Ultima şansă

        Ştiind că a doua zi soţul ei urma să-şi ia în primire noul său post, al patrulea în agitata lor căsătorie, Cătălina Lumineanu era asaltată de gînduri care de care mai negre. Cînd Monu a căzut prima oară, din fotoliul directorului, a înghiţit în sec, findcă ştia că nu era ea aceea care să repare o nedreptate. A fost multă tăcere în casa lor, dar totul s-a şters cu timpul. Monu ajunsese director printr-un concurs de împrejurări, fiindcă de studii nu se putea vorbi, în schimb, avea multă iniţiativă şi numai ea îl ajutase să o ia înaintea multora. A doua oară se îmbătase criţă şi, nici una, nici două, coborîse firma instituţiei unde lucra, de data asta ca şef de secţie, hotărît ca în locul ei să-şi fixeze statura sa impozantă. Era cît pe-aci să se fixeze la pămînt dacă portarul n-ar fi prins de veste şi n-ar fi alergat să-i sprijine căderea. Cătălina îl mustrase atunci numai cu un deget, fără însă a-i arunca vorbe grele. Apoi veniseră încurcăturile financiare, că Monu ajunsese la Aprovizionare, unde se grăbise să-şi completeze suma ce-o pierduse prin debarcare, considerîndu-se încă un nedreptăţit. Nici atunci n-a zis nimic Cătălina, că doar împreună cheltuiseră banii şi nu se întrebase o clipă de unde-i are. E adevărat că Monu căpătase experienţă, şi-un prieten sus-pus care-l ajutase să iasă basma curată din încurcătură. Că fusese mutat la Merceologie, nu era cel mai rău lucru din lume, însă nici aici nu se lecuise, mizînd pe întreprinzătorul său spirit. Dirijase cîteva materiale spre o altă instituţie, fapt ce-i adusese foloase, încurcase cu bună ştiinţă actele unor deplasări şi se alesese şi de-aici cu cîştiguri. Scăpase bine din bucluc, ba chiar i se găsise şi-un post pe care trebuia să-l onoreze curînd.
        — Gata, dragul meu, izbucni Cătălina, învinuindu-se în sine că nu intervenise mai de mult pentru a-i da cuvenitele sfaturi, opreşte-te!
        Monu nu-şi putu înfrîna indignarea.
        — Tu nu vezi că ei nu se opresc?
        — Ştiu, au şi ei vina lor, dar şi tu ai exagerat cu devotamentul. Ţi s-a oferit o ultimă şansă, trebuie să profiţi de ea.
        — Am să i-o plătesc eu contabilului care nu m-a lăsat să trăiesc! Toată viaţa s-a ţinut de turnătorii şi tot n-a cîştigat nimic: e tot un sărac lipit.
        — Uită ce-a fost, gîndeşte-te numai la ziua de mîine. Trebuie să fii mai atent cu oamenii, mai prietenos; nici modestia nu ţi-ar strica. Consideră că n-ai avut niciodată în spate un fotoliu de director.
        — Crunt mă voi răzbuna şi pe statistician, nici portarului nu-i va fi bine cît voi fi eu în viaţă. Toţi care s-au ţinut de capul meu vor încurca-o.
        — Înţeleg starea prin care treci, doar sîntem împreună de-un sfert de veac, dar ascultă-mă şi pe mine, e nevoie să-ţi schimbi firea şi să-ţi laşi ambiţiile de-o parte. Fii supus, chiar umil dacă poţi. Nu trece pe dinaintea şefilor, că-n mîna lor se află pîinea şi cuţitul. Lasă-i să vorbească numai pe ei, aprobă-i din cap, nu cu gura, că doar ea ţi-a pricinuit atîtea necazuri. Cum nu ai nici o meserie la bază postul de normator e ultima ta şansă, altfel ajungi la mătură.
        Monu simţea că femeia vorbise din adîncul sufletului şi primul semn că o va asculta fu o aplecare a frunţii. Toată noaptea nu dormi şi se gîndi cu sfinţenie la spusele ei. Făcu chiar cîteva pregătiri pe întuneric, ce să spună noilor colegi, cum să spună, în ce fel să-i privească. Doar voia să rupă cu un trecut care-i adusese numai necazuri. Suferise umilinţe, jigniri şi nu mai voia ca ele să se repete.

         Tot se mai gîndea la cuvintele Cătălinei cînd intră pe poarta institutului. Cînd îl văzu atît de schimbat, portarul nu-şi putu crede ochilor. La Normare intră spăşit, aplecat de spate, ridicînd arareori ochii din pămînt. Cu toate că-l cunoşteau din auzite şi nu sub cele mai bune recomandări, noii lui colegi fură surprinşi să constate că bîrfa pe seama lui n-avea nici un temei. Din prima clipă Monu te cucerea. Părea un om cumsecade, binevoitor, modest. Mai mult, ţinuse să sfinţească prima zi de lucru cu o sticlă de vodcă, prilej pentru normatori să-i aprecieze gusturile şi generozitatea. Poate că asta îl şi determinase pe şeful serviciului să adune în grabă tot colectivul şi să-i facă lui Monu o primire cum se cuvenea. Cuvintele de bun venit i le adresase chiar el, iar în final îl rugă pe noul venit să vorbească.
        Monu Lumineanu avea încă în minte poveţele Cătălinei şi ştia că ele sînt arma care poate învinge orice prejudecăţi. Muşcă tremurînd prima frază, fapt ce impresionă tot mai mult asistenţa, apoi zise:
        — N-am alt gînd decît acela al bunei colaborări. Trebuie să fim uniţi şi să ne sprijinim la nevoie, altfel munca noastră n-are sens. Simt c-am pătruns într-o lume ce-mi lipsea: contaţi pe mine şi pe devotamentul meu. Iertaţi-mi emoţiile, dar ele fac parte din...
        Continuase pe un ton sugrumat, ţinuse să fie cît mai dezlînat — ceea ce la el nu era deloc greu — şi normatorii erau tot mai mişcaţi, descoperind în Monu omul fără pretenţii (şi cîte se puseseră pe seama lui!), plin de bun simţ. Numai că atins de fulgerul oratorului de odinioară, format mai ales în perioada directoratului, îndată ce termină repertoriul întocmit cu atîta grijă de Cătălina, Monu intră treptat în cămaşa lui proprie.

        — Aşa-i producţia, costisitoare, dificilă, dar voi ce-aţi făcut aici de s-a îngreunat într-atîta procesul tehnologic! Am impresia că staţi prea mult la şuetă şi nu mai luaţi contactul cu realitatea. Au intrat în fabricaţie multe produse, s-au schimbat multe operaţii, v-aţi grăbit să mai îmbunătăţiţi normele? Ce se întîmplă cu piesele refolosibile, le aruncăm la fier vechi? În loc să cercetaţi starea lor, cercetaţi „Sportul" şi faceţi clasamente năstruşnice. Vigilenţa e absentă în sectorul vostru, deşi ea trebuie să fie pe primul plan.
        Avea atîtea să le spună Monu, că n-ar fi terminat în cîteva ore, dar, la un moment dat, descoperi pe faţa noilor lui colegi un dezgust fără margini şi numai asta îl făcu să tresară. Apoi pămîntul îi jucă sub picioare şi privirea-i căzu în gol. Cînd îşi mai reveni, dădu cu ochii de mătura şi pămătuful care-l aşteptau într-un colţ al încăperii şi-n ele întrezări ultima lui şansă.

(Perpetuum comic ’85, pag. 110)