Căsătorie ratată

 

        La treizeci şi nouă de ani, poetului şi profesorului Gino Minneci îi venise cheful să se însoare. Avea o situaţie corespunzătoare pe lîngă postul de la liceu, beneficia de o rentă destul de bunicică, ce i-ar fi îngăduit să trăiască fără să facă nimic. Postul şi-l dorise din motive de prestigiu. În plus, scria articole şi poezii pentru unele reviste literare, precum „Ansedonia". „Focene", „Procellaria", „Sagittario", ce apăreau la Cosenza, la Caltanisetta şi în alte mici localităţi, purta o intensă corespondenţă cu directorul „Ansedoniei". „Ansedonia" publicase poezii de-ale lui Minneci la loc de cinste, alături de versurile altor poeţi aidoma lui, care trăiau risipiţi pe întinsul peninsulei şi care lansau săgeţi otrăvite unii împotriva altora. Odată, Minneci scrisese un spumos articol polemic despre poezia ermetică în care, deşi nu dădea nume, erau strecurate unele aluzii ce-i vizau pe poeţii grupaţi în jurul revistei „Procellaria". Două luni mai tîrziu, cei de la „Procellaria" răspunseră pe un ton ironic în revista lor. Minneci le replicase în „Ansedonia", dar din cauza întîrzierii apariţiei, articolul văzuse lumina tiparului abia peste patru luni. Însă, după aprecierea prietenilor ce-i ţineau companie la o cafea, prin acel răspuns al său Minneci îi pusese definitiv la podea pe cei de la „Procellaria". Blocaţi de argumentările lui Minneci, ei n-ar mai fi ştiut ce să replice. Dar nu a fost aşa. Trei luni mai tîrziu „Procellaria" a reluat asaltul printr-un comentariu dispreţuitor în care profesorul Minneci era calificat drept „poetaş impotent ce scurma prin ceea ce mai rămăsese de la Ungaretti" şi „căuta zadarnic să-şi construiască o oarecare poziţie din firimiturile căzute de la banchetul poetului Del Giudice (directorul „Procellariei"). Citind acel atac veninos, Minneci surîse cu superioritate şi declară că — la acest nivel — nu înţelegea să mai continue polemica, aceasta prelungindu-se, de altfel, din pricina întîrzierilor cu care apăreau cele două reviste, mai bine de un an. Pe de altă parte, profesorul Minneci se declarase satisfăcut că revista bimestrială „Saggittario" intervenise în polemică, ţinîndu-i partea. În acelaşi timp, la un concurs iniţiat de revista „Focene", Minneci ieşise al doilea, după poetul Squareione, cu un grupaj de poezii intitulat „Mă voi înălţa pînă la cer." Volumul urma să fie publicat în curînd la editura „Focene". Prin urmare, insultele gratuite din „Procellaria" nu puteau să-l atingă. Cîştigarea acelui concurs, alături de o scrisoare plină de laude din partea venerabilului poet Garibaldo Antonim, l-au făcut să se gîndească la căsătorie.
        — Am aproape patruzeci de ani, le spuse prietenilor cu care se întîlnea într-o cafenea din apropierea bulevardului Julius Cezar. Nu sînt un necunoscut. Am o poziţie. Singurătatea începe să mă apese. Am înţeles ce înseamnă să fii singur cu prilejul recentei mele operaţii de hemoroizi. Ar trebui să-mi găsesc o nevastă care să înţeleagă, una care să-şi dea seama că eu nu sînt un oarecine. O persoană de familie bună şi cu o situaţie financiară solidă.
        — Ideală — zise unul dintre prieteni, un profesor sicilian care publica şi el în „Ansedonia" — ar fi o domnişoară din provincie, dacă se poate siciliană. În Sicilia există fete foarte bune, bogate, la locul lor, tipul de soţii ideale.
        — Într-adevăr, aşa ceva mi-ar trebui — spuse Minneci gînditor. Dar unde s-o găsesc? Ar trebui să mă duc în Sicilia. Iar acolo nu aş şti cui să mă adresez.
        — Cunosc un frizer din Messina, zise profesorul sicilian, care e un peţitor nemaipomenit. Sînt sigur că el îţi va găsi imediat o nevastă. Dacă vrei, îi scriem.
        Ideea îi plăcu lui Minneci.
        — Iată — spuse el pe un ton serios — trebuie să-i explicăm bine cum stau lucrurile. Să-l facem să înţeleagă cine sînt eu, să-i lămurim poziţia mea intelectuală.
        — Îi vom explica tot. O să-i trimitem articolele şi versurile tale, opinia lui Garibaldo Antonini în ceea ce te priveşte.
        — N-are cum să strice — zise Minneci. Garibaldo Antonini e un nume. Dar vom trimite numai o copie a scrisorii sale. Mi-ar părea rău ca originalul să se rătăcească.
