura în seama familiei D.P., la care stătuse în gazdă.
        În urma unei duioase relatări a cotidianului local, care cerea celor ce ştiu ceva despre ingrata mamă să anunţe autorităţile, trei fraţi ai Zenobiei — Dicu, Vaier şi Nastratin, în vîrstă de 12, 19, 26 ani (ultimul căsătorit) — au sosit din oraşele Zalău şi Măcin, şi din comuna Tînja să-şi ia surioara. Ei fuseseră abandonaţi în condiţii asemănătoare de aceeaşi mamă fugitivă. Micuţa e, acum, în mîini bune. Dar gestul mamei rămîne, în continuare, discutabil. Pe cînd, oare, reîntregirea familiei, cu toţi părinţii în cauză?

MOARTEA MICROBILOR

        În urma unor cercetări medicale intense efectuate în laboratoare europene şi americane s-a constatat că lacrimile omeneşti au o puternică acţiune bactericidă. Microbi dintre cei mai virulenţi, expuşi in vitro unei secreţii de doar trei lacrimi, au fost distruşi instantaneu şi iremediabil.
        Un grup de agrozootehnicieni, profund interesaţi de noua descoperire, au anunţat că vor folosi experimental un jet lacrimal pentru stîrpirea microbului dalacului la cornutele mari. A şi început recoltarea cantităţilor necesare, de la donatori voluntari.

O MĂSURĂ DRASTICĂ, LUATĂ LA TIMP

        În urma reclamaţiilor repetate ale locuitorilor de pe traseul Verneasca-Lişeşti, al cursei IRTA, din judeţul V., privitor la faptul că şoferii iau banii de bilete fără să dea bilete, vin cu mari întîrzieri, se comportă necivilizat faţă de călători, opresc între staţii pentru interese personale etc. conducerea întreprinderii judeţene de resort a hotărît să adopte măsura cea mai drastică, şi anume, desfiinţarea acestei curse.

FILMUL ÎNTRERUPT

        Filmul COPLAN ÎŞI ASUMĂ RISCUL proiectat la cinematograful „Victoria" din B. s-a rupt, în numai patruzeci de minute, de opt ori. Spectatorii, plictisiţi şi enervaţi, au părăsit sala. Cum nu mai era nimeni, operatorul a oprit aparatele de proiecţie şi a părăsit şi el incinta. Cercetîndu-se chestiunea, s-a constatat că aproximativ acelaş lucru s-a petrecut şi cu filmele LOCOTENENTUL BULITT, întrerupt de nouă ori şi FATA CU OCHI LUMINOŞI, care s-a rupt de unsprezece ori.
        Pînă la urmă, s-a aflat că operatorul Constandache V. făcea acest lucru într-adins, deoarece urma un curs seral de acordeon la şcoala populară locală şi voia să ajungă acolo cît mai curînd. La matineu, filmele rulau normal, adică doar cu patru pînă la şase-şapte întreruperi.

UN GEST LĂUDABIL

        Un gest frumos: automobilistul Iordache B. din Bucureşti, remarcînd-o pe tînăra Cecilia Graţiela din Lilieci mînînd două capre spre Capitală, la o mătuşă de-a ei, şi observînd că numita e într-o stare avansată de oboseală, a luat-o în „Mercedes"-ul său, împreună cu bietele animale, depunîndu-le pe toate trei, la destinaţie, unde a refuzat orice răsplată. Gestul e cu atît mai lăudabil, cu cît ambele animale erau însărcinate, mătuşa cărora le erau destinate avea vîrsta de 86 ani, iar Iordache B. mai ducea în port-bagaj doi porci, proaspăt cumpăraţi lîngă Urziceni.

RECLAMAŢII CARE NU POT SĂ NU FIE LUATE ÎN SEAMĂ

        Arizona Chiriţel, gospodină din comuna Bragadiru, a găsit, într-o cutie cu ace de gămălie, cumpărată de la magazinul local de fierărie, un ac fără vîrf. Adică bont. Ea s-a adresat cooperativei de consum, cerînd: să i se dea în schimb un ac corect; să fie sancţionat exemplar gestionarul; să se trimită un protest oficiat fabricii care pune în circulaţie asemenea produse; să se ia atitudine într-o gazetă de larg consum.
        Gospodina îşi întemeiază cererile pe faptul că tot aşa s-a întîmplat şi cu scobitorile: a găsit de cîteva ori, în cutii, unele exemplare fără vîrf şi pentru că n-a luat atitudine vede că situaţia se perpetuiază. De aceea este decisă să meargă acum pînă la capăt.
        Conducerea cooperativei locale a raportat la centru, unde chestiunea e studiată cu atenţie.

