Tom (Caragiu) şi Jerry (Constantin)
La o filmare cu regizorul Manole Marcus pe malul unuia dintre frumoasele lacuri bucureştene unde se află şi o vestită crescătorie de crapi, secvenţele cu Jean Constantin se terminau mai de vreme ca de obicei, pentru că, acesta, trebuia să plece la Constanţa unde avea seara spectacol. Rămîneau la locul de filmare Toma Caragiu şi alţii, care, în linişte, continuau munca pînă seara.
Jean, încă înainte de a începe filmarea de dimineaţă, adică în timp ce se aranjau luminile, dînd o raită „dezinteresat" pe la crescătoria de crapi obţine, cu popularitatea lui, pentru acasă, trei peşti, trei crapi mari şi dolofani.
Fericit, Jean ia peştii şi-i predă recuziterului echipei de filmare ca să-i ţină pînă termină filmarea, se duce să se îmbrace şi se prezintă la cadru.
Băieţii de la lumini văzînd cele trei exemplare au început să-l laude pe Jean pentru „comoara" sa, astfel că Toma află că Jean are trei peşti mari. Pe neobservate, acesta, se duce la recuziter.
— Ţi-a dat Jean peştii?
— Da, dom’ Toma.
— Sînt frumoşi?
— Sînt. Şi au şi icre.
— Bun. Adu peştii aici. Înfăşoară-i în ceva să nu se vadă şi dă-mi şi un băiat care să poată face o ispravă bună.
— Da, dom’ Toma.
Recuziterul scoate peştii, şi aduce şi un băiat şi Toma începe să-l instruiască.
— Băiete, în tine stă bunăstarea şi fericirea filmului românesc. Te rog să duci aceşti peşti la Restaurantul „Pescăruşul" şi să-i predai din partea mea bucătarului şef. Ştie ce are de făcut. Ei sînt destinaţi unei mese festive închinată regizorilor filmului românesc. Ia o maşină de la Maier. Executarea!
Băiatul pleacă şi execută întocmai dispoziţia, apoi, vine şi raportează. Totul e în regulă.
Pe la orele 12,30 Jean a terminat filmarea, se dezbracă la cinemobil şi grăbit să plece la Constanţa caută recuziterul să-i dea „pachetul".
— Hai repede că plec.
— Foarte bine, zice recuziterul. Şi ce doriţi?
— Cum ce doresc? Pachetul!
— Ce pachet?!
— Peştii, he, ce dracu, mă faci să vorbesc tare şi să m-audă ăştia...?
— Ce peşti, domnu’ Jean? Păi n-a venit dom’ Toma şi i-a luat?!
— Aoleo!!
— Da, i-a luat... Eu am crezut că-i aveţi împreună...
— Aoleo! Mi-a furat peştele! Peştele meu! Munca mea! Aoleo!
— Nu mi-aţi spus că nu trebuie să-l dau, că nu-l dădeam...
— Aoleo! M-a furat macedoneanul... Mi-a luat mîncarea de la gura copiilor... Aoleo! Ce mă fac acum?... Cum plec eu la Constanţa fără peşte? M-a nenorocit!... Aoleo!!
Auzindu-l un maşinist cum se dă de ceasul morţii, jelindu-se şi tînguindu-se, îi zise:
— Domnu’ Jean! Duceţi-vă şi luaţi alţii, dom’le!
Ideea i s-a părut excelentă. Imediat Jean se urcă la volan şi fuga cu maşina la crescătorie. Acolo, porţile închise. Bate, claxonează, strigă, nimic. Într-un tîrziu apare paznicul.
— Bună ziua!
— Bună ziua.
— Nu e nimeni pe aici?
— Ba da, mai e tov. inginer şef...
— Vreau să merg la el... Nu mai bag maşina înăuntru... se poate?
— Poftiţi!
Este condus într-un birou. În faţa lui, inginerul şef şi încă doi tovarăşi. Discutau. Jean îi întrerupe începîndu-şi jelania.
— Tovarăşi! S-a întîmplat o mare nenorocire. Eu am avut trei peşti luaţi azi de dimineaţă de la crescătorie pentru acasă la Constanţa şi acum cînd să plec nu i-am mai găsit. Mi-au dispărut. Mi-au fost furaţi, ziua în amiaza mare... Am rămas sărac lipit...
— Vai de mine, zice inginerul şef. Dar cum se poate? ...trebuie chemată miliţia!