        Aşa că îi scriseră împreună frizerului din Messina, expunîndu-i cazul.
        Cu poşta următoare, frizerul răspunse acceptînd cu entuziasm. Cerea un raport amănunţit asupra veniturilor profesorului, o fotografie frumoasă şi documentaţia privitoare la activitatea literară a acestuia. Chiar avea în vedere o domnişoară de treizeci şi doi de ani, fiica unui proprietar foarte bogat, cu întinse livezi de citrice, domnişoară care nu voise niciodată să se căsătorească, întrucît căuta un intelectual, o persoană cultivată şi fină.
        — Asta este! zise profesorul sicilian. Exact ceea ce îţi trebuie!
        Minneci îşi comandă, la un fotograf din Tritone, o fotografie format mare, în care el apărea zîmbitor, cu capul uşor într-o parte, adăugă volumul lui de poezii, cîteva numere din „Ansedonia", „Focene" şi „Salgittario" cuprinzînd scrierile sale, precum şi copia dactilografiată a scrisorii iui Garibaldo Antonini, şi le expedie pe toate recomandat la Messina.
        După cîteva zile sosi răspunsul lui Stracuzzi. Dosarul făcuse o impresie excelentă asupra tatălui fetei. Ei nu i se spusese încă nimic. Ba chiar nu trebuia cu nici un preţ să-şi dea seama că era vorba despre o căsătorie aranjată de tatăl ei, în caz contrar nu ar fi consimţit. Era un tip romantic. Trebuia să aibă impresia că totul se întîmpla de la sine: s-ar fi întîlnit ca din întîmplare cu profesorul Minneci, iai apoi căsatoria s-ar fi făcut de la sine.
        Tatăl era un samsar îmbogăţit care nu se pricepea la literatură, însă văzînd revistele şi poeziile acelea tipărite, îşi dăduse seama imediat — chiar fără a le citi — că fiicei sale o să-i placă. Pe de altă parte, informaţiile pe care le obţinuse despre Minneci — o profesie respectabilă, pămînturi în Basilicata, o înfăţişare distinsă, o familie onorabilă — îl satisfăceau pe deplin. Îngrijorat de faptul că fiica lui, cu ideile ei fixe, putea să rămînă fată bătrînă, tatăl dorea să urgenteze întîlnirea. Cît despre zestre, adăuga frizerul, nu trebuia să-şi facă nici un fel de probleme. Fata era singură la părinţi, iar tatăl poseda o avere evaluată la aproape trei sute de milioane de lire.
        Lui Minneci i se făcu puţin frică. Ritmul în care se desfăşurau evenimentele îl înspăimînta. Ezită să răspundă. Frizerul îi scrise din nou, nerăbdător. Totul fusese de-acum pregătit. Profesorul trebuia să vină la Messina, unde ar fi fost organizată o „vedere", aparent întîmplătoare, la teatru. I-ar fi fost prezentat fetei. Apoi totul ar fi depins numai de iscusinţa lui în ale galanteriei şi într-ale literaturii. Tatăl era de partea lui, prin urmare sarcina profesorului era mult uşurată.
        Acestei scrisori pline de entuziasm a frizerului, Minneci îi răspunse de o manieră evazivă, tergiversînd lucrurile. Stracuzzi telegrafie în termeni lipsiţi de orice echivoc: Minneci era aşteptat să sosească la Messina în cursul săptămînii.
        Înspăimîntat de insistenţele acelea, profesorul nu răspunse şi nu răspunse nici la celelalte două telegrame pe care Stracuzzi i le expedie în răstimp de zece zile.
        Într-o după amiază, pe cînd profesorul era singur în casă, auzi sunînd la uşă. Era pe la şase şi jumătate; scările marelui imobil locuit de funcţionari din apropierea Pieţii Bologna, unde stătea Minneci, erau cuprinse de primele umbre ale serii. Cîntecul liniştit al slujnicelor rămase singure în casă urca dinspre bucătării ca un bocet de închisoare.
        Cînd deschise uşa, Minneci văzu în penumbra palierului doi bărbaţi. Unul scund şi bătrîn, celălalt tînăr şi viguros, cu părul creţ de un negru-corb.
        — Domnul profesor Minneci? întrebă bărbatul mai în vîrstă. Îmi permiteţi: sînt Stracuzzi din Messina.
        Surprins peste măsură, Minneci le dădu drumul înăuntru.
        — Întrucît dumneavoastră n-aţi răspuns la scrisorile şi la telegramele noastre, spuse imediat Stracuzzi, am venit noi la Roma, eu şi fiul meu. Trebuie să vă decideţi. Eu nu mai ştiu ce să-i spun tatălui domnişoarei.
        — Să vedeţi, încercă să se justifice Minneci, în perioada aceasta sînt foarte ocupat...
        — Nu spuneţi! zise frizerul. Dar totul era stabilit! Dumneavoastră m-aţi făcut să mă angajez faţă de creştinul acela...