CERERE JUSTĂ

        V. Lascu, bucureştean, pretinde că răsucind anumite butoane ale televizorului ziua, aude conversaţii ale şoferilor de pe autodubele „Salvării" cu staţia lor centrală.
        Cere să se dea şi imagine, fiindcă, adesea, aceste conversaţii îl interesează.

LECTURI FARMACOLOGICE

        Citind într-o carte de farmacologie că în timpul tratamentului cu antibiotice (tetraciclină, cloramfenicol, eritromicină) irigaţiile mucoasei tubului digestiv pot fi prevenite, în general, destul de uşor dacă antibioticul se administrează după masă (indicaţia referindu-se şi la prizele din timpul nopţii), Costel B. din Bîrlad îşi sileşte soţia, Melantona B., să-i facă de mîncare de două ori pe noapte. Femeia a cerut Consiliului popular municipal să-l pună la puct pe nedormitul soţ şi să dea o rectificare la cartea de farmacie, în sensul că în perioada nocturnă antibioticele pot fi luate şi cu o gustare rece, ceea ce el nu vrea să înţeleagă.

GUSTUL PENTRU ACTIVITATE MULTILATERALĂ

        O frumoasă iniţiativă a Centrului de Librării din M.: cumpărătorul care doreşte o carte, o găseşte frumos împachetată în celofan şi legată cu o panglică de culori variate. În interiorul pachetului se mai află: o ilustrată din seria „Tinere, cunoaşte-ţi patria!", două şerveţele de hîrtie, un plic cu timbru, un program anual al deplasărilor echipei de fotbal locale în ţară şi străinătate, un prospect de cură balneară pentru cei ce au nevoie de tratament cu ape sulfuroase şi un îndreptar pentru folosirea „Aragazului" în culori ce urmează a intra în fabricaţie pînă în anul 2000 la una din marile întreprinderi de resort. Deşi, în felul acesta, cartea îşi modifică întrucîtva preţul, care ajunge să se tripleze, se consideră că pachetul constituie o contribuţie la formarea şi dezvoltarea gustului cititorului pentru o activitate multilaterală.

PIERDERE DUIOASĂ

        S-a pierdut în cartierul Crîngaşi, în ziua de 18 mai 1988, puiul de găină numit de proprietara sa, Leanţa Babolan, „Blonduţ", pentru pufuşorul său auriu. E în vîrstă de abia şase săptămîni. Are ochii albaştri. Găsitorii sînt rugaţi din inimă să-l aducă la nr. 209 al şoselei.
        Puiuţ, întoarce-te la mămica ta mîhnită şi la cei şapte frăţiori care te aşteaptă!

„DIN VINA AMBILOR SOŢI”

        Judecătoria din L., judeţul Satu Mare, a pronunţat în sfîrşit divorţul dintre Toporaş Z. şi Lucuţa Z., după lungi şi anevoioase pertractări. Tinerii se căsătoriseră din dragoste, dar de nunta lor „cu dar" se ocupaseră cei doi taţi, ei realizînd o sumă respectabilă, mai multe obiecte de folosinţă îndelungată şi animale. Cum la împărţeala din a treia zi s-a observat tendinţa taţilor de a ceda prea puţin proaspeţilor căsătoriţi din ceea ce dobîndise, s-a născut o ceartă care a degenerat iute. Lucuţa Z., ajutată de mama ei, Zenovia N., i-a luat la bătaie pe ambii cuscri, deci şi pe propriu-i tată, precum şi pe recentul mire, care încercase o împăcare, provocîndu-le tuturor contuzii serioase şi fracturi. Sentinţa a fost pronunţată cu menţiunea „din vina ambilor soţi".

REPERAREA UNOR DEFICIENŢE COSMETICE

        Lipsa cronică a rujului de buze şi a rimelului albastru fiind intens resimţită în satul Tulişeşti, comuna Adîncata, judeţul S., mai multe tinere localnice s-au adresat direct Centralei industriale de produse cosmetice. Aceasta a făgăduit că în cel mai scurt timp carenţa va fi remediată.
        E un gest exemplar, care se cere cu atît mai mult salutat, cu cît grupul de bătrîni din acelaşi sat, care a solicitat suplimentar, la magazinul universal local, unsoare pentru roţile de căruţă, n-a avut pînă acum succes la forul comercial central de resort.

CU CREDINŢĂ ÎN PROGNOZE

        Traian Făcălete din Zalău, căruia soţia i-a dăruit pînă acum două perechi de gemeni, doi băieţi şi două fetiţe, s-a adresat Ministerului Sănătăţii cu rugămintea de a i se furniza informaţia ştiinţifică dacă lucrurile vor continua tot aşa, pentru a-şi putea face unele planificări în bugetul familial.

AŞTEPTARE DEZAMĂGITĂ

        Insecta pe care a găsit-o şi studiat-o zoologul amator Lilişor Dubană din Tecuci, prezentînd-o apoi ca pe o curiozitate — datorită mersului ei afazat — facultăţii de specialitate din Iaşi s-a dovedit a fi o simplă coropişniţă căreia îi lipseau însă două picioare.

O INOVAŢIE COMERCIALĂ

        O iniţiativă excelentă a întreprinderii de produse de cofetărie şi răcoritoare din R.: înlocuirea paielor pentru sorbirea băuturilor speciale din baruri — ce se aduceau din import, — cu paie din producţia locală, procurate la un preţ infinit mai scăzut de pe tarlalele întreprinderii agricole de stat, dependente de oraş.

REINTEGRARE JUSTIFICATĂ 

        Crenguţa Pompilia Răbăcescu, absolventă a Şcolii de balet din Bucureşti, a fost angajată, cu dispensă, caloriferistă la Blocul AF12 rc din cartierul Berceni, şoseaua cu acelaşi nume. Întrucît s-a constat că, în cadrul serviciului de noapte, ea primeşte vizite, şi anume chiar în incinta cu pricina, ceea ce ar putea primejdui instalaţiile, i s-a desfăcut contractul de muncă. Dînd în judecată Comitetul de locatari, numita a cîştigat procesul, deoarece după cum a demonstrat avocatul împricinatei, cu probe incontestabile, cei care o vizitau noaptea erau chiar locatari ai blocului în chestiune, ce se ofereau s-o ajute în muncă, să-i ţină de urît etc.
        Reprimită în serviciu, Crenguţa P.R. este acum asistată, în activitatea ei de noapte, de un comitet voluntar de locatare.

SĂ SE IA MĂSURI!

        În cursul unei reprezentaţii cu o piesă modernă, la unul din teatrele bucureştene, un şobolan urmărit de un cotoi negru a traversat scena de la stînga la dreapta şi apoi invers. Publicul a aplaudat încîntat crezînd că-i un efect de regie, dar cele trei actriţe aflate în acel moment în acţiune au leşinat, spectacolul trebuind să fie întrerupt.

CONDIŢIE PREALABILĂ 

        Oferind spre vînzare, prin mica publicitate, un circular de tăiat lemne, un borcan cu momeli pentru ştiuci şi un videocasetofon cu douăsprezece filme din Hong Kong, Costelaş D. din A. oferă celui ce eventual ar achiziţiona toate obiectele şi un cadou gratuit, constînd dintr-un aparat de făcut marmeladă din coacaze, de invenţie proprie.

FALS SEMNAL DE ALARMĂ

        Observînd, după ce s-a urcat, cu toate bagajele, în tren, în gara Adjud, că soţia i-a rămas pe peron, cetăţeanul Zănică Turnu a tras semnalul de alarmă, provocînd o busculadă de nedescris în garnitura foarte aglomerată.
        La ancheta organelor feroviare, femeia a declarat că rămăsese în gară în mod deliberat, deoarece se răzgîndise în ce priveşte călătoria cu bărbatul ei, urmînd să-l informeze apoi în scris asupra motivelor.

EFECTE PRINCIPALE ŞI EFECTE SECUNDARE

        Citind, într-o revistă centrală, că medicamentul antihepatic, de producţie străină „Prednison" trebuie administrat cu precauţie, deoarece poate avea ca efecte secundare (ori reacţii adverse) epigastrologii, cataractă subcapsulară, pancreatită, Onud Turgai Ekel din Medgidia a comunicat redacţiei în cauză că el a avut parte de toate aceste efecte secundare, în schimb agravîndu-i-se şi boala de ficat de care suferea. Roagă deci să se publice din vreme asemenea anunţuri pentru ca toţi cei în cauză să poată opta fie pentru efectele principale, fie pentru cele secundare.