— Nu, că ştiu cine! Ştiu hoţu’! Mi i-a furat Toma Caragiu...
— Nu se poate dom’le, zice categoric inginerul, nu se poate.
— Ba da. El, macedoneanul... el mi i-a luat!
— Imposibil dom’le!... lui Toma i-am dat eu trei peşti pentru o masă cu Manole Marcus, Francisc Munteanu şi alţii... Nu! Peştii lui Toma sînt de la mine. Altcineva ţi i-a luat.
— Aoleo! Va să zică are şase?!? Avea trei şi s-a lăcomit şi la ai mei?!... Aoleo, ţine-mă că mor? Fac infarct! ...Dom’le, m-a lăsat păgubaş, m-a jefuit ca-n codru. Cum plec eu acum la Constanţa fără peşte?! Aoleo! Salvaţi-mă! Salvaţi arta românească... Mai daţi-mi trei peşti.
Inginerul şef priveşte uimit jalnicul chip al lui Jean, congestionat şi pămîntiu.
— Bine, domnu’ Jean! ...Marine, mergi şi dă-i domnului Jean încă trei peşti... Şi-mi pare rău... nu cred că domnu’ Toma...
— Săru’mîna! Să vă dea Dumnezeu sănătate. Cînd veniţi la Constanţa, căutaţi-mă!
— Sănătate!
— Să trăiţi! Aţi salvat un suflet de om! Să trăiţi!!
*
După ce a primit alţi trei peşti, destul de buni, dar nu de valoarea celorlalţi, Jean porneşte într-o goană la Restaurantul „Pescăruşul". Trece prin salon, iese pe terasă şi intră la bucătărie.
— Salut meştere!
— A, să trăiţi dom’ Jean, zice bucătarul şef bucuros de o aşa vizită.
— M-a trimis nea Tomiţă Caragiu, în legătură cu peştii aceia. Nu trebuie să vă supăraţi, dar masa festivă de diseară nu mai are loc aici, ci vis-a-vis la „Bordei". S-a vorbit şi cu responsabilul... aşa că... m-a trimis să iau eu cei şase peşti şi să-i duc acolo... Nu vă supăraţi!...
— Bine, dom’ Jean! Gigi, Vasilică, aduceţi peştii artiştilor!
— Zău aşa, vă rog să nu vă supăraţi... Cineva mare, dintre invitaţi, a dorit ca masa să se facă la „Bordei”... e mai retras... că din partea noastră... doar ştiţi că noi, aici, sîntem ca acasă...
— Gata dom’ Jean! ce credeţi că ne supărăm? Aşa e chestia!...
Cei şase crapi, şase exemplare de muzeu sînt duşi de doi chelneri la maşina lui Jean şi aşezaţi lîngă ceilalţi trei. Se făcuseră nouă.
— Mulţumesc, băieţi! Ţineţi aici 50 de lei!
— Să trăiţi!
Ştergîndu-şi uşor transpiraţia de pe frunte, Jean Constantin, cu maşina sa galbenă ca o lămîie, a pornit răsuflînd uşurat spre Constanţa, unde seara avea spectacol şi avea — ca în atîtea dăţi — să descreţească frunţile celor care după o zi de muncă au venit special să-l vadă.
*
La ora 6, responsabilul de sală de la restaurantul „Pescăruşul" roagă doi chelneri să aşeze masa festivă pentru regizori şi actorii de film.
— Şase persoane... pe la orele 19,30 — 20 sosesc. Nu uitaţi, vinuri alese, pescărie, serviciu ireproşabil!
— Am înţeles, şefule!
La ora stabilită de Toma cu responsabilul restaurantului, la numai după o jumătate de oră de la încheierea zilei de filmare, marele actor împreună cu regizorii vin la masa frumoasă aranjată în cinstea lor. Toma jubilează.
— Aşaaa! Luaţi loc, vă rog! Tomiţă, vă face o surpriză: o mare surpriză. Nu e un secret, e o masă pescărească! Eu dau peştele, voi băutura! Costică cu ce începem?!
— Cu ce doriţi, maestre!
— Bineînţeles, dorim cu peştele! Am vorbit cu bucătarul şef să ne prepare, nu-i aşa, toate sortimentele. Adică: crap rasol, crap prăjit, plachie de crap, crap în saramură cu mămăliguţă, crap pane cu mujdei de usturoi şi icre.
Asistenţa salivează şi înghite în sec.
Chelnerul Costică a plecat contrariat la bucătărie. Toma îşi continuă cu vervă divagaţia.