        — Dom’le profesor, spuse înnegurat tînărul cel creţ, nu-i atît pentru afacerea în sine. E vorba de cuvînt. Atunci cînd cineva s-a angajat...
        — Eu nu m-am angajat, replică Minneci. Nici măcar nu cunosc fata.
        — E drept, zise bătrînul. Dar dumneavoastră v-aţi luat angajamentul să o vedeţi şi să faceţi cunoştinţă. Tatăl aşteaptă de o lună, iar eu fac impresia unui caraghios oarecare.
        — Chiar aşa, adăugă tînărul cu o mutră supărată. Facem impresia de caraghioşi!
        — Treaba asta, se grăbi să completeze bătrînul, îmi dăunează în meseria mea. Eu garantasem că aţi fi venit la Messina acum o lună.
        — Dumneavoastră nu sînteţi obligat să vă căsătoriţi cu domnişoara, care, de altfel — explică tînărul — este una dintre cele mai bogate din oraş şi are zeci de cereri. Însă trebuie, cel puţin să vă ţineţi cuvîntul şi să veniţi s-o vedeţi. Dacă apoi lucrurile nu se leagă, asta e altceva!
        — Dar eu nu mă pot clinti din Roma, spuse Minneci năucit şi speriat. Aţi putea să spuneţi că nu mă simt prea bine.
        — Am şi spus-o, zise bătrînul. De-o lună tot spunem că nu vă simţiţi bine. Acum nu se mai poate.
        — Dacă dumneavoastră nu aveţi intenţii serioase, zise tînărul cu un ton uşor ameninţător, nu trebuia să amestecaţi în toată treaba asta oameni de onoare, punîndu-i într-o lumină proastă.
        — Ca să nu mai vorbim de cheltuieli, adăugă bătrînul. Eu nu sînt decît un biet muncitor. Trăiesc din munca mea. Numai Dumnezeu ştie cît mă costă povestea asta. Voiaj la Roma, eu şi fiul meu, hotel pentru mine şi fiul meu, afaceri lăsate baltă la Messina, prăvălia închisă. Dumneavoastră nu puteţi profita de un biet muncitor.
        — Ce legătură are! mormăi Minneci. Cît despre cheltuieli, nu vă faceţi probleme, vi le rambursez eu. Dar de ce l-aţi adus cu dumneavoastră pe tînărul acesta?
        — Eu am vrut să vin, răspunse tînărul. Şi pentru faptul că, vă spun drept, treaba nu mi se părea prea curată. Dumneavoastră nu răspundeţi telegramelor noastre. M-am gîndit: dacă vor să-l tragă pe sfoară pe tata, or să aibă de-a face cu mine!
        — E o crimă, zise bătrînul cu voce plîngăreaţă, să profiţi de un muncitor cinstit!
        — Eu nu doresc să trag pe sfoară pe nimeni, replică Minneci uşor emoţionat. Dacă aţi avut cheltuieli, vi le rambursez.
        Ieşi un moment şi se întoarse cu cîteva hîrtii de zece mii de lire.
        — Treizeci ajung? întrebă amabil.
        — De unde să ştiu! se smiorcăi bătrînul. Cum pot să ştiu? Ceea ce ştiu e că de o lună de zile nu fac altceva decît să pierd bani.
        — Iată patruzeci de mii...
        — Puneţi cincizeci, i-o reteză tînărul, fie şi pentru impresia proastă pe care o facem.
        Minneci le înmînă cele cincizeci de mii de lire, pe care bătrînul le băgă în buzunar, ştergîndu-şi o lacrimă.
        — Dumneavoastră trebuie să ne iertaţi, zise tînărul devenit dintr-o dată blînd şi respectuos, dar noi nu sîntem decît nişte bieţi muncitori.
        — Prin urmare, nu veniţi la Messina? întrebă bine dispus bătrînul. Vă asigur că e o partidă pe cinste. Livezi de lămîi cît vezi cu ochii. Fotografia dumneavoastră îi plăcuse foarte mult tatălui. De cum a văzut-o mi-a zis: „Acestui om fiica mea îi va spune da cu siguranţă!"
        — Pentru moment să mai amînăm, răspunse Minneci, care, de cînd dăduse banii, părea mai uşurat. Dar să nu tăiem toate punţile. Cine ştie!
        Pe cînd cei doi se îndreptau spre ieşire, Minneci continuă:
        — Deocamdată cuvîntul de ordine este: temporizare. Înaintaţi cu prudenţă. Dar lăsaţi o rază de speranţă.
        Pe palier, în timp ce musafirii începuseră să coboare treptele, adăugă, aplecîndu-se în golul scării:
        — Ulterior am putea să reluăm tratativele. Deci, nu închideţi porţile. Acţionaţi cu mult calm!

În româneşte de MIHAI BANCIU

(Perpetuum comic ’86, pag. 225)