LINIŞTE!

        Reclamat de vecini că pune, în fiecare noapte, la maximum, discul cu celebra melodie italiană, cîntată la trompetă, LINIŞTE, lăsînd toate ferestrele deschise, Tudor Capătă din Baia Mare a fost somat prin portărel să închidă ferestrele. El a dovedit însă că nu poate, acestea fiind defecte din construcţie şi rămase aşa, cu toate memoriile făcute pînă acum de locatar la întreprinderea de administraţie locativă a oraşului. Chestiunea a rămas în studiu.

PROPUNERE REZONABILĂ

        Direcţia circulaţie din întreprinderea de Transporturi Bucureşti a primit o sugestie semnată de cîteva sute de cetăţeni, care propun ca anunţul „Atenţiune, se închid uşile!", care a dat rezultate foarte bune la metro, să fie introdus şi la troleibuz, şi anume, după plecarea lor din staţii, cînd cei de pe scări mai pot încă sări din mers.

(Perpetuum comic ’88, pag. 91)

Vezi toată postarea

Încercați-vă norocul

        Lache privi cu ochii obişnuinţei aglomeraţia din jurul Gării de nord. Crescuse în mijlocul acestei forfote; fusese încărcător, descărcător, şi manipulant. Descărcase pachete din vagoane, suia lăzile cu pepsi şi calupurile de gheaţă apoi, căţărat pe motocarele de peron, striga cu mîna făcută pîlnie: „Faceţi loc!". La depozit trîntea din nou pachetele, pe urmă zăcea vreo jumătate de oră pînă la trenul următor. Şi asta nu un an-doi ci douăzeci şi cinci de ani încheiaţi, fără să pună un ban deoparte, fără familie, trăind din te miri ce într-o căsuţă amărîtă de lîngă Podul Grant. Prilejul favorabil veni în cele din urmă. Lache cunoscu la restaurant, la Feroviarul, pe unul Botrîncă ce lucra la Loto şi care-i promise între două şpriţuri: „Eu te fac om de-o să mă pomeneşti!". A doua zi de dimineaţă, Lache făcu toate formele şi acum, spre miezul zilei de decembrie, îmbrăcat într-o manta de moş Gerilă se apucă să vîndă lozuri la intrarea gării. Un muncitor în salopetă se apropie, Lache se prefăcu a nu-l băga în seamă. Omul fluieră admirativ.
        — Ce faci pe-aici, mă Lache, spuse, aruncîndu-şi ţigara stinsă. Parc-ai fi ăla, cum îi zice, Ieti, omu’ munţilor, rîde lumea de tine, aşa împopoţonat.
        Lache îl privi cu dispreţ.
        — Hai, Biciuşcă spuse, cară-te de-aici, că-mi vin clienţii şi n-au loc de tine.
        — Ce clienţi? se miră celălalt, uitîndu-se în jur. Apoi, prieteneşte: Ce faci, nu mai mergi cu noi la depozit? Bani grei, da’ cinstiţi...
        — Nu mai merg, declară Lache. Tu, Biciuşcă, fă cum ştii, eu m-am făcut ambulant, stau cu mîinile încrucişate şi casc gura la lume. M-am săturat să tot car pachetele altora.
        — Cum crezi, dădu Biciuşcă din cap. Eu mă duc. Se întoarse: Auzi, dă şi mie un plic de-ăla, să nu zici că ţi-am făcut pagubă.

        Lache privi distrat la furnicarul de lume. E bine să fii vînzător ambulant, stai cît e ziulica de lungă şi caşti gura, oamenii sînt grăbiţi de colo-colo, tu îţi vezi de treaba ta, ai tarabă peste care eşti singur stăpîn. Se opri un bărbat, Lache îşi aminti că e ambulant, îşi trase mantaua pe umăr şi-l măsură pe client, să vadă cîte parale face. „Încearcă unu’ de zece lei, special de revelion, îl îndemnă. Mai adineauri, minţi cu seninătate, a tras unu’ o mie de lei, poa’ să ai şi mata norocu’ ăsta." „Fugi de-aci!" zise bărbatul. „Pă cuvîntu’ meu!" jură Lache. Celălalt, înveselit, trase un loz. Deschide şi face ochii mari. „N-ai să crezi..., spuse. O mie de lei!" „Nu se poate!" strigă Lache, disperat. „Ba da, uite, o mie de lei, ţi-ai salvat copiii de la moarte". Lache se uită cam într-o dungă la bilet. „Mergi la administraţie, la sume mari aşa se procedează." Îl privi cum se îndepărtează, fericit. Simţi nevoia să se-aşeze; rămase cu ochii pierduţi. Pe lîngă ce-am trecut! se minună.
        Năuceala începu să se transforme în furie. Începu să adune lozurile de pe tarabă, băgîndu-le-n sacoşă. „Nu mai vinzi?" se interesă un plutonier. „Închis!" declară Lache. „Cum închis? se miră celălalt, e abia şapte seara!" „Şi ce dacă? urlă Lache. Lucrăm cu cifre, nu vezi că s-a întunecat? Şi pe urmă, poate cîştigi şi dumneata şi pe mine, dup-aia, poate să mă ia şi dracu’!" Omul nu prea înţelese cum venea asta, dar se lăsă păgubaş. Lache strînse mantaua sul şi porni spre casă val-vîrtej. Abia cînd închise uşa în urma lui şi stătu aşa, rezemat, cîteva clipe, îşi mai reveni.
        Îşi înfipse degetele în mormanul de lozuri şi ridică mîinile. Printre degetele răsfirate lozurile se răspîndiră care încotro. Înşfăcă unul, ţinîndu-l strîns în pumn. „Tu eşti, mă, cu maşina?" întrebă, cu dinţii încleştaţi. Îl desfăcu mînios, pe urmă îl aruncă scîrbit. Căută buimac prin grămada de lozuri şi apucă altul. „Hai, ghidi-ghidi, rînji, tu erai michiduţă şi tăceai mîlc!" Smuci capsa şi desfăcu. „Puuaaah! se stropşi. Am ştiut că nu-i nimic de capu’ tău!" Îşi şterse ochii înlăcrimaţi şi se năpusti iar asupra lozurilor. „Care eşti, mă băiatule, — urlă —, vino-n-coa că p-ormă viu eu la tine. Pîn-la urmă tot te găsesc, — înşfăcă un loz, — pe toţi vă găsesc, auzi, mă? pe toţi!" Începu să desfacă precipitat, iar pe măsură ce maldărul de hîrtii mototolite creştea, gesturile deveneau mai precipitate. Desfăcu şi ghemui hîrtia. „Zece lei! Tu faci mişto de mine? De mine, mă? Tu ştii cine-s eu?" Evident, lozul nu ştia". Zece lei, zgîrcitule!" În aruncă într-o parte. Furia începu să i se potolească. Cu mîini tot mai nesigure rupse tot ce era pe masă.
        „Hai, mă, bolborosi, plîngăcios, te rog eu, uite, împărţim pe jumate, cinzeci de mii tu, cinzeci, io, dac-o fi maşină, ne-om înţelege". Luă lozul în palmă şi-l mîngîie cu gesturi largi. „Nu mă lăsa!" Îl puse la loc, pe masă, şi căzu în genunchi, cu mîinile împreunate. „Hai mă frate-meu, fii şi tu domn odată-n viaţă!" După care îl desfăcu cu încetineală îl filă, dar figura concentrată se desfăcu într-o grimasă de dezgust. Rupse hîrtiuţa fărîme-fărîme, aruncă bucăţile pe jos şi le strivi cu sete. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns se lăsă în patru labe şi le pisă bine cu pumnul. După care îşi afundă mîinile în grămada de lozuri desfăcute, prinse între degete cîteva şi le aruncă deasupra capului, mai apucă un pumn, aruncă totul şi după ce ploaia ca de confeti se linişti, privi năuc camera împînzită cu bucăţele de hîrtie. Trase ultima duşcă, aruncă sticla cît colo şi se uită înrăit în jur. Apoi, încetul cu încetul băutura începu să-l biruie. „Mai vreţi? gemu, moale. Care mai pofteşti? Poate ăla cu zece lei"... Şi adormi astfel, cu capul rezemat de piciorul patului, gîtuind între degete un ghem de hîrtie.
        A doua zi, după ce apuca să se dezmeticească, porni, ca de atîţia ani, la gară, spre depozitul de colete poştale. „Ce-o să zică acuma Biciuşcă?" îl fulgeră prin minte. Băieţii nu-l întrebară nimic, se vede treaba că nu ştiau de ce lipsise cu o zi înainte. Biciuşcă însă nu era şi nu veni nici zilele următoare la lucru. Spuneau băieţii că dăduse norocul peste el, cîştigase o maşină la loz în plic.

(Perpetuum comic ’88, pag. 77)

Vezi toată postarea

Epigrame V (pc87)

Fiii satului

Se întorc acasă cei plecaţi,
Pe-ai lor emoţia-i îneacă,
De la oraş vin învăţaţi
Proviziile să-ţi refacă.

Justificare

Analizînd restanţele de plan 
Ei au găsit pe dată un motiv: 
Dau înapoi spre a-şi lua elan 
În faţa unui „salt calitativ".

Opinie

Părerea mea nu-i logică oloagă 
Şi nici tangenţe n-are cu minciuna: 
Susţin că-i una să-ţi lipsească-o doagă 
Şi altceva cînd ai rămas într-una!

VASILE VAJOGA

Basme

— O, Cosînzeano, ce năpastă 
S-ajungi a zmeului nevastă! 
Cu ce ţi-ai deturnat destinul?
— Cu funcţia şi buletinul.

MIHAI TEOGNOSTE

(Perpetuum comic ’87, pag. 169)

Vezi toată postarea

Şefofobia

        Bică e omul despre care se spune că ar fi uns cu toate alifiile. Desigur, asta nu implică faptul că Bică ar suferi de vreo boală de piele, ci doar că beneficiază de o calitate devenită de excepţie: tupeul. Bică e un tupeist. Şi inimă largă. Prietenii din copilărie nu se uită niciodată.
        — Salut, Nică!
        — Salut, Bică!
        — Ce-i cu tine pe aici?
        — Cu cererea asta a mea.
        — Vrei s-o rezolvi?
        — De o lună încerc să intru la şefu’ăl mare şi nu reuşesc.
        — Ia, vino cu mine, să-ţi arăt eu cum trebuie să procedezi.
        — Bică, mai bine lasă... Eu...
        — Tu nu trebuie să faci nimic... Taci şi ţîţîi dezaprobator din buze. De rest, mă ocup eu.
        Şi, urmat de un Nică timid, Bică dădu buzna pe poarta instituţiei vizate. Cerberul era la post, îmbrăcat în uniformă de portar.
        — Alo, tovarăşul — strigă cerberul. Încotro?
        — Cu mine vorbeşti? — întrebă neîncrezător Bică, reţinîndu-l cu o mînă pe Nică.
        — Dar cu cine? Cu tata-mare?
        — Ce e porcăria asta? — izbucni tam-nesam Bică. V-aţi tîmpit cu toţii? Trebuie să fiu anunţat de fiecare dată cu surle şi trîmbiţe?! Cînd o să vă faceţi datoria cum trebuie? Am să vă dau pe toţi afară!
        Portarul păru lovit în plin de cometa Halley. Încercă timid.
        — Să vedeţi... eu...
        — Ce să văd? — nu-l lăsă Bică să-şi revină. Văd cum orice prost îmi ţine calea, lăsînd în schimb să intre toţi neisprăviţii, fără să-i legitimeze.
        — Mă iertaţi... din spate... parcă am fost legat la ochi...
        — Păi, sigur, asta faceţi voi în timpul orelor de program. Jucaţi baba oarba. Nuuu, trebuie să fac curăţenie pe aici, aşa nu se mai poate. Poftiţi, tovarăşe secretar, lăsaţi, cu ăştia mă descurc eu, făcu spre Nică.
        Cînd îşi mai reveni, Nică îl întrebă:
        — De unde te cunoaşte portarul?
        — De nicăieri. Nu mă cunoaşte. Aici sînt atît de mulţi şefi, încît e imposibil să-i cunoşti pe toţi.
        — Bică, eu zic să ne oprim aici. Gata, m-ai convins.
        — Fii serios, mergem pînă la capăt. Dacă am trecut de portar, am trecut de cel mai greu lucru. De acum, e uşor. Fii atent.
        Şi, pe neaşteptate, Bică dădu buzna într-un birou unde cîţiva funcţionari munceau pe brînci la nişte sandvişuri.
        — Ce-i, bre, îl interpelă unul din ei pe Bica. Nu ştii să baţi la uşă?!
        Atît aştepta Bică. Uraganul Fify era un vînticel în comparaţie cu el.
        — Cum îndrăzneşti? Şi, ce e aici? Parc de distracţii? Să mi-l aduceţi imediat pe director, să vadă şi el cum muncesc funcţionarii lui. Pentru asta sînteţi voi plătiţi, să mîncaţi în timpul programului. De mîine să nu vă mai prind prin birouri. Să vă duceţi în producţie, să vedeţi şi voi ce greu se cîştigă o pîine! Nuu, aşa nu mai merge, i-am spus şi ministrului, trebuie făcută o curăţenie generală. Unde e directorul?
        — Cred că... în birou... — îngăimă timorat funcţionarul păstrînd o politicoasă poziţie de drepţi.
        — Păi, sigur, în birou, cu mapa! Lasă, că-l trimit eu la sapă!
        Uşa trîntită îi pleoşti urechile lui Nică.
        — Bică, te rog, să plecăm...
        — Nici gînd, mi-am intrat aşa bine în piele, că încep să mă cred şi eu cineva. După mine, la atacul final.
        Şi, asemeni înaintaşilor noştri care porneau la luptă pentru a se întoarce pe scut sau sub scut, Bică pătrunse în anticamera directorială.
        — Stop! — zise secretara punînd deoparte oglinjoara şi fardurile. Nu daţi buzna că nu sînteţi la crîşmă.
        Bică înghiţi în sec, nu de alta, dar femeile erau slăbiciunea lui, şi, depăşindu-şi impulsul de moment, zise din străfundul pectoralilor:
        — Pînă cînd credeţi că o să mai suport toate astea? Nuuu, voi abuzaţi de bunătatea mea! V-aţi învăţat să trăiţi ca nişte paraziţi. Am să vă trimit la munca de jos. Aici, la degetul mic, vă am pe toţi!
        — Eu... cu telefonul... n-am...
        — Ce telefon? Unghiile ţi le-ai făcut, cafeaua ţi-ai băut-o, acum hai să stai la telefon cu toate coţofenele pe banii instituţiei! Am suportat destul dar, gata, s-a zis cu voi!

        Îl înhăţă de o mînecă pe Nică, aproape de starea de leşin, şi-i trase în biroul directorial. De astă dată, Bică se grăbi să fie primul la apel.
        — Şi dumneata, în loc să stai în mijlocul subalternilor şi să-i urmăreşti, te-ai retras aici ca pe o insulă.
        — Tovarăşe... încercă directorul căutînd să-şi aducă aminte de figura lui Bică.
        — Nici un tovarăş! Să vă băgaţi minţile în cap, că dau cu voi de pămînt! Ce e degringolada asta? Ce e haosul ăsta? Asta e instituţie sau discotecă?
        — Discotecă?!
        — Te învăţ eu să conduci o instituţie!
        — Eu... cu oamenii... — mai zise directorul, părînd a recunoaşte în Bică un tovarăş întîlnit pe culoarele ministerului.
        — Păi, sigur, acum căutăm ţapi ispăşitori pentru greşelile noastre! Şi cu omul ăsta, ce-aţi avut? — urlă Bică, dîndu-i un ghiont lui Nică.
        — Eu... nici nu-l cunosc!
        — Rău! Foarte rău! Pe mine mă cunoşti?
        — Ei, pe dumneavoastră... cine nu...
        — Omul ăsta se plînge că de o lună nu i s-a rezolvat cererea.
        — Nu se poate.
        — Ba se poate. De ce sînteţi voi puşi în funcţiile astea? Băiete, dă-i cererea. Acum s-o rezolvi! Iar despre neregulile de aici, discutăm noi. Dar, în altă parte!
        Afară, la o distanţă bunicică de instituţie, Bică îl chestionă pe Nică:
        — Ei, ce zici?! Eşti mulţumit? Gata, ţi-a semnat. Nu te bucuri?!
        — De bucurat, m-aş bucura eu, dar, vezi, că, m-am pierdut aşa de rău, că, în loc să-i dau să-mi semneze cererea mea, i-am dat o scrisoare pe care am primit-o azi de la soacră-mea!

(Perpetuum comic ’87, pag. 128)

Vezi toată postarea