— Crapul, stimaţi tovarăşi, este unul dintre cei mai răspîndiţi peşti de consum. De aceea se prinde greu şi cînd îl avem trebuie să ne bucurăm foarte tare. El trăieşte în rîuri, în heleştee dar şi în crescătorii special amenajate. Peştii din crescătorii, un fel de creşă piscicolă, sînt repartizaţi după rang şi funcţii pentru că nu oricine poate să aprecieze un peşte crescut şi educat în condiţii deosebite. Crapul...
— Da, vă rog...
— A! a venit însuşi maestrul de ceremonii, bucătarul şef. Stabileşte dumneata cu ce preparat să începem!
— Păi’ ce să stabilesc dom’ Toma... În primul rînd mă mir că v-aţi întors la noi şi că eu nu ştiu nimic.
— Ne-am întors... cum adică „ne-am întors" Ce eram plecaţi definitiv?!
— Nu. Dar, domnu’ Jean cînd a venit aici mi-a spus că aţi hotărît să faceţi masa la „Bordei"...
— Noi?!... Nici vorbă!
— Aoleo!
— Ce aoleo? Nici-un aoleo!
— Aoleo! Nu glumesc. Cînd a venit dom’ Jean a luat peştii cu el!
— !?
— Da, toţi sase!
— ?!
— Pe cuvînt!
— Aoleo! Pungaşul!... Pungaşul ne-a furat peştele... El a reuşit. Aduceţi-mi-l aici! Îi tai capul. Îl despic... pe altarul filmului românesc... Aoleo Jeane! mi-ai mîncat tu peştele dar eu îţi mănînc coliva... Mama lui de hoţ a devenit şi hoţ de peşte. Fură ca un artist... Hoţul tot hoţ, se pretează la „hoţii", îl omor... Îi mănînc coliva!... atunci, să vedeţi masă festivă!
A doua zi toată lumea de la Buftea a aflat de farsa pe care Jean i-a făcut-o lui Toma. Şi cine se-ntîlnea cu Caragiu cerea amănunte rîzînd pe înfundate.
— Rîdeţi, rîdeţi dar eu îl omor. Are noroc pungaşul că nu mai am nici o secvenţă cu el... dar îl prind eu.
Pe de altă parte Jean se lăuda la toţi cum l-a păcălit el pe Toma, cum l-a „dus", cum i-a tras clapa.
— Cu mine se pune macedoneanul?! Păi eu sînt grec, mă. O fi fost el Alexandru Macedon viteaz, dar Ulisse a fost mai viclean.
Trecuse aproape o lună de la incident. Mulţi au uitat, adică au rîs, s-au amuzat, şi au uitat. Toma Caragiu însă nu. Şi nici Jean. Mai ales. Aflase tot ce a zis Toma despre el cînd a descoperit că a „dispărut" peştele şi mai ales aflase că acesta îl urmăreşte, că vrea să-l prindă şi că, Doamne fereşte; vrea să-l omoare. Orice, dar asta nu.
Timpul însă trecea. Într-o zi Jean primeşte un telefon. E chemat la Bucureşti. La Bucureşti? Nu. Oriunde, numai la Bucureşti nu. Totuşi e vorba de un contract... un nou film.
— Trebuie să veniţi dom’ Jean. E un rol frumos...
— La Bucureşti? Nu vin. Cine face filmul?
— Nicolaescu.
— Aha! E bine, da’ nu pot veni. Rugaţi-l să mă sune el.
A doua zi Sergiu Nicolaescu stă de vorbă cu Jean la telefon.
— Jeane, am nevoie de tine.
— E-n regulă „boss"
— Vino să stăm de vorbă şi să semnezi contractul...
— Dar, cine mai joacă?
— Amza, Dinică, Papaiani!
— Bun, bun...
— Ilarion Ciobanu, Tomiţă...
— Aoleo!
— Ce aoleo! Ce-ţi veni?!
— Aoleo! E de rău. Găseşte altul...
— Ce „altul"?
— Altul, că eu nu mai pot.
— Cum nu mai poţi mă, aşa dintr-odată, ce-ţi veni?
— Nu mai pot cu... Toma. Eu, de anul ăsta, fac filme fără Toma. Singur.
— Ce, ai înnebunit? Cum o să fac eu film fără Toma?
— ... treaba ta, eu nu mai fac filme cu Toma... care...
— Stai, mă Jeane, că nici n-ai de filmat cu el...
