Premiera

        Premiera a început cu întîrziere: unul dintre maşinişti s-a rătăcit prin decor, iar grupei de salvare i-a trebuit vreo 16 minute pînă să-l găsească şi să-l scoată afară. La începutul actului doi s-a pierdut şi actorul care-l juca pe singurul erou negativ al piesei, ceea ce a uşurat deznodămîntul. L-au găsit abia a doua zi, dormind între două coloane de tip corintic şi macheta lui Empire State Building.
        La ridicarea cortinei, publicul se pomeni în picioare, oftînd de două ori scurt. Primul „oh" s-a produs la vederea decorului, de-a dreptul fantastic, care îmbina toate cunoştinţele omenirii în domeniul arhitecturii, picturii şi sculpturii din Mesopotamia pînă la Dali. Cauza celui de al doi lea „oh" a tost explicată în ziua următoare de unul dintre cronicari: „Cunoscutul nostru compozitor a creat pentru spectacol o muzică pe de-a-ntregul adecvată ideii tragice. Şi poate că cea mai bună dovadă este faptul că încă de la primele acorduri, fiecare spectator nutrea dorinţa de netăgăduit de a-şi gîtui măcar pe unul dintre vecini".
        Pentru a-l readuce pe spectator la realitate, regizorul a simţit nevoia ca încă de la primele momente ale acţiunii să se apropie de sfîrşit: astfel că după un scurt semnal, în decursul a numai cîteva secunde, au murit de o moarte violentă, toţi cei patru eroi principali — turnură care a atins culmi nebănuite de suspans, stîrnind entuziasmul publicului.
        O astfel de schimbare bruscă a acţiunii l-a mirat pe autorul piesei, dar, ca orice adevărat creator, înzestrat cu mult simţ al umorului, nu s-a putut abţine să nu stimeze ideea care era de altfel străină de conceptele existente ale artei dramatice. Nu şi-a arătat, însă, nedumerirea. A continuat să urmărească plin de interes desfăşurarea operei sale. Indignarea sa din unele momente cheie s-a limitat doar la faptul că din cînd în cînd îl împungea cu coatele pe directorul teatrului, întrebîndu-l în şoaptă: „Oare şi ăsta va muri?" Iar directorul îi răspundea prin semne muţeşti că e cazul să păstreze deplină tăcere, dacă vrea să priceapă ceva. De fapt, nici el nu se putea pronunţa, pentru că era cu totul în afara problemei.
        În final, pe scenă se plimba un singur actor care se tot chinuia să explice cum naiba a ajuns în locul acela şi din greşeală a început să declame patetic un monolog din „Macbeth" care însă chiar se potrivea de minune cu dărîmarea unei părţi a practicabilelor din dreapta scenei.
        Impresiile privind spectacolul au fost dintre cele mai bune. După banchetul ce a urmat premierei, cel mai în vîrstă dintre cronicari, mare iubitor al lui Goethe, parafrazîndu-l pe ilustrul scriitor a spus: „Prostul scrie despre greşeli, deşteptul despre realizări, iar geniul îşi ia concediu de boală". După care a făcut infarct.

În româneşte de RALUCA TULBURE

(Perpetuum comic ’86, pag. 219)