— Nu. Nu joc!
— Cum să nu joci mă, ce te mănîncă?
— Exact! Sînt sigur!
*
Dar cînd e să ai ghinion găseşti un cui şi într-un cartof. Acelaşi regizor secund în aceeaşi zi s-a prezentat cu contractul la semnat şi... la Toma la teatru.
Pînă la un moment dat lucrurile au decurs normal. Regizorul secund a aşteptat să se facă pauză de repetiţie şi apoi, amabil, l-a abordat pe Toma.
— Haideţi mai repede dom’ Toma că trebuie să merg şi la gară...
— Stai aşa, fii calm, nu mă lua repede... ce treabă ai tu la gară...
— Păi vine dom’ Jean... şi e în trecere... semnează şi pleacă...
— Daaa??! ...Aşa! Bun!... Vasăzică domnu’ Jean descalecă în capitală... Bun! ...Foarte bine... foarte bine... gata. Am semnat.
— Vă mulţumesc.
— Să trăieşti şi salutări lu’ domnu’ Jean.
*
În cîteva minute s-a terminat cu repetiţia. Toma Caragiu anunţă că este chemat urgent... undeva. Sau dacă vor să repete alte scene... crede că peste o oră se-ntoarce.
Peste alte cîteva minute maşina lui Toma alerga spre Gara de Nord. Parchează, află unde vine un tren de Constanţa şi aşezat după un stîlp de pe peron, stă la pîndă. Trenul intră în gară. Lume pestriţă, destul de multă. Printre toţi iată-l şi pe Jean cu o geantă diplomat în mînă. Calcă degajat, voios, mulţumit. Nu afişează nici o „precauţie", e sigur că se află aici incognito. Dar, cum trece pe lîngă un alt stîlp o mînă îi apare brusc în faţă şi îl prinde de guler. E „mîna care ucide". Jean, n-apucă să zică decît un scurt „Aoleo!" că i se înmoaie picioarele ca la un pui de găină atins de boală.
Cîţiva tineri, martori la desfăşurarea scenei, recunoscîndu-i pe amîndoi, fac haz, înţelegînd că e vorba de o glumă colegială.
— A-şaa! Te-am prins! Mama ta de cioroi!
— Aoleo! Nea Tomiţă, nu mă omorî!
— Ba da, ba da,... am să te omor, dar nu aici în văzul tuturor că se face miting de doliu... am să te omor cu picătura.
— Aoleo, fie-ţi milă!...
— Nu se există! N-avem milă pentru cioroi... A-şaa!... ce, ai în mînă?!
— Nimic!... O geantă.
— Aşa e... ai dreptate... e o geantă Diplomat, care... se con-fis-că!
— Nuuu! Nea Tomiţă, că nu-i a mea!...
— Ba, e a ta... că baragladină fără geantă Diplomat nu se există... A-şaa! Să vedem ce-i în ea!
— N-o deschide nea Tomiţă... te rog.
— E clar. Ţigări Kent... se confiscă! Şi geanta şi ţigările... Contrabandă port Constanţa... se confiscă.
— Aoleo, nea Tomiţă, nu mă nenoroci!
— Stai calm... calm... Toma plăteşte 5 lei pachetul, preţ oficial...
— Aoleo!
— Niciun aoleo că altfel te omor pe loc cu mîna mea nejumulit de pene...
— Păi... Mă nenoroceşti... astea sînt atenţii pentru echipa de filmare.
— Nicidecum!... Astea sînt numai cîteva „mici atenţii" pentru mine... Pentru echipa de filmare conu’ Jean va da ca „atenţie" nu-i aşa, o „masă pescărească" cu şase peşti, la bază! S-a reţinut?
— Aoleo!
— Niciun aoleo! Altfel dau eu o masă de parastas.
— Dau nea Tomiţă! Dau o masă mare.
— A-şaa!... Se reţine angajamentul... În prima zi de filmare o mare masă pescărească... pentru toată echipa... Zi şi tu: Jură!
— Jur... să dau o masă pescărească!!!
În clipa aceea a apărut şi regizorul secund care văzîndu-i în conversaţie atît de strînsă pe cei doi, stă năuc şi nu e în stare să scoată măcar o vorbă. Toma Caragiu îl vede şi îl ia drept martor.
— A jurat un cioroi Amin! şi către Jean. Acum semnează; banii pentru masă vor fi reţinuţi din contract: 2.500 lei!
(Perpetuum comic ’86, pag. 139